INTERPRETAREA EZOTERICĂ A BASMULUI HARAP ALB

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

46980557_576895416075232_2290326958820556800_n

INTERPRETAREA EZOTERICĂ A BASMULUI HARAP ALB

© EDITURA ALAYA 

Toate drepturile aparţin Editurii Alaya

4

PARTEA I

46964704_576930979405009_3974316058566721536_n

Faptul că basmul Harap Alb, scris de Ion Creangă, are un conţinut ezoteric este dincolo de orice îndoială. Acelaşi lucru se poate afirma despre înţelepciunea populară românească reflectată în basme, legende, colinde, balade etc.

Primul autor care a oferit o interpretare ezoterică basmului Harap alb a fost Vasile Lovinescu.. Vasile Lovinescu afirma despre Ion Creangă că a fost “ales de o organizaţie iniţiatică, datorită talentului său literar, pentru a expune anumite mituri iniţiatice, fără ca să-şi dea seama de semnificaţia reală a operei sale”. Totuşi, cine vizitează bojdeuca lui Ion Creangă de la Humuleşti şi se lasă pătruns de atmosfera locului poate înţelege cât se poate de limpede că Ion Creangă nu a fost exploatat “în orb” de o oragnizaţie iniţiatică, ci mai degrabă că a făcut parte din ea. Înainte de toate, Ion Creangă a fost un mare intuitiv, iar locul unde şi-a desfăşurat mare parte din existenţă şi-a pus amprenta asupra sa şi asupra operei sale. Mai toate basmele şi poveştile scrise de el reflectă, într-o formă sau alta, informaţii cu caracter ezoteric (inclusiv poveştile pentru “adormit copii”: Capra cu trei iezi, Fata babei şi fata moşului etc).

Basmul Harap Alb poate fi analizat din punctul de vedere al procesului de individuaţie al personajului principal sau, mai exact spus, al procesului iniţiatic la care a fost supus acesta. Procesul iniţiatic nu este altceva decât un proces de evoluţie spirituală accelerată.

Prin cuvântul “arap” în vechime românii desemnau un om negru – fie la chip, fie la fire. “Arap” este varianta coruptă din punct de vedere fonetic a termenului “sarap” (sarab – sarabii au fost conducătorii iniţiaţi ai dacilor ; istoricul care a trăit în sec al VI-lea, Iordanes menţiona casta conducătoare a dacilor, pe care o denumea “primum sarabos tereos”, “sarabos” însemnând conducător sau şef, iar “tereos” însemnând tiară, cu alte cuvinte sarabos purtând tiară). Coruperea fonetică a unor termeni a apărut în condiţiile în care informaţiile au fost transmise o lungă perioadă de timp doar pe cale orală, fără a fi fixate în scris.

Naraţinea prezentată de inegalabilul Ion Creangă în deplină cunoştinţă de cauză (nu exploatat “în orb” de vreo societate iniţiatică) reaminteşte tuturor oamenilor că din negri ca arapii au datoria de a deveni albi, chiar dacă de-a lungul vieţii au neşansa să întâlnească personaje nefaste precum “omul spân” – în basm: Spânul.

Basmul Harap Alb prezintă din punctul de vedere al procesului de individuaţie – adică din punctul de vedere al “evoluţiei personale” cum se spune astăzi -, basmul prezintă transformarea fiinţială a personajului principal, care din “negru ca un harap” a devenit alb: Harap Alb.

Iniţial, personajul principal al basmului narat de Ion Creangă nici măcar nu a avut nume – era doar “fiul craiului”; abia ulterior “fiul craiului” a primit de la Spân numele Harap Alb. De altfel, nici cel denumit Craiul, tatăl lui Harap Alb, nu a primit în basm numele vreunei culori, precum au primit bunăoară Verde Împărat sau Roş Împărat.

Iar dacă Spânul l-a desemnat pe fiul Craiului prin numele-epitet negru înseamnă că ştia ce spune. Aşchia nu sare departe de pom, astfel că tatăl lui Harap Alb nu putea să fie decât la fel de negru ca fiul său, adică negru ca un arap, dar basmul nu o spune în mod direct, probabil pentru a nu-şi scandaliza cititorii.

Partea A II – A

46988671_576935256071248_3639519604042104832_o

Au existat odată, scrie Ion Creangă chiar la debutul basmului, doi fraţi, denumiţi Craiul şi Împăratul Verde, ale căror Împărăţii erau la antipozi.

“Amu cică era odată într-o ţară un Crai care avea trei feciori. Şi craiul acesta mai avea un frate mai mare, care era Împărat într-o ţară îndepărtată. Şi Împăratul, fratele craiului, se numea Verde Împărat; şi Împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecuseră la mijloc, de când aceşti fraţi nu mai avuseseră prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuseră niciodată, de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea, de nici Împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici Craiul nepoatele sale, pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era la o margine a pământului, şi crăia istuilalt, la altă margine”. Dar a venit un timp în care, îmbătrânind, “căzând în zăcare”, Împăratul Verde i-a scris “frăţâne-său”, Craiul, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase Împărat în locul lui.

Fireşte, Craiul a stabilit că doar cel mai vrednic dintre cei trei fii ai săi va fi desemnat să purceadă la drum pentru a prelua tronul de domnie al Împăratului Verde. Primul care se oferi să plece la drum a fost fiul cel mare al Craiului. Înarmându-se cu cele de trebuinţă, fiul cel mare porni la drum. Dar, pentru a-l încerca, Craiul se îmbrăcă într-o piele de urs şi-l aşteptă la un capăt de pod. Fiul cel mare se sperie de înspăimântătoarea arătare şi făcu drumul îndărăt, ruşinat. După ce fu rândul celului de-al doilea fecior al Craiului să încerce, cu acelaşi rezultat, veni şi rândul mezinului, care se va dovedi a fi cel mai vrednic.
Dar, înainte de pleca la drum, mezinul întâlni, ca din întâmplare, o babă “gârbovă de bătrâneţe”, căreia i-a oferit un bănuţ.

Baba care nu era alta decât Sfânta Duminică. Sfânta Duminică este Stăpâna Timpului sau mai exact Stăpâna actualului ciclu temporal denumit în limba sanskrită “kalpa”. În limba română termenul Dumnezeu provine din latinescul Domine Deus (există şi o formă populară fără “i” – Domne Deus), iar duminica provine, de asemenea, de la Dies Dominus – Ziua Domnului.

În basmul narat de Ion Creangă, datorită puterilor pe care Sfânta Duminică le avea – “nu căuta să mă vezi gârbovă şi zdremţuroasă, îi spune Baba craiului mezin, dar prin puterea care-mi este dată, ştiu de dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului” – îl recunoaşte pe cel care va atinge capătul procesului de individuaţie şi îi arată cum să se comporte.

“Du-te la tată-tău – îi spune Baba fiului Craiului – şi cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci o să te poţi duce acolo unde n-au putut merge fraţii tăi: pentru că ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste”.

Partea A III- A

43250683_269557020356850_467378998280716288_n

Procesul iniţiatic al fiului Craiului începe aşadar cu prima mare probă iniţiatică, iar aceasta nu poate fi decât testarea capacităţii de a dărui: milostenia. Fiul Craiului a trecut cu succes prima probă, dăruindu-i babei un bănuţ; dacă nu i-ar fi dăruit bănuţul, mezinul ar fi avut soarta celor doi fraţi mai mari, care au eşuat în demersul lor.
A doua probă la care a fost supus fiul Craiului a fost descoperirea, în ciuda înfăţişării aparent umile, a calului năzdrăvan. Basmul narat de Ion Creangă descrie foarte frumos cum mezinul, pentru a alege calul, pune în mijlocul grajdului o tavă plină cu jăratic. Spre disperarea sa, numai o “ghijoagă uricioasă” de cal se apropie de tavă şi mâncă din jăratic. Supărat că bidivii frumoşi din herghelie nu se apropiară de tavă, mezinul lovi “ghijoagă uricioasă” de cal de trei ori cu căpăstrul peste cap. A treia oară însă, “calul se scutură de trei ori şi îndată rămase cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era mânzoc mai frumos în toată herghelia”.

Calul, “recunoscându-şi stăpânul”, îl instruieşte cu temeinicie asupra posibilităţilor de acţiune, condiţie de bază în vederea evenimentelor ce aveau să se desfăşoare curând. “Sui pe mine, Stăpâne, şi ţine-te bine”, îi spune calul mezinului. Şi calul îl duce, aşa de probă, de trei ori în înaltul cerului. Prima oară îl duce până la nori, a doua oară îl duce până la Lună, iar a treia oară îl duce până la Soare. “Ei, Stăpâne, cum ţi se pare ?”- îl întreabă calul pe mezin. “Cum să mi se pară”, răspune mezinul. “Ia, m-ai băgat în toate groazele morţii, căci cuprins de ameţeală, nu mai ştiam unde mă găsesc, şi cât pe ce erai să mă prăpădeşti”. “Ia, aşa am ameţit şi eu, Stăpâne, spune calul, când mi-ai dat cu frâul în cap să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri”.

Cele trei călătorii constituie următoarele trei etape ale iniţierii; etapele corespund celor trei lovituri pe care mezinul le aplicase cu frâul în cap calului, atunci când avea înfăţişarea unei “ghijoage uricioase”. Trei “lovituri” aplicase mezinul calului, la trei călătorii l-a supus calul. Prima “lovitură” corespunde zborului până la nori, adică până în regatul transfizic al văzduhului. A doua “lovitură”, care corespunde celei a doua călătorii iniţiatice, îl duce pe mezin până la Lună, mai exact până la Poarta Lunii, locul de unde începe lumea eterică. În fine, în a treia călătorie în “înaltul cerului”, mezinul este dus până la Soare, mai exact spus până la Poarta Soarelui (Soarele spiritual) dincolo de care se află palierul cuantic primordial, “cerul” . Fiului Craiului i s-au arătat de fapt palierele cuantice suprasensibile, inclusiv cel mai înalt dintre toate, locul de unde a provenit: cerul. Astfel el a devenit iniţiat în tainele celor trei lumi: văzduhul, etericul şi cerul.

Înainte însă de a se înfăţişa tătâne-su, Craiul, mezinul are un dialog foarte interesant cu calul, care-l întreabă:” Cum să te duc? Ca gândul sau ca vântul ? “De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.”

De ce oare nu vrea mezinul să fie dus ca gândul ? Răspunsul este că nu are puterea iniţiatică pentru a fi dus ca gândul, astfel că va fi dus de calul năzdrăvan doar ca vântul, prin văzduh, la fel ca străvechii kapnobatai ai dacilor sau ca solomonarii Evului mediu, care călătoreau “pe aripile vântului”, adică printre nori, printr-un fel de dedublare cu privire la care astăzi există puţine mărturii documentare.

Aşadar, chiar înainte de a pleca de acasă, fiul mezinului este iniţiat în tainele celor ce călătoresc prin nori – kapnobataii şi solomonarii.

Partea A IV – A

46990293_576934946071279_2065931685156880384_n

După revenirea din cele trei călătorii, mezinul trebuie să dovedească prin fapte că este capabil să înfrângă piedicile puse în cale, astfel că trebuie să se prezinte tătâne-su, Craiul, pentru a cere permisiunea să plece la drum. În cele din urmă, mezinul primeşte de la tatăl său ceea ce a cerut: hainele de mire şi armele.

Totuşi, pentru a părăsi casa părintească, mezinul trebuie să treacă podul ce separă crăia părintească de lumea largă, iar la trecerea podului, trebuie să se confrunte cu “tătâne-su”, camuflat în urs. Înarmat cu armele şi hainele de mire ale tatălui său, călare pe calul năzdrăvan, mezinul nu se sperie de arătarea ameninţătoare. Când era pe punctul de a învinge ursul, tătâne-su, Craiul, i se revelează de sub pielea ursului şi-i dă ultimile sfaturi.

Podul – puntea – pe care trebuie să treacă fiul mezin al Craiului desparte două zone antagonice: crăia părintească de “pustie”. În basmul lui Ion Creangă, podeţul de lemn are aceeaşi semnificaţie ca şi curcubeul (denumit Podul lui Dumnezeu) sau ca podul peste care, după moarte, trec sufletele defuncţilor. În vechile mitologii, podul separă două realităţi ontologice: lumea de aici de lumea de dincolo. Deloc întâmplător, chiar la pod fiul craiului este atacat de urs – de tătâne-su îmbrăcat în pielea de urs.

La vechii daci ursul avea legătură cu Zalmoxis, în sensul că iniţiaţii zeului se înveşmântau cu o piele de urs în ultima etapă a iniţierii (unii autori din ziua de astăzi consideră că Zalmoxis provine din particula “zal” care înseamnă urs, Zalmoxis însemnând Zeul Urs sau Moşul Urs). O reminiscenţă a acestei practici arhaice poate fi regăsită în pielea de urs cu care se înveşmântează dansatorii la sărbătorile de Anul Nou, când joacă “dansul ursului”.

Se ştie că, în cazul tuturor iniţierilor ce se practicau în antichitate (în Egipt, Mesopotamia, India etc), aproape fără excepţie, hierofanţii aveau pe chip măşti ale zeilor sub patronajul cărora se realizau iniţierile; de cele mai multe ori, zeii aveau forme animaliere. Hierofanţii travestiţi în zei îndeplineau funcţiile zeilor în această lume, astfel că conduceau procesul iniţierii. În basmul lui Ion Creangă, Craiul-tată era hierofantul care îndeplinea acelaşi rol ca şi hierofanţii mascaţi din iniţierile practicate în antichitate. Precum hierofanţii mascaţi din antichitate, Craiul-tată era camuflat sub blana unui urs. Ursul are rolul “păzitorului pragului”, ce veghează ca cel nepregătit să nu poată pătrunde “dincolo”.

Înainte de a părăsi casa părintească şi moşia proprie pentru totdeauna, mezinul primeşte de la tătâne-su câteva sfaturi. În primul rând, bătrânul Crai îşi sfătuieşte fiul să nu se încreadă în oamenii roş şi mai ales în cei spâni. Apoi îl sfătuieşte să se consulte mereu cu calul, “că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţele mele”, îi spune Craiul. Craiul îi dă şi blana de urs, “că ţi-a prinde bine vreodată”.

Apoi, “calul, scuturându-se, mai arătându-se o dată tânăr cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi: Se ca mai duc la Împărăţie / Dumnezeu să ne ţie / Că cuvântul din poveste / Înainte mult mai este”.

Partea A V- A

47178792_576932279404879_7363018746572570624_o

Ajuns în lumea largă, mezinul merge o zi, merge nouă, merge patruzeci şi nouă, până ce pătrunde în “codru”. Pentru români, codrul era un loc primejdios. În vechime, teritoriul României era străbătut aproape în întregime de codri seculari. Asfel, chiar şi la începutul evului mediu Ţara Românească era acoperită pe multe mii de hectare de codri, care se întindeau de la Turnu Măgurele şi din zona Bucureştilor până la dealurile subcarpatice şi până la Turnu Severin şi Porţile de fier. Şi unde altundeva îl putea întâlni mezinul, fiul Craiului pe Spân, decât în adâncurile codrului.

De trei ori s-a prezentat Spânul la mezin pentru a-şi prezenta serviciile de … slugă credincioasă. Dar numai de două ori a fost refuzat, iar a treia oară a fost angajat. Şi cine să fie Spânul, dacă nu Umbra – Nefârtatul sau una din formele sale de manifestare – de care mezinul fusese sfătuit de tătâne-su să se ferească. Şi la fel cum, la un alt ceas al istoriei, Iisus Hristos a fost ispitit (dar nu sedus) în pustie de Adversar, mezinul, fiul Craiului este ispitit şi sedus (în cel mai clar sens al cuvântului) în codru de Spân.

Mergând ei, mezinul şi Spânul, tot mergând şi mergând prin pustietăţile codrului, ajung la o fântână. Printr-un vicleşug, am spune şcolăresc, Spânul îl convinge pe fiul cel mic al Craiului să coboare în fântână, să-i simtă răcoarea. Dar acolo, în adâncul fântânii, după cum iarăşi Ion Creangă explică printr-o cimilitură se afla: “chima răului/ pe malul pârâului”. Fără să bănuiască nimic, “boboc în felul lui la trebi de aiste”, fiul Craiului coboară în fântână. Spânul atunci trage capacul fântânii şi-l închide acolo, iar apoi pentru a-l elibera îl obligă să-i spună scopul călătoriei. Mezinul, neavând altceva de făcut, strâns cu uşa, îi spune totul. Mai mult decât atât, Spânul îl obligă pe fiul Craiului să-i jure credinţă pe tăişul paloşului. “ Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine, apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, spunând: De acum înainte să ştii că te cheamă Harap Alb, aista ţi-i numele şi nu altul.”

Apoi pornesc la drum – şi Ion Creangă a ţinut să precizeze acest fapt – fiecare pe calul lui, Spânul înainte ca stăpân, Harap Alb pe urmă ca slugă. În sfârşit, după ce trec nouă mări, nouă ţări şi nouă ape mari, Harap Alb şi Umbra sa, Spânul, ajung la curtea Împăratului Verde. Fireşte, la curtea Împăratului Verde, Spânul se dă fiul Craiului.

Partea A VI- A

47029130_576932466071527_7072483128329109504_o

Nu multă vreme după ce s-a substituit adevăratului fiu al Craiului, Spânul îl trimite pe acesta în prima mare misiune iniţiatică, poruncindu-i să culeagă salăţile din grădina ursului, situată undeva pe ostrovul verde. Şi Harap Alb, ce să facă, porneşte să îndeplinească porunca stăpânului.

“Şi odată zboară calul lui Harap Alb până la nouri, apoi o ia de-a curmezişul pământului… Şi după aceea se lăsă încet-încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos pe o podină de gras, moale ca mătasea şi verde ca buratecul”. Acolo, în “ostrovul mândru din mijlocul unei mări” (centru de putere) locuia Sfânta Dumninică. După ce Harap Alb îi povesteşte “de-a fir” cumplita năpastă ce se abătuse asupra sa, Sfânta Duminică îi prepară un amestec de somnoroase, o vadră de lapte dulce şi o vadră de miere care, vărsat în fântână, va adormi Ursul care stăpânea grădina salăţilor. Noaptea, văzând că Ursul adoarme, Sfânta Duminică îl trezeşte pe Harap Alb care culege repede sălăţile, dar, când s-o ia la sănătoasa, are supriza să constate că ursul se trezeşte şi să dă la el. Atunci, Harap Alb îi aruncă blana ursului pe care o avea de la tătâne-su şi o ia la sănătoasa.

Citirea basmului naşte întrebări la care nu se poate găsi un răspuns coerent. Deşi situaţia pare dramatică, lipseşte suspansul. În aparenţă, Harap Alb nu face nimic. Toată “lucrarea” este făcută de Sfânta Duminică: ea pregăteşte licoarea adormitoare, ea o varsă în fântâna ursului, tot ea aşteaptă/veghează să adoarmă ursul, în timp ce Harap Alb doarme dus. Unul doarme, celălalt veghează. Când adoarme ursul, Sfânta Duminică îl trezeşte pe Harap alb. Basmul prezintă aparent în mod naiv un tânăr frumos, Harap Alb, cu ochii cârpiţi de somn, trezit în pripă de Maica Duminică taman în clipa în care adoarme ursul, care dă năvală în grădină, culege salatele, le pune în snop, iar când dă să plece, hopa, ursul pe urmele sale.

Şi nu mică este mirarea oricărui cititor să afle că, în locul unei lupte drepte între stăpânul de drept al grădinii şi cel ce vrea să-i fure salatele, ultimul îi aruncă în cap usului o biată piele – culmea ironiei – a altui urs, şi o ia la sănătoasa. “Harap Alb face cum îi zice Sfânta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la salăţi într-ales şi leagă o sarcină mare-mare, cât pe ce să n-o poată ridica în spinare. Şi când dă să iasă cu dânsa din grădină, iaca ursul se trezeşte şi după dânsul, Gavrile! Harap Alb dacă vede reaua, i-aruncă pielea cea de urs, şi apoi fuge cât poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminică, scăpând cu obraz curat. Apoi Harap alb îşi ia sălăţile şi încălecând porneşte spre Împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”.

Există în acest pasaj o complementaritate, dar şi o unire a contrariilor, o coincidentia oppositorum. Ursul adoarme, iar Harap Alb este trezit de Sfânta Duminică… La fel ca şi în episodul în care Spânul coboară în fântână. Unul dintre personaje urcă, celălalt coboară. În timp ce unul din personaje adoarme, celălalt se trezeşte. Eroii par a fi puşi pe talerele unei balanţe. Cu cât unul coboară mai adânc, celălalt urcă mai vârtos.

După ce Harap Alb duce Spânului, stăpânul său temporar, salatele din grădina ursului, aceasta îl supune unei alte munci, la fel de temerară ca şi muncile lui Herakles din mitologia grecească: aducerea nestematei din capul cerbului.

“Şi cerbul acela – povesteşte Împăratul Verde falsului său nepot – este bătut tot cu pietre scumpe… Mai întâi, cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare. Dar nu se poate apropia nimeni de cerb, căci este solomonit şi nici o armă nu-l prinde; însă cel pe care l-a zărit nu mai scapă cu viaţă … când se uită la cineva, fie om sau orice dihanie o fi, pe loc rămâne mort”. Auzind acesta, Spânul îl trimite pe Harap Alb să fure piatra nestemată din fruntea cerbului, cu cap cu tot.

Şi Harap Alb purcede din nou la drum, călare pe calul său năzdrăvan. Sigur, mai întîi merge la Maica Duminica, care, de această dată, îl pune să sape o groapă adâncă lângă izvorul unde vine cerbul să-şi potolească setea. Apoi îi dă lui Harap Alb obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Când cerbul adoarme, după ce s-a adăpat, Harap Alb iese din groapa lui şi-i retează capul cu o singură lovitură de sabie, după care, iute, se refugiază în groapă. În timp ce sângele se scurge abundent în groapa în care Harap Alb îşi găsise refugiul, mai-mai să-l înece, capul cerbului îl striga pe nume pe Harap Alb, cerând-i să i se arate, ca să poată vedea dacă este vrednic de moştenirea ce i-o lasă. Temeinic instruit, lui Harap Alb nici prin minte nu-i trece să-şi arate chipul, fiind avertizat că privirea acestuia este ucigătoare. Târziu, spre asfinţit, cerbul muri, iar Harap Alb se întoarse iarăşi la Împăratul Verde cu trofeul muncii sale, cu nimic mai prejos de muncile lui Herakles.

După cum remarca Vasile Lovinescu, “munca” lui Harap Alb din “pădurea cerbului” este identică cu “munca” lui Perseu din mitologia grecească. La fel ca şi Harap Alb, Perseu are un cal năzdrăvan, Pegas, cu care călătoreşte ca vântul. Perseu o omoară pe Medusa, cea cu un singur ochi, în timpul somnului. Perseu foloseşte o sabie fermecată, care în greceşte – coincidenţă sau nu – se numea Harpe. Mai mult decât atât, la fel ca şi Harap Alb care foloseşte obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, Perseu foloseşte casca lui Hades, care-i asigură invizibilitatea. Dacă Harap Alb este ajutat şi condus de Sfânta Duminică, Perseu este ajutat de Athena şi de Hermes. Şi mai interesant este însă faptul că, după ce o ucide pe Medusa, Perseu zboară tocmai în Etiopia, adică în Ţara Negrilor (Valahia era şi ea Ţara Negrilor), unde o eliberează pe Andromeda, care, nici nu putea fi altfel, era la fel de neagră precum harapii… (op cit)

Dar, până să ajungă Harap Alb la Andromeda lui mai e încă multă cale de mers, “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.” Şi pe unde trecea Harap Alb cu capul cerbului, lumea se înghesuia să vadă minunăţia: “părea că Harap Alb poartă soarele cu el”. Şi, într-adevăr, Harap Alb purta Soarele cu el, căci nestemata din fruntea cerbului strălucea feeric.

Partea A VII- A

47196411_576861582745282_6519668528927211520_n

După această aventură teribilă, Harap Alb primeşte ultima şi cea mai grea “muncă”. Într-o bună zi, Împăratul Verde a dat un mare ospăţ în cinstea oaspeţilor săi. În trecere, trebuie spus că ospăţul corespunde unei agape în sensul tradiţional al cuvântului, în care pâinea nu se tăia, ci se frângea, şi în care cei ce erau pe cale de a deveni iniţiaţi se împărtăşeau înaintea ultimei mari încercări. Banchetul sau agapa este până la un punct precursoarea Cinei celei de taină.

Spre asfinţit, cum spune basmul, deci când soarele se pregătea să pătrundă în tainica lume aflată dincolo de orizont, când oaspeţii începuseră “să se ameţească”, apare la fereastă Pasărea Măiastră care le spune: “Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi că de fata Împăratului Roş nici nu gândiţi”. Atunci între meseni începu o ceartă: unii spuneau că fata este o vrăjitoare, alţii spuneau că, ea, personal, a venit la ospăţ sub înfăţişarea Păsării Măiestre, iar alţii spuneau că Împăratul Roş avea o periculoasă şi sângeroasă meteahnă: îi decapita pe toţi peţitorii fiicei sale. Probabil că mesenii aveau cu toţii dreptate, fiecare în felul său.

Este evident că pasărea este reflectarea sufletului, şi că însăşi fata Împăratului Roş, luând forma ce o “prindea” cel mai bine, aceea a unei Păsări Măiastre, se înfăţişase la fereastra sălii unde se desfăşura banchetul sau agapa. Pasărea măiastră îi anunţa astfel pe preacinstiţii “meseni”, care erau cam ameţiţi la ceas de seară, că procesul iniţierii era departe de a fi încheiat şi “că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Drept pentru care, Spânul se răsteşte la Harap Alb: “Acum de grabă să-mi aduci pe fata Împăratului Roş”.

Pentru această încercare crucială, Harap Alb are nevoie de ajutoare de nădejde, care sunt reprezentate în basm de fiinţe de mare anvergură mitică. Este vorba pe de-o parte despre Regina Furnicilor şi Regina albinelor, pe care Harap Alb le-a ajutat în decursul unor evenimente delicate, iar de cealaltă parte despre vestiţii şi atât de hilarii Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi Lungilă, cu care Harap Alb se însoţeşte în voiajul său iniţiatic. Fiecare dintre aceste ultime personaje are capacitatea de a domina unul dintre elementrele naturii: Flămânzilă domină pământul; Setilă domină apa; Păsări-lăţi-lungilă domină aerul; Gerilă domină focul; Ochilă domină spaţiul, el fiind cel ce vede acolo unde ceilalţi nu văd nimic.

Astfel, Gerilă are capacitatea de a domina elementul foc, el fiind cel care “se încălzea la un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemn şi care striga cât îl ţinea gura că moare de frig: avea urechile mari, clăpăuge şi buze groase; când sufla, buza de sus se răsfrângea peste capul său, iar cea de jos atârna şi-i acoperea pântecele. Şi ori de câte ori sufla, acoperea totul cu un strat de gheaţă”.

Flămânzilă, “o namilă de om şi mai mare care mânca brazdele de pe urma a douăzeci şi patru de pluguri, striga în gura mare că moare de foame”. El domina elementul pământ. Setilă, care băuse apa din douăzeci şi patru de iazuri şi o gârlă, striga în gura mare că moare de sete. El domina elementul apă.

Ochilă, vestitul Ochilă, cum îi spunea în glumă Harap Alb, “frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră cu Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă”, era “o schimonositură de om care avea un singur ochi în frunte, mare cât o sită; când îl deschidea, nu vedea nimic şi se împiedica de toate; dar atunci când îl ţinea deschis, că era zi sau noapte, spunea că vede cu dânsul şi în măruntaiele pământului”. Ochilă avea activat aşadar “ochiul deschis al clarvăzătorului”, denumit adesea al treilea ochi, “simţul intern”, manes, chakra ajna, ochiul lui Shiva, ochiul lui Horus.

În fine, al cincilea personaj, Păsări-Lăţi-Lungilă, “fiul Segetătorului şi nepotul Arcaşului, brâul Pământului şi scara Cerului” – spune Ion Creangă cu tâlc -, cel care, “atunci când voia, se lăţea atât de tare de cuprindea pământul în braţe. Şi se deşira şi se lungea atât de grozav, că atingea Luna, Soarele şi tot ce voia”. El domina aerul, spaţiul, lungimile, lăţimile, înălţimile. Păsări-Lăţi-Lungilă era mare maestru în prins păsările. Iar pasărea, evident, este simbolul sufletului.

Partea A VIII- A

46980535_576934702737970_557699583535218688_n

Din punct de vedere spiritual, fiinţele de mare anvergură mitică Ochilă, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi Lungilă sunt personificarea unor capacităţi fiinţiale, puteri sau siddhisuri dobândite prin iniţiere de eroul principal al basmului. Fiecare dintre acest fiinţe reprezintă o chakră, un element al naturii şi o putere pe care un iniţiat şi-o însuşeşte în urma procesului iniţiatic. Astfel, muladhara, poarta pământului, corespunde elementului pământ şi are culorea roşie; svadistana, poarta lunii, corespunde elementului apă şi are culoarea portocalie; manipura, poarta soarelui, corespunde elementului aer şi are culoarea galben; anahata, poarta vânturilor, corespunde elementului foc şi are culoarea verde; vishuddi, poarta spaţiului şi a timpului corespunde elementului akasha, eterul cosmic şi are culoarea albastru strălucitor; ajna, al treilea ochi care corespunde lui menes, simţul intern, are culoarea indigo. Sau, în ordine: Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi Lungilă, Gerilă şi Ochilă.
Toate aceste capacităţi fiinţiale trebuie însă probate. Şi unde altundeva pot fi ele probate decât la curtea Împăratului Roş, unde Harap Alb, în numele stăpânului său, Spânul, merge pentru a cere mâna fetei de împărat.

Prima probă la care îl supune Împăratul Roş pe Harap Alb este proba casei de aramă sau a sarcofagului (în marea piramidă de la Giza, Egipt, neofiţii se culcau în sarcofagul de piatră din Camera Regelui pentru a fi iniţiaţi în tainele celeilalte lumi). Împăratul Roş îi găzduieşte peste noapte pe Harap Alb şi pe companionii săi în casa de aramă, sub care arseseră 24 de stânjeni de lemne. Numai bună pentru Gerilă, care abia aştepta să-şi arate măiestria şi puterea. Gerilă suflă peste casa încinsă până ce deveni numai bună de locuit. Această este proba focului. Focul interior nu trebuie să fie nici prea puternic, nici prea slab, trebuie să fie temperat. Numai astfel poate aduce foloasele spirituale cuvenite. Dimineaţa, în loc să-i găsească pe toţi calcinaţi, slugile împăratului trimise să strângă cenuşa au surpriza să audă reproşurile hilare ale lui Gerilă care se văieta: “nu ştiu ce împărat este acesta de ne lasă fără foc în vatră, să degerăm aice”. Oricum, a fost nevoie de lopeţi şi de apă fiartă ca să-i elibereze pe oaspeţi din casa de aramă încinsă, care devenise casa de gheaţă datorită acţiunii lui Gerilă.

A doua probă se produse la vremea prânzului, când Împăratul Roş puse în faţă lui Harap Alb şi a companionilor săi 12 vaci mari fripte, 12 căruţe pline cu pâine şi 12 butoaie cu vin vechi, pe care, sub ameninţarea tăierii capului, trebuiau să le dovedească. Acum veni rândul lui Flămânzilă şi lui Setilă să-şi dovedească puterea. “Şi atunci unde nu începu Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o harabă de pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi repede mi ţi le-a înfulicat şi le-a forfăcat, de parcă n-ar mai fost. Iară Setilă, dând fundurile afară la câte o bute, horp ! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi repede, repede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rândul”.

O altă probă a fost despărţirea boabelor de mac de cele de nisip, pe care oamenii Împăratului Roş le puseseră într-o grămadă mare. Regina Furnicilor, cu care Harap Alb avusese o înţelegere prealabilă, împreună cu suratele ei, făcu treaba cât ai clipi din ochi. Şi această probă poate fi raportată la dobândirea de către eroul principal al basmului a unei importante capacităţi fiinţiale, siddhis sau putere: dobândirea discernământului. Discernământul se cucereşte cu mare greutate; despărţirea boabelor de mac de firele de nisip, a celor eterne de cele trecătoare, a faptelor bune de cele rele, distingerea în ultimă instanţă între bine şi rău, reprezintă una dintre calităţile esenţiale pe care orice iniţiat trebuie să şi le însuşească.

Totuşi, nu doar discernământul între bine şi rău este necesar în procesul iniţiatic, ci şi discernerea între adevărat şi fals. De aceea, în proba următoare, Harap Alb, eroul supus unui proces de iniţiere, are de făcut faţă unei alegeri decisive. Împăratul Roş îl pune pe Harap Alb faţă în faţă cu fiica sa, cea atât de curtată de întreg mapamondul, dar şi cu o dublură a acesteia, “fiica adoptivă”, care semăna cu cea originală ca două picături de apă. Veni acum rândul Reginei Albinelor să-şi dovedească măiestria. Ea se aşeză pe obrazul fiicei adevărate, arătându-i astfel lui Harap Alb adevărul. Prin această probă iniţiatică importantă, Harap Alb sfâşie pentru totdeuna vălul iluziei – maya, cum spun hinduşii – ieşind din nisipurile mişcătoare şi înşelătoare.

Partea A IX- A 46919167_576103766154397_8492076566774284288_n

      Dar proba cea mai grea, pe care Harap Alb o are de trecut la curtea Împăratului Roş abia începe. Împăratul Roş îl pune pe Harap Alb să-i păzească fata pe timpul nopţii. “Dar fata mea are să se culce deseară unde se culcă întotdeuna, iar voi să mi-o străjuiţi toată noaptea. Şi dacă mâine dimineaţă s-a afla tot acolo, atunci poate o să ţi-o dau; iar de nu, ce-i păţi, cu mine nu-i împărţi”, spune ameninţător Împăratul Roş.

Aşadar, după ce Harap Alb a trecut cu bine toate probele anterioare, după ce a străbătut pădurea în care l-a întâlnit pe Spân, alter-egoul său întunecat, umbra cum spun psihanaliştii şi a coborât în fântână unde se afla “chima răului/ pe malul pârâului”, după ce a furat salatele şi capul cerbului, după ce şi-a însuşit discernământul, a cunoscut binele şi răul, şi a putut face distincţia dintre adevărat şi fals, nelăsându-se înşelat de maya, iluzia cosmică, Harap Alb trebuie acum să vegheze ca fata Împăratului Roş să nu-şi părăsească iatacul “pe timpul nopţii”. Fata Împăratului Roş “se culcă acolo unde se culcă întotdeuna”, spune Ion Creangă cu tâlc, iar Harap Alb stă de strajă chiar în faţa uşii iatacului, iar ceilalţi companioni se înşiră, mai spune iarăşi Ion Creangă, “până la porţile curţii împărăteşti”.
Veghea trează este una din probele iniţiatice majore. În grădina Ghetsimani, într-un alt timp, Iisus Hristos îşi îndeamnă ucenicii să nu adoarmă. Acelaşi îndemn, deloc metaforic, a fost primit de toţi marii iniţiaţi ai lumii, de la babilonianul Ghilgames la grecul Ulysse.

Dar către miezul nopţii, în miezul de taină al existenţei, în momentele acelea sublime în care timpul pare suspendat, fata Împăratului Roş se preface în pasăre (duh sau suflet) şi-şi ia zborul, scăpând de cei ce o păzeau… Dar “ochiul deschis al văzătorului”, Ochilă, o vede şi îi dă de ştire lui Păsări-Lăţi-Lungilă: “Măi, fetişoara Împăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fată ! S-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata printre ceilalţi şi ei habar n-au despre asta”. Cele două ajutoare de nădejde, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă decid să pornească singuri pe urma fetei de Împărat. Şi unde încearcă să se ascundă “a dracului zgâtie de fată”?

Ion Creangă spune foarte clar, fără echivoc şi fără să folosească vreun termen metaforic. Mai întâi fata împăratului se ascunde “colo, în dosul pământului sub umbra iepurelui”, apoi se ascunde pe vârful unui munte, după o stâncă, iar în ultimul moment se ascunde după Lună. Dar Păsări-Lăţi-Lungilă se deşiră cât era de lung, cuprinde Luna în braţe, “găbuieşte păsărica şi o înşfacă de coadă, mai mai să-i sucească gâtul”.

Dar, înainte de a fi dusă la curtea împăratului Verde, de data aceasta chiar fata Împăratului Roş pune o ultimă condiţie: “Înainte de pornire – îl anunţă ea pe Harap Alb -, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ia-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu. Iară de-i ave noroc, şi-a veni calul tău mai întâi şi mi-a aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine oriunde mi-i duce”. Fireşte, turturica, fiind mai uşoară, ajunge înaintea calului lui Harap Alb. Pândind, “tocmai când era Soarele în cruce, de se odihneau munţii numai o clipită”, turturica se repede ca prin foc şi ia cele cerute. Dar calul lui Harap Alb, ajutor de nădejde, o aşteaptă la poarta munţilor, şi-i ia, printr-un mic şi nevinovat vicleşug, apa şi smicelele şi le duce lui Harap Alb.

De-acum înainte totul este clar: fata împăratului Roş nu mai putea avea nici o obiecţie, şi acceptă să-l însoţească pe Harap Alb.

Partea A X- A

46980098_576861739411933_3285898672931340288_n

Dar, tocmai când Harap Alb ajunge cu “trofeul” la curtea Împăratului Verde, evenimentele se precipită într-un mod dramatic. “Şi văzând Spânul cât e de frumoasă fata Împăratului Roş, odată se răpede s-o ia în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna în piept, îl îmbrânceşte cât colo şi zice: “Lipseşte dinaintea mea Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap Alb, căci el este adevăratul nepot al Împăratului Verde”. Atunci Împăratul Verde şi fetele sale au rămas încremeniţi de ceea ce au auzit.

Iară Spânul, văzând că i s-a dat vicleşugul pe faţă, se răpede ca un câne turbat la Harap Alb şi-i zboară capul cu o singură lovitură de paloş, zicând: “Na! aşa trebuie să o păţească cine calcă jurământul !”

Dar calul lui Harap Alb îndată se răpede şi el la Spân şi-i zise: “Pân-aici Spânule!” Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de acolo, se face Spânul până jos praf şi pulbere”.

Finalul basmului narat de Ion Creangă îi aparţine însă fetei Împăratului Roş. “Iară fata Împăratului Roş, în vălmăşagul acela, răpede pune capul lui Harap Alb la loc, îl înconjoară cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap Alb îndată învie şi, ştergându-se cu mâna la ochi, zice suspinând: “Ei da’ din greu mai adormisem ! “Dormeai tu mult şi bine, Harap Alb, de nu eram eu, zise fata Împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire”.

Aşadar, procesul iniţiatic a culminat pentru Harap Alb cu lipirea capului de trup cu “apa vieţii” adusă tocmai de la “fântâna” de la capătul pământului – ceea ce semnifică o nouă naştere – a doua naştere sau naşterea din nou, fără de care procesul iniţiatic nu este complet.

A urmat apoi luarea în stăpânire a Împărăţiei lui Verde Împărat şi căsătoria cu Fata Împăratului Roş. Este însă de mirare faptul că, aflat la curtea Împăratului Verde, Harap Alb nu s-a căsătorit cu una dintre fiicele acestuia (care au jucat în basm un rol modest), ci cu fiica Împăratului Roş. Dat fiind faptul că eroul basmului s-a deplasat peste nouă mări, nouă ţări şi nouă ape mari cu scopul declarat de a deveni succesorul Împăratului Verde, firesc era să se căsătorească cu una din fiicele acestuia. Nu a fost să fie aşa, iar basmul nici nu pune problema unei supărări din partea amfitrionilor, semn că scopul a fost cu totul altul.

După nunta “ca-n poveşti”, mirii au trăit până la adânci bătrâneţi, dacă n-o mai fi trăind şi astăzi, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti…

Masa Tacerii01_001

 

NOTĂ 1

Primul autor care a oferit o interpretare ezoterică basmului Harap alb a fost Vasile Lovinescu.
Pentru Vasile Lovinescu, Harap Alb este “mitul autentic hiperboreean al lui Sarab Alb”. În viziunea lui Vasile Lovinescu, în afara sensului vădit iniţiatic, basmul narat cu atâta măiestrie de Ion Creangă se referă „la un eveniment concret, care a avut loc în decursul istoriei spirituale a umanităţii: încarnarea sau avatarul pe Pământul Mistreţilor a unei înalte entităţi spirituale, Harap Alb sau Sarab Alb, echivalentul Domnului Mistreţ – Shri-Shweta-Varaha – din literatura hindusă. Iar Pământul mistreţilor nu este altul decât Varahî, adică Dacia. “Pământul arapilor vrea să spună, afirmă Vasile Lovinescu, Pământul mistreţilor, pentru că e pământul sarabilor”. În opinia autorului citat, “sar” înseamă şef, şi “rab” înseamnă misteţ. (24)

NOTĂ 2

Comentariu: deşi îi recunosc valoarea, îmi permit să spun că nu sunt de acord cu interpretarea lui vasile lovinescu, care fost discipolul lui rene guenon. Nu agreez opiniile lui rene guenon pentru că consider că opiniile sale au fost viciate serios de renunţarea la religia creştină şi trecerea la islam., iar comentariile sale la vedanta au fost în afara subiectului. (cf: domnia cantităţii şi semnele vremurilor, ştiinţa sacră, omul după vedanta). Au fost interesante în schimb comentariile sale la aspectele ezoterice ale islamului, în special cele referitoare la imamul ascuns. (cel de-al 12-lea imam care va reveni pe pământ la sfârşitul timpului împreună cu iisus hristos – cu „profetul iisus”, cum spun şiiţii)

Fotografii preluate din revista Harap Alb continua / Blog harapalbcontinua.ro / nautilus.ro