GEORGE GĂNESCU – MICROBIŞTI FĂRĂ BILETE & MICROBIŞTI FĂRĂ BILETE

cropped-ALAYA1.jpg

În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

IMG_20160321_0016

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

GEORGE GĂNESCU

MICROBIŞTI FĂRĂ BILETE

MICROBIŞTI FĂRĂ BILETE

 

De fapt, Onete a spus cuvântul acela într-o doară, n-a intenţionat câtuşi de puţin să schimbe un mod de viaţă sau nişte tabieturi, la care el însuşi aderase fără rezerve. Pe care el însuşi, mai mult chiar decât prietenii lui, le dorea neschimbate.

Că acel cuvânt a declanşat ulterior nişte reacţii atât de neaşteptate rămâne, desigur, o realitate incontestabilă. Însă, în nici un caz nu putea fi vorba de un act premeditat din partea sa.

Este apoi evident că nu felul cum Onete a articulat vocalele şi consoanele a fost determinant, ci momentul respectiv – în care dispoziţia sufletească a celor doi prieteni ai săi, Alecu şi Timofte, era sensibil influenţată de canicula acelei zile.

Fotbal! exclamase Onete în acea clipă astrală, pentru ca imediat să-şi dea seama că fizionomiile celor doi amici se alterează instantaneu, ca şi cum le-ar fi anunţat noile preţuri la energia termică sau la cea electrică. A realizat că deschisese gura fără să gândească şi a ridicat din umeri, ca pentru a se distanţa de semnificaţia acelui cuvânt.

Dacă însă aprofundăm cu seriozitate problema, constatăm că cel care a declanşat întreaga tevatură a fost Timofte, care, cu câteva minute mai înainte, devenise neaşteptat de agitat şi se transformase într-un adept al mişcării fizice, ca şi cum Cineva acolo sus îl avertiza că i-a crescut colesterolul şi trebuie să facă paşi încoace şi încolo.

– Aşadar, perorase el, pe un ton didactic, nu ne-ar strica să mai facem puţintică mişcare, să abandonăm temporar cei patru pereţi, tavanul şi podeaua. Să-i dăm adică sângelui de lucru, să-l facem să alerge puţin prin vene şi artere.

– Cum? se interesase Onete, plictisit, lansând în direcţia vorbitorului fel de fel de colăcei de fum nicotinizat.

– În felul cel mai natural cu putinţă, precizase Timofte, pe un ton emfatic. Ieşind din atmosfera asta îmbâcsită, unde ni s-au atrofiat muşchii, articulaţiile şi neuronii. Hai să ne plimbăm! Hai la plimbarea cea mare!

Onete şi-a ridicat doar sprâncenele, era imun la asemenea refrene, care-i amintea de lupta de clasă şi de alte lupte, la fel de păguboase, din Istoria omenirii.

– Vorbeşti serios?! Adevărul este că Onete îl considera pe Timofte un potenţial campion al comodităţii fizice, în orice competiţie, fie ea chiar naţională. Mai ales pe timp de vară.

Timofte şi-a privit prietenul oarecum derutat şi a bătut în retragere, dându-şi seama că mersese cam departe.

– Eu zic să încercăm. O încercare acolo nu strică. Dar vocea lui nu mai suna câtuşi de puţin convingător.

 Sarcasmul lui Onete s-a accentuat.

– Acum? În momentul acesta?. Şi expresia ironică i s-a lăţit pe toată faţa.

Timofte s-a simţit încolţit, dar n-a vrut să capituleze chiar fără nici o împotrivire.

– Ei, nu zic că-i musai în momentul ăsta; să ne obişnuim mai întăi cu ideea, apoi mai discutăm noi.

– Ai ceva în vedere? a insistat Onete, necruţător.

– Nu, încă nu, a fost doar un gând trecător pe care m-am grăbit să vi-l împărtăşesc şi vouă. Doar sunteţi prietenii mei, nu-i aşa? Ce vedeţi rău în asta?

– Un gând trecător, a şoptit Alecu, preluând ideea. Cum naiba ai ajuns la aşa ceva? De regulă, gândurile trec prin mintea noastră doar dacă se asociază cu altele asemănătoare, nu ne vin chiar din senin.

Timofte a surâs inocent şi a tuşit descumpănit, dar şi-a revenit destul de repede şi a răspuns pe un ton pozitiv.

– Da, cred că ai dreptate, n-a venit din senin. Mărturisesc că azi-dimineaţă am recepţionat primele semnale date de subconştient Când am văzut ce frumos străluceşte soarele pe albastrul imaculat al zărilor şi ce încremenite stau frunzele în copacul din dreapta ferestrei mele, mi-am zis: Timofte, e păcat să-ţi iroseşti dimineaţa asta de duminică între patru pereţi şi-un tavan – fără să mai vorbesc de ce se află sub covor. Nerăbdarea muşchilor şi a celor peste o sută nouăzeci de oase pe care le ai, nu se pot relaxa cumsecade dacă nu te refugiezi, din când în când, în mijlocul naturii. Doar ea, natura, mama noastră comună este capabilă să-ţi ofere odihna firească a mădularelor şi a nervilor, care…

– Stop! l-a întrerupt Onete, refractar la manifestările lirice. Cunoaştem teoria, nu ne interesează.

– Te-ai gândit la un anumit colţ al naturii? a intervenit Alecu, curios probabil să vadă până la ce punct se întinde capacitatea imaginativă a lui Timofte.

. Acesta, brusc înviorat, a căpătat curaj, de parcă meditase îndelung la ideea care-i venise în acea dimineaţă.

– Da, desigur, m-am gândit, a şoptit el, de parcă s-ar fi aflat încă sub impresia acelor momente deosebite, când analizase problema.

– Şi unde s-a oprit preferinţa ta?

– Acolo – şi a indicat, cu braţul întins, spre nord – unde curge un râu mititel şi mai sunt şi alte bălţi pline cu peşte… Unde vecinătatea pădurii îşi întinde braţele ei atotcuprinzătoare până hăt departe şi unde forfota şi zbuciumul lumii se sting în Marea pace universală. Acolo şi numai acolo putem găsi noi, în zilele de duminică şi-n sărbătorile legale, forţe noi, regeneratoare…

– Suficient! l-a domolit iarăşi Onete, de data asta pe un ton ferm. Astea sunt mofturi, incompatibile cu convingerile noastre. Nu-i aşa, Alecule?

Cel întrebat a încuviinţat grav, cu un simplu semn al capului: Da, aşa este, Onete are dreptate, nici vorbă că are. A adăugat apoi verbal:

– Dacă vrei frunze şi verdeaţă putem merge în părculeţul cartierului, are şi o baltă acolo, din câte îmi amintesc. De peşti, nu garantez, dar ne putem interesa.

– Părculeţul cartierului?! a pufnit Timofte, indignat. Cum poţi face asemenea confuzii? Cum te poţi înfrăţi cu natura maltratată? Te poţi oare deconecta în voie, acolo unde aleile sunt pline cu tot felul de resturi menajere şi unde florile sunt zdrenţuite de mâini profanatoare? Unde larma pătrunde şi-n cele mai discrete zbârcituri ale copacilor?!… Nici vorbă, nu se compară nici pe departe, locul la care te referi tu, cu natura nealterată la care visez eu în momentul faţă. Unde sunt bălţile doldora de peşti ca să poţi arunca lanseta? Aud?!

Onete s-a uitat la Alecu şi amândoi l-au privit pe amicul lor dezlănţuit. Ultimul l-a întrebat:

– Ce să faci cu obiectul acela?

Timofte i-a privit deconcertat.

– Ce obiect?!

– Lanseta. Ce vrei să faci cu ea?

Expresia lui Timofte s-a transfigurat.

– Să pescuiesc! Da, asta vreau să fac: Să pescuiesc!

Stupefacţia a rămas pentru câteva clipe suspendată în aer. Apoi a coborât lent pe fizionomiile lui Onete şi Alecu, în vreme ce sprâncenele amândurora s-au ridicat întrebătoare.

– Ai mai fost vreodată la pescuit? şi-a revenit Alecu.

– Ţin să-ţi reamintesc angajamentul nostru ferm, de a nu ne angaja în mişcări fizice inutile, s-a simţit obligat să adauge Onete.

Fusese o toană de-a lor, pe care o denumiseră „Neangajarea în mişcări fizice inutile” şi la care se refereau ori de câte ori preferau comoditatea vreunei iniţiative mai…dinamice. Erau colegi de serviciu şi vecini de bloc, iar în timpul liber se întâlneau şi încercau să-şi omoare timpul într-un mod mai mult sau mai puţin inspirat.

– Am întrebat dacă ai mai fost vreodată la pescuit, a reluat Alecu.

– Nu, n-am fost niciodată, a recunoscut Timofte. Are vreo importanţă? Dar se vedea că realizase deja sensul întrebării, deoarece a simţit nevoia să-şi scoată batista pentru a-şi tampona fruntea asudată.

– Are, l-a asigurat Onete. Există o tehnică pe care trebuie să ţi-o însuşeşti, altfel pierzi vremea de pomană. Şi-a luat cineva angajamentul că te învaţă să pescuieşti?

– Sunt autodidact, învăţ la faţa locului. Ştii doar ce tip perseverent sunt! Folosi un ton pe care-l vroia cât mai convingător, dar se vedea că nu crede nici pe sfert din ce spune.

Prietenii l-au privit compătimitor, apoi Alecu şi-a dres glasul şi l-a încolţit din nou, cu aceeaşi curiozitate uşor ironică.

– Râme ai?

– Nu, n-am, dar fac eu rost şi de râme.

Onete şi-a clătinat capul, sceptic.

– Nici vorbă de râme pe-acolo. Iar dacă există, nu stau să le prinzi tu, sunt prea vioaie pentru un supraponderal ca tine.

– Atunci mă lipsesc de râme! a hotărât Timofte.

– Nu mai spune! Şi peştele la ce trage? Sau poate crezi că vine la cârlig doar aşa, din simpatie pentru chelia ta prematură…

Timofte a renunţat în cele din urmă la ideea cu pescuitul, nu înainte de a mai face o ultimă încercare, de formă, să nu se zică despre el că a cedat prea uşor.

– Muşte. Am auzit că se dau în vânt după muşte. În loc de râme le ofer muşte.

– Să zicem, a convenit Onete, conciliant. Dar de unde le procuri? La etajul nostru nu se prea găsesc, nu urcă ele până aici.

– Merg la parter, vecinii or să-mi fie recunoscători să-i scap de ele, ştii cât de supărătoare sunt, mai ales pe timp de vară.

– Eu zic să te laşi păgubaş, l-a sfătuit Alecu. Pescuitul este, după părerea mea, un mijloc de relaxare nepotrivit pentru unii, ba aş zice că-i şi riscant. Cu ani în urmă, un pescar pasionat m-a luat cu el la o baltă, mi-a pus în mână o undiţă şi mi-a făcut un instructaj sumar. Asta se întâmpla dis-de-dimineaţă. Am stat eu în poziţia indicată până ce soarele s-a înălţat spre zenit, de mă apucase picoteala tot supraveghind pluta. Deodată, în jurul acesteia, apa s-a încreţit, firul s-a întins şi, smucit de braţ pe neaşteptate, m-am dezechilibrat. Ambiţios cum mă ştiţi, am preferat să cad în apă decât să dau drumul la undiţă… Ce mai, m-am ales nu numai cu o baie neprogramată, dar şi cu o spaimă zdavănă. Noroc că apa nu era prea adâncă, habar n-am să înot. De atunci, am renunţat la pescuit şi sunt încredinţat că, pentru mine, n-o să fie niciodată o îndeletnicire deconectantă.

– Bine, renunţ, a răsuflat uşurat Timofte, dar propuneţi voi o altă distracţie pentru după-amiza aceasta. Şahul şi tablele au început să mă plictisească, simt nevoia de alt fel de distracţie.

A urmat o pauză substanţială, după care s-a auzit acel cuvânt, care urma să aibă implicaţii atât de profunde în viaţa lor. Onete a rostit un singur cuvânt – fotbal – după care s-a uitat oarecum zefelmitor la Timofte, de parcă intenţiona să-i servească acestuia o ripostă la propunerea cu pescuitul.

 Alecu l-a privit nedumerit, iar Onete, dându-şi probabil seama ce porumbel îi ieşise din gură, a ridicat şi el din umeri, ca şi cum propunerea sa fusese chiar mai absurdă decât cea avansată de Timofte.

 În clipele care au urmat, s-a instalat din nou o tăcere grea, demonstrând că efortul de a pricepe sensul cuvântului scăpat de Onete fusese intens şi dificil. Când au înţeles despre ce-i vorba, părţile au acţionat de-o manieră care, de regulă, nu-i caracteriza. Timofte, considerând probabil că se ivise un nesperat prilej de a se revanşa, l-a întrebat pe un ton aparent neutru.

– Ce-ai vrut să zici, de fapt? Mi-am stors creierii, dar n-am priceput, zău aşa. Cum vine asta? Sau poate n-am auzit eu bine…

– Ba, ai auzit foarte bine, a ripostat Onete, aţâţat de provocarea celuilalt – sau poate doar din spirit de contradicţie.

Timofte a continuat pe un ton aparent neutru.

– Adică, să începem să dăm cu piciorul în minge?!

Onete şi-a dat seama ce capcană i se pregătea de celălalt. Şi-a ţuguiat buzele, semn că încerca o ieşire onorabilă.

– Nu, nu, categoric nu, eu la altceva m-am gândit. Nici vorbă să practicăm noi jocul cu mingea, ce naiba! Da, la altceva m-am gândit.

– Nu te-ai gândit la nimic, iar acum improvizezi. Ai spus acolo, la întâmplare.un cuvinţel şi acum faci pe grozavul, dai totul pe seama neconcordanţei dintre gând şi vorbă. Dar, să spunem că aşa stau lucrurile, că te-ai gândit la altceva…La ce anume?

Faţa lui Onete s-a destins instantaneu, precum elasticul de la o pijama nou- nouţă.

– Să mergem la un meci de fotbal! La asta m-am gândit.

Era evident că ideea îi venise chiar atunci, dar Timofte nu s-a mai legat de vechimea, ci de eficienţa ei. A protestat imediat.

– Asta nu-i deconectarea la care m-am referit eu mai înainte. Eu ziceam să începem lupta împotriva sedentarismului prin mişcare în aer liber, să ascultăm adică murmurul liniştitor al frunzelor în adierea molcomă a …

– Gata, Timofte! l-a întrerupt Alecu, nu începe iarăşi, că trec definitiv de partea lui Onete.

– Să mergem adică la fotbal?! Timofte era de-a dreptul consternat. La asta te referi? Am auzit eu bine?

– Să mergem, de ce nu? Ideea nu mi se pare chiar atât de înfricoşătoare. În loc să vegetăm aici, să mergem mai bine la stadion. Dacă nu mă înşel, chiar astăzi este un meci de campionat. Cu ocazia asta ne mai relaxăm şi noi un pic.

– Unde vezi tu relaxare în hărmălaia de-acolo?! s-a enervat Timofte. De-acolo vii bolnav, nu relaxat! Păi, n-ai auzit ce răguşiţi sunt cei care au pasiunea asta, a fotbalului?

Onete a ridicat mâna, cerând cuvântul.

– Poate că, pentru început, ar trebui să privim meciul la televizor, a zis el, concesiv, surprins că propunerea sa, aruncată într-o doară, îşi găsise în Alecu un aliat neaşteptat. Asta, aşa, să ne obişnuim, noi n-am mai fost la meciuri de fotbal şi poate nu-i tocmai indicat să venim în contact direct cu asemenea spectacole tumultoase. Ne-ar solicita prea mult inima şi sistemul nervos, au fost cazuri de accidente mortale din cauza emoţiilor stârnite de un meci de fotbal

– Mda, a zâmbit Timofte, arunci piatra în apă şi-apoi închizi ochii, nu mai vrei să vezi ce valuri face. Dacă-i aşa, bine, sunt de acord cu propunerea ta iniţială, aceea de a merge la stadion să vedem meciul de astăzi…

Probabil că acela a fost momentul psihologic determinant. Dacă o voce ar fi rostit un nu răspicat, s-ar fi aşezat cu toţii pe locurile lor, ar mai fi aprins câte o ţigară din care ar fi tras fără chef şi ar fi convenit, în cele din urmă, că, „o partidă de şah e cea mai bună odihnă activă într-o după-amiază înăbuşitoare ca asta”.

Comoditatea sau lipsa de hotărâre a făcut însă ca buzele lor să rămână lipite şi ochii să privească nehotărâţi în tavan. Un singur cuvânt, rostit pe un anumit ton, ar fi anulat discuţia de până atunci şi timpul s-ar fi scurs ca de obicei. Mai spre seară, ar fi coborât pe terasa restaurantului din cartier şi, cu câte o halbă de bere în faţă, ar fi schimbat obişnuitele banalităţi, apoi s-ar fi retras cu paşi greoi şi obosiţi spre dormitoarele lor, străduindu-se să adoarmă şi mirându-se că vecinul de la apartamentul l4, Negoiţă, nu suferă de insomnie niciodată, nici chiar în zilele cu meciuri, când vine acasă de la stadion, obosit, dar satisfăcut precum un ostaş care şi-a făcut datoria pe câmpul de luptă. Iar ei trei, care evitau pe cât posibil surescitările şi mişcările fizice obositoare, se reîntâlneau pe balcoanele blocului şi îşi făceau semne cu capetele ţigărilor aprinse, aruncând vina pe căldura de afară pentru lipsa lor de somn.

– Mă întreb totuşi de ce te-ai gândit tocmai la fotbal, a zis Alecu, uitându-se curios spre Onete, numai că acesta a ridicat din umeri, neputincios sau agasat că trebuie să dea explicaţii sau justificări.

– Poate o fi intenţionat să spună că ar fi bine dacă am face puţintică mişcare pe jos, până la stadion, s-a prefăcut că-l ajută Timofte, dar Alecu a răspuns că mişcarea respectivă se putea realiza foarte bine şi fără să existe fotbal, stadion sau ceva asemănător. De un interes declarat sau nedeclarat pentru sport sau pentru practicarea unei anumite discipline, în nici un caz nu putea fi vorba, aşa încât au convenit, în unanimitate, că nici această explicaţie nu stătea în picioare.

– Nu, nu stă în nici un fel, a accentuat Timofte. Cel mult să admitem că… ideea asta există în noi de la naştere; că a stat în străfundurile fiinţelor noastre în stare latentă, iar acum, având prilejul, încearcă să se manifeste. Adică, exact ce-a afirmat Alecu despre Onete, e valabil – sau ar putea să fie – pentru noi toţi.

– Speculaţii, s-a scuturat Onete, ca după un vis urât, am aruncat şi eu o vorbă şi voi mă trimiteţi în braţele psihanalizei lui Freud. Nu-i corect.

– Mie mi se pare corect, l-a contrazis Timofte, trebuie să-ţi asumi responsabilitatea, e laşitate din partea ta să dai înapoi. Să admitem, prin absurd, că suntem praf şi pulbere după fotbal, precum Negoiţă. Ce-ar trebui să facem la ora asta?

Ceilalţi s-au uitat la ceas.

– Să ne pregătim pentru a merge la stadion, a zis Alecu.

– Cu ce? a încercat Onete să-l tempereze.

– Pe jos. Dacă avem o pasiune, o avem, nu mai găsim motive să dăm înapoi, facem sacrificii, nu? Mijloacele de transport în comun sunt supraaglomerate la ora asta şi va trebui să pornim chiar acum, dacă vrem să ajungem la timp. Aşadar, o luăm pe jos şi ne dezmorţim cu ocazia asta mădularele. De altfel, nici nu e prea departe stadionul de cartierul nostru.

– Să zicem, a acceptat Onete, fără entuziasm. Şi pe urmă?

Timofte a deschis larg braţele, ca şi cum i se cerea prea mult. Totuşi, a găsit o portiţă salvatoare.

– Pe urmă, ne întoarcem aici, tot pe propriile noastre picioare. Iar dacă vreţi un compromis, de acord, n-o să intrăm în incinta stadionului, ne mulţumim doar cu mişcarea în sine. Bine?

– Mda, ar fi ceva, a acceptat Alecu. Să mergem adică până sub zidurile stadionului şi apoi să facem cale întoarsă. Eu zic să încercăm, n-avem ce pierde. Ce părere ai, Onete?

Onete nu mai avea însă nici o părere, îi era suficient că avusese una. Şi-a subţiat buzele şi s-a închis într-o tăcere demnă. Adică, faceţi ce vreţi, eu mă supun majorităţii, deşi n-am nici un chef să merg la stadion sau în altă parte. Au mai tras câteva fumuri din ţigările abia aprinse şi s-au ridicat. A fost poate, al doilea moment psihologic, dar nimeni n-a zis: Hai să nu mai facem glume proaste pe spinarea noastră! Hai mai bine să ne trântim în fotoliile noastre şi să lăsăm altora asemenea plăceri!

– Păi, dacă-i fotbal, fotbal să fie! a zis Alecu, la care Onete a zâmbit strâmb şi a rostit slab:

 – Bine, să mergem.

– E timpul, parcă adineauri am auzit deschizându-se şi închizându-se uşa dela vecinul Negoiţă. Dacă a plecat el, e timpul să plecăm şi noi, a încheiat Timofte, pornind curajos înainte.

Fără alte comentarii, ceilalţi doi l-au urmat

*

Aerul curat de afară parcă avea gust şi miros ciudat, iar lumina strălucitoare a soarelui le-a pătruns în ochi cu oarecare vrăjmăşie. În faţa blocului în care locuiau, câţiva puşti se grăbeau să prindă din urmă un grup mai mare de susţinători, dotaţi cu pancarte, steguleţe şi tălăngi. Mulţi flăcăi aveau şepci fistichii pe cap şi cântau cu însufleţire, alţii scandau încurajări frenetice. Onete s-a oprit timorat, iar Timofte a avut tendinţa s-o pornească înapoi.

– Tot înainte! i-a încurajat Alecu, iar ei s-au luat după el, cu paşi şovăielnici. Împreună au parcurs, umăr la umăr, distanţa până la primul colţ de stradă, la intersecţie, unde se oprise grupul de suporteri ai echipei locale Gloria. S-au oprit şi ei, dar au regretat imediat, întrucât, de pe strada paralelă tocmai sosea un alt şuvoi de suporteri, mai mare şi chiar mai bine dotat cu instrumente de exprimat încurajări. Astfel că, în momentul comasării celor două grupuri, cei trei au fost integraţi, li s-au vârât în palme steguleţe de-ale clubului şi-au trebuit să strige din toată puterea plămânilor şi-a coardelor vocale Gloria învinge! Gloria învinge!- două cuvânte destul de uşor de pronunţat şi, pe deasupra, pline de-o încărcătură eminamente pozitivă.

– Cum mai scăpăm noi de-aici?! s-a plâns Onete, gâfâind, şi acela a fost singurul moment când Alecu l-a auzit cu claritate ce vorbeşte, deoarece imediat s-a concentrat asupra propriului său echilibru. Fără îndoială că modul cum se ţineau ei de braţe şi se săltau pe vârfurile picioarelor la fiecare chiuitură, şi mai împingeau înainte muşchii pectorali, nu constituia un spectacol de fiecare zi. Alecu se minuna, dar se şi ambiţiona, din ce în ce mai mult, să fie la înălţimea acelui entuzism colectiv, în asemenea măsură, încât uitase de prietenii săi. Mai târziu, a aflat că şi aceştia trecuseră cam prin aceleaşi stări sufleteşti.

Mergeau acum pe bulevardul principal şi nici măcar nu mai aveau timp sau interes să observe lumea de pe stradă. Un cunoscut l-a întrebat pe Alecu, a doua zi, dacă avea un frate geamăn, un tip cu părul vâlvoi şi cu privirea înflăcărată, care se manifesta de-o manieră de-a dreptul pătimaşă. I-a dat un răspuns evaziv, era încă sub influenţa zilei precedente şi se stăduia să-şi amintească, cât mai exact, toate fazele prin care trecuse şi cum de reuşise, în cele din urmă, să rămână dincolo de zidurile marelui stadion. Aşa cum o porniseră cei trei, avântul pe care-l luaseră şi modul cum înaintau pe stradă, le dăduse impresia că, în următoarea jumătate de oră vor asista, volens-nolens, la un meci de fotbal. Numai că, porţile stadionului nu s-au dat singure la o parte, pntru a le face loc să intre in corpore. Mai era nevoie şi de bilete, iar ei, normal, nu aveau aşa ceva. Astfel încât, solidaritatea grupului s-a destrămat instantaneu şi, cu ultimele resurse fizice şi-au făcut loc şi s-au refugiat undeva pe la periferia acelei aglomerări, ce părea că se dezvoltă cu fiecare minut tot mai mult.

Alecu a încercat să-şi găsească prietenii, dar în zadar, a fost imposibil. Puţin mai târziu, când s-au regăsit cu toţii în locuinţa lui Onete, Alecu a aflat că prietenii săi îşi aflaseră scăparea în moduri diferite.

 Astfel, Timofte fusese primul care reuşise să revină acasă, profitând de un moment de neatenţie al unui suporter care-şi pierduse şapca şi-i lăsase un braţ liber. Onete fusese abandonat pur şi simplu când grupul începuse să se fragmenteze – de atunci o ţinuse tot într-o parte, căutând să-şi croiască cale de trecere prin mulţimea nerăbdătoare, ce se îmbulzea să intre în incinta stadionului.

 Alecu mersese cel mai departe, până aproape de intrare, se nimerise să fie încadrat, la stânga şi la dreapta, de doi tineri plini de-o ardoare ce părea că, în loc să scadă, creştea în intensitate…

– Hai mai bine să ne răcorim! a articulat Onete, cu glasul stins. Era obosit şi picături de sudoare îi brobonau fruntea, pregătindu-se să-i inunde sprâncenele. Cămaşa îi era lipită de trup şi ochii îşi micşoraseră deschiderea şi clipeau obosiţi ca după o noapte de revelion.

Au băut apă minerală de la frigider şi s-a aşezat fiecare pe unde a nimerit . O vreme, într-un consens unanim, nimeni n-a mai scos o vorbă.

– Totu-i bine când se termină cu bine! a rupt tăcerea, în cele din urmă, Timofte, pe un ton voit sentenţios.

– Asta-i o scuză pentru nenorocita ta de idee, s-a lamentat Onete, tamponându-şi faţa şi gâtul cu un şerveţel de hârtie.

Timofte s-a înturnat spre el, surprins.

– Vrei să spui că eu sunt de vină? Eu trebuie să mă scuz? Eu am zis fotbal?

– Nu, dar de la tine a pornit ideea cu mişcarea şi celelalte! Ne-a deranjat cineva aici? Ai venit tu, cu teoriile tale despre natură, deconectare…Fleacuri. Ne-am săturat de bine, asta-i!

– Ha-ha-ha, s-a prefăcut a râde Timofte, ia uite cine s-a găsit să vorbească! „Ne-am săturat de bine”… Uiţi însă că ai aproape douăzeci de kilograme în plus şi nu poţi să mergi câteva sute de metri pe jos fără să gâfâi, de parcă ai fi urcat Turnul Eiffel per pedes apostolorum.

– Nu-i nimeni de vină! a intervenit Alecu, împăciuitor. În fond, hotărârea am luat-o în comun şi suntem cu toţii părtaşi la cele întâmplate. Am reuşit să ajungem acasă nevătămaţi şi asta-i important. Să uităm această nefericită experienţă.

– Nu mai spune! s-a oţărât Onete. Strigai ca din gură de şarpe şi acum îi spui „nefericită experienţă”!

– Adică îmi era drag să strig, nu?! Adică plesneam de plăcere când făceam asta, nu? Adică numai eu strigam, nu? Tu şi Timofte ce făceaţi?! Parcă eraţi fericiţii câştigători ai miliardelor de la nu ştiu care joc de îmbogăţire rapidă. Eraţi în extaz, parcă nu mai ştiaţi pe ce lume vă aflaţi!

– Stop! a intervenit Timofte. Nu-i destul că ne-am făcut atâta sânge rău? Nu-i suficient că am scăpat teferi şi ne aflăm iarăşi în ambianţa asta tihnită? De ce să ne certăm?

– Bine, a oftat Onete, poate că ai dreptate, nu s-a întâmplat nici o tragedie. Ce părere aveţi de o partidă de şah?

Au început să joace, însă lipsa lor de chef era atât de evidentă, încât Alecu a renunţat chiar după prima partidă. Ca niciodată s-a grăbit şi a fost aproape fericit să piardă, numai să termine mai repede. Apoi i-a urmărit pe Onete şi pe Timofte cum se forţau să creeze, fiecare pentru celălalt, impresia că nebunul şi pionii sunt cele mai îndrăgite obiecte pentru ei la ora aceea.

S-a retras într-un colţ, pe un scaun confortabil şi a închis ochii, regăsind, imprimat pe retină, soarele orbitor de afară. Revenindu-i totodată în timpane ceva din înflăcărarea acelor încurajări, pe care memoria lui auditivă le reţinuse. Continua să fie contrariat de propria sa ieşire, nu-şi dădea seama ce motivare misterioasă putea exista dinapoia scurtei, dar consistentei sale efuziuni. Stând acolo, cu ochii închişi, în cea mai convenabilă poziţie cu putinţă, a sesizat că-i alerga prin muşchii picioarelor şi urca apoi spre inimă o uşoară surescitare, asemănătoare aceleia resimţite atunci când intra în apă, vara, la ştrand, în copilărie. Trecuseră însă mulţi ani de atunci şi, în preajma lui, nu se găsea nici un bazin cu apă, ci doi amici care se ambiţionau să-şi ia unul altuia câte o tură sau un cal. Se străduiau să facă pe bine-dispuşii… Şi ce ipocriţi mai erau! Ce zâmbete chinuite îşi atârnau ei de colţurile gurii! Puseseră ventilatorul în funcţiune şi, în semiobscuritatea camerei, vălătucii de fum şerpuiau efemer ca nişte entităţi malefice, venite din lumea lor întunecată să-i pedepsească, pentru trădarea de a fi încercat să renunţe la plăcerile lor tihnite.

 Alecu a aţipit, nu-şi dădea seama pentru câte minute, fiind trezit de vocea stridentă a amicului Timofte.

Când l-a auzit şi pe Onete ripostând, şi-a dat seama că se certau. Cum se afla la oarecare distanţă de ei şi nu-i puteau cere să facă pe arbitrul, au renunţat în cele din urmă la jocul de şah şi s-au aşezat pe canapea să mai lenevească puţin, fiecare în poziţia sa preferată, fiecare îmbufnat.Aşa încât, Alecu n-a avut încotro şi s-a hotărât să intervină, să limpezească atmosfera.

– Din ce v-aţi luat?

– Să nu spui că ai dormit şi habar n-ai de ce se întâmplă în jurul tău, a zis Timofte, prost dispus.

Era într-adevăr o atmosferă încărcată, care a început să se amplifice din momentul în care Onete a dat drumul la radio. Se transmiteau alternativ meciuri de fotbal de pe mai multe stadioane din ţară, iar vocea crainicului era, uneori, acoperită de galeria locală.

– Poftiţi, poate vă convine aşa ceva, a rostit Onete, caustic. Poate sunteţi dornici să auziţi noutăţi de la un meci de fotbal!

– În definitiv, ce vrei? s-a enervat Timofte.

– Să vă distrez – şi a dat radioul mai tare.

– Am impresia că te distrezi la fel ca noi.

– Bineînţeles! Cum se face că ai ghicit?

– Ce-ar fi să-l întrebăm pe Negoiţă? a încercat Alecu să schimbe cursul discuţiei.

– Să-l întrebăm?! Ce să-l întrebăm? s-a mirat Onete.

– De ce merge el la meciurile de fotbal, a intervenit Timofte. Să ne spună adică de ce apreciază el un meci de fotbal. Avem idee cum se joacă, dar n-am vorbit până acum cu nici un microbist care să ne spună ce simte el atunci când îl apucă dorul de ducă la stadion, de nu-l mai opreşte nici mama, nici soacra, nici nevasta – nici chiar iubita.

– Ăsta-i joc de copii, a rostit Onete pe un ton emfatic. Pentru vârsta lor o merge, dar noi suntem oameni în toată firea, suntem maturi.

– Negoiţă nu mai e copil. Şi mulţi alţii sunt chiar pensionari, a punctat Alecu.

– Le place să devină copii, o oră, două. Ce-avem noi cu ei? şi l-a privit interogativ.

– Nimic, a recunoscut Alecu, grăbit, parcă refuzând să se identifice cu un copil sau cu un pensionar.

– Noi ne simţim bine în felul nostru şi până acum n-am avut a ne plânge. Este?

– Asta aşa-i, a încuviinţat Alecu, căscând. Dar ce pierdem dacă-l întrebăm? Absolut nimic. Aşa încât … îl chemăm?

– Bine, îl chemăm, a consimţit Onete, depăşit de neaşteptata perseverenţă a amicului său. Cu prima ocazie îl invităm la noi pe vecinul Negoiţă, să ne spună şi nouă ce plăcere simte el când vede un meci de fotbal. Că eu unul…

*

Să-l faci pe Negoiţă să vorbească despre fotbal era lucrul cel mai lesnicios din lume. Mai greu era să-l determini să schimbe subiectul, când flăcăul se lansa în direcţia balonului rotund nu-l mai oprea nimeni.

Bineînţeles că a aceptat invitaţia vecinilor săi, deşi aceştia nu i-au spus exact despre ce-i vorba.

Câteva zile mai târziu, Negoiţă şi-a făcut apariţia în locuinţa lui Onete. De cum a intrat, s-a oprit şi i-a întrebat dacă ţineau vreun curs rapid de sinucidere, că la aşa ceva el nu doreşte să participe.

– Ce vorbe sunt astea, Negoiţă? s-a supărat Onete. Eu unul nu am avut niciodată înclinaţii pesimiste sau gânduri legate de suicid. Şi nici prietenii mei, din câte ştiu.

– Păi, fraţilor, ce-i întunericul ăsta aici? Şi fumul ăsta care se repede spre mine din toate părţile?!

– Eşti suferind? Te doare ceva? s-a impacientat Onete.

– Nu sunt suferind şi nu mă doare nimic, dar îmi pierd vocea în atmosfera asta viciată. Ăsta-i aer poluat, cu înalt grad de toxicitate pentru plămânii mei obişnuiţi cu aerul curat.

Onete a oftat şi a deschis larg fereastra, lăsând aerul proaspăt să invadeze camera.

– Bine, Negoiţă, ia şi tu un loc şi serveşte un şpriţ de la gheaţă. Ia şi un covrigel sărat, că face sete şi se combină ideal cu vinul nostru de culoarea sângelui care circulă prin plămânii tăi curaţi ca lacrima…

– Mă servesc, nici o grijă, numai să-mi spuneţi: de unde până unde atâta atenţie acordată persoanei mele?! M-am tot frământat să ghicesc de când m-a anunţat nea Alecu. Că aşa cinste nu poate decât să intrige o fiinţă neînsemnată ca mine.

– Hai, Negoiţă, lasă modestia, mai bine fă-te comod că avem să te întrebăm ceva şi vrem un răspuns serios şi la obiect.

– La obiect, se-nţelege, abia aştept să dau acel răspuns serios. Numai că, nu mi-aţi oferit încă posibilitatea, n-am auzit întrebarea.

Onete s-a uitat la Timofte, avea aerul că pentru el totul este un amuzament ieftin, la care participă doar pentru că n-are încotro.

– Întreabă-l, că tu eşti iniţiatorul neajunsurilor noastre!

– Stimaţi vecini de bloc şi de scară, hotărâţi-vă să-mi puneţi întrebarea, că altfel vă beau vinul şi plec. Ezitările şi ocolişurile îmi afectează moralul pe ziua de azi şi mai am şi alte vizite de făcut.

– Eşti solicitat, nu glumă, a zis Alecu şi i-a făcut cu ochiul. I-a făcut şi Negoiţă cu ochiul, însă n-a comentat în nici un fel afirmaţia respectivă.

Timofte şi-a dres glasul, de parcă se pregătea să ţină o conferinţă în faţa unui auditoriu simandicos, nicidecum în faţa lui Negoiţă, pe seama căruia făcuseră, până atunci, diverse glume nevinovate.

– Măi, Negoiţă, să ştii că noi avem o părere foarte bună despre tine, te apreciem enorm, a început Timofte, cu ochii pe oaspete, pentru a-i urmări reacţiile.

Mai să-i rămână covrigul în gât lui Negoiţă.

-Serios?!… A consumat rapid jumătate din conţinutul paharului din faţa sa şi a oftat uşurat.

– Dacă-ţi zic…Numai că, până acum n-am avut posibilitatea să ţi-o spunem. Adică, n-am avut ocazia să ne întâlnim într-un cadru intim, ca acum.

– Te pomeneşti că de-asta m-a invitat nea Alecu aici, să-mi aduceţi la cunoştinţă această apreciere. Mă bucur, sincer vă spun! Mă bucur nespus… Şi a mai ronţăit dintr-un covrigel, privindu-i întrebător, curios să vadă ce mai urmează.

Timofte şi-a mai dres puţin glasul cu o înghiţitură de vin cu sifon şi a continuat pe un ton voios.

– Nu chiar pentru asta, dar am profitat de ocazie să ţi-o aducem la cunoştinţă… Ascultă, Negoiţă, tu ştii ce-i acela FOTBAL?

– Poftim?! – cu gura plină nici că se putea mira mai mult vecinul lor, Negoiţă. Întrebarea fusese neaşteptată şi-l luase prin surprindere pe musafir.

– Ce este fotbalul? a repetat Timofte, cu un aer grav, punând accent pe ultimul cuvânt.

– Glumiţi?!

– Nici vorbă! Avem noi aerul că glumim?

– Vreţi să spuneţi că ăsta-i motivul pentru care m-aţi chemat în atmosfera asta atât de… densă şi irespirabilă?

– Păi, ca să fim sinceri, da, ăsta-i motivul pentru care te-am chemat.

– N-a fost bine pusă întrebarea! a sărit Onete, dornic să reducă din dimensiunile discuţiei. Ce înţelegi tu prin fotbal, Negoiţă?

Invitatul celor trei s-a mai înecat puţin cu dumicatul, apoi, după ce a executat pe nerăsuflate cealaltă jumătate din conţinutul paharului, a răsuflat cu o mulţumire ostentativă, ca după o muncă grea încheiată cu succes.

– Dacă-i o glumă pe seama pasiunii mele, să ştiţi că eu unul mi-am făcut plinul şi pot să mă retrag. Se ridică de pe scaun, ca pentru a-şi pune în practică ameninţarea.

– Este o întrebare fără nici o intenţie ofensatoare, interveni Alecu. Nici un moment n-am avut intenţia să ne luăm de pasiunea ta. Onete poate să confirme.Întreabă-l!

– Aşa este, zise cel vizat, fără să mai aştepte întrebarea.

– Bine,să zicem că-i O.K., admise Negoiţă, reaşezându-se pe scaun şi reumplându-şi paharul, din care gustă, de data asta, îngândurat. Totuşi, nu pricep un lucru: De ce m-aţi ales tocmai pe mine să vă luminez? Eu nu sunt prea tare la teorie. Mie îmi place şi gata!

– Tu ne-ai fost cel mai la îndemână, de aceea te-am ales, recunoscu Alecu, cu o expresie neutră. Adică, tu locuieşti în bloc cu noi. Pe scară cu noi. Alături de noi. Suficient?

– Aha, la îndemână…Păi, atunci se schimbă situaţia, vă stau la dispoziţie. Deşi, trebuie să recunosc, pentru mine nu-i tocmai măgulitor să aflu că asta-i singura calitate pe care a-ţi descoperit-o la persoana mea: „la îndemână”! Ce chestie…

– Hai să trecem peste exprimarea asta nefericită, propuse Timofte, pe un ton conciliant.

– Treceţi mai repede, că ne apucă noaptea! bombăni Onete, agasat de introducerea aceea lungă şi întortocheată. Negoiţă zâmbi condescendent şi îşi întinse picioarele.

– De fapt, ce anume doriţi să aflaţi?

– Totul! expulză din plămâni Onete, nerăbdător.

 – Totul?!!… Imposibil!

– Cât mai multe cu putinţă, rectifică Timofte.

-Aşa mai merge, răsuflă uşurat, Negoiţă. Dacă nu-mi cereţi informaţii ca la carte…Ei bine, vă pot spune că am fost contaminat cu microbul fotbalului încă din copilărie. Ba, am şi practicat sportul ăsta, la o echipă de juniori. Pe urmă, m-am lăsat, din lipsă de calităţi fizice şi m-am dedicat privitului. Nu-i rău nici aşa, e bine ca omul să aibă o mică pasiune în viaţă. Sarea o face ea rău la inimă, dar numai în exces; altfel, fără ea, mâncarea nu prea are gust.

– Prin urmare, ţi se trage din copilărie, mormăi Onete, oarecum edificat.

– Exact. În cartierul în care am copilărit eu, se juca fotbal pe un teren viran, până seara, când se întuneca. Aveam o minge adevărată şi noi, copiii, alergam după ea până ne ieşea sufletul. Dar de ce nu veniţi la un meci de fotbal? V-aţi face o impresie directă, fără intermediari. Ce vă pot spune eu, cu vocabularul meu atât de redus? Apoi, anumite lucruri ar trebui simţite pe viu, nu povestite. Veniţi la un meci şi…

– Noi am dori, îl întrerupse Timofte, ca mai întâi să culegem unele informaţii despre sportul ăsta. Trebuie să abordăm cu prudenţă subiectul, să vedem dacă se potriveşte cu temperamentul, cu caracterul nostru… Aşa, dintr-o dată, nu ne putem hazarda.

– Vă asigur că n-o să vi se întâmple nimic rău.

– Nu de asta nu venim noi pe stadion. Noi trei, pe care-i ai în faţă, am încheiat un fel de înţelegere, de convenţie nescrisă şi n-o putem încălca decât dacă, în unanimitate, considerăm că este cazul. Asta cere mult discernământ şi trebuie să analizăm bine dacă a venit momentul să ne schimbăm modul de viaţă sau dacă introducerea acestui hobby este, într-adevăr, oportună pentru persoanele noastre.

– De ce credeţi că n-ar fi?

– Avem deja unul.

– Adică, ceva cum ar fi … sedentarismul?

– Ceva cum ai spus, conveni Timofte, amabil. Chiar aşa. S-ar putea ca acest conservatorism al nostru să fie mai util sănătăţii noastre decât furia momentului care i-a cuprins pe foarte mulţi oameni – e vorba de pasiunea pentru fotbal, la ea mă refer.

– Ei, vedeţi, aici vă înşelaţi dumneavoastră, stimaţi vecini de bloc. Fotbalul are o existenţă de câteva mii de ani. „Kemari” la japonezi,”Harpastum” la romani, „La soule” la francezi şi „Calcio” la italieni… Iată tot atâtea denumiri şi variante pe care le-a avut fotbalul în diferite epoci şi care dovedeşte că furia momentului este, de fapt, milenară. Şi asta în ciuda faptului că un tip obtuz, precum Eduard al II-lea al Angliei, a interzis fotbalul printr-un decret, pe vremea domniei sale.

– În orice caz, fotbalul a fost practicat numai de indivizi care aveau vreme de pierdut, încercă să-l pună la punct Onete.

Privirea lui Negoiţă deveni compătimitoare, dar redeveni serioasă când luă din nou cuvântul.

– Iulius Cezar, Marc Antoniu şi alte personalităţi, care nu se puteau plânge că duc lipsă de preocupări serioase, au jucat harpastum. Aşa încât, nu prea are justificare afirmaţia asta cu „indivizi care au vreme de pierdut”. O oră, două, pe săptămână, nu-i mare lucru. Oricum, dacă faceţi o socoteală simplă, o să constataţi că pierdeţi mai mult timp cu pauzele pentru fumat…

– Eşti bine informat, l-a complimentat Alecu, iar Negoiţă i-a făcut cu ochiul, complice.Adică, „las’pe mine, că ţi-l înfund eu pe sedentaristul ăsta incorigibil”. În mod cert, Negoiţă îi devenea din ce în ce mai simpatic, chiar dacă nu-i împărtăşea concepţia sa despre modul cum e mai bine să-ţi petreci timpul liber.

Timofte a ridicat mâna, împăciuitor. Onete putea deveni agresiv dacă n-avea şi el, acolo, un câştig de cauză cât de mic.

– Să lăsăm istoria antică. Pe noi ne interesează de ce se duc oamenii acum la meciurile de fotbal! La asta să ne răspunzi tu, Negoiţă, că de asta te-am chemat, nu să ne vorbeşti de cei decedaţi şi de multă vreme putreziţi.

Negoiţă şi-a ridicat privirea spre tavan, ca pentru a invoca cerul sau pentru a-l lua ca martor.

– I-auzi ce întrebare! Ca şi cum m-aţi întreba de ce mănânc sau de ce beau…spriţul ăsta. Îţi vine aşa o foame sau o sete specială care nu se poate potoli decât participând, dincolo de gazon, cu tot sufletul, la lupta unor băieţi care se străduiesc să creeze faze de mare spectacol şi care ţin deopotrivă de sport şi de artă. Unii preferă arta, pictura de exemplu. Să le facem vreo vină pentru că nu înţelegem ce anume îi atrage şi-i reţine ore întregi în faţa unei pânze?

– Tu eşti un mare înţelept, Negoiţă, a recunoscut Timofte, iar Alecu a dat din cap aprobator. Vinul era destul de bun şi de tare, i se simţea efectul imediat, probabil că acesta era motivul pentru care deveniseră atât de receptivi, mai puţin Onete, îndărătnic de felul său.

– Sunt, fraţilor, sunt cum ziceţi voi, nu vă contrazic, că nu-i frumos, a rostit Negoiţă, zâmbind.

Alecu şi-a dres glasul.

– Văd că le ai pe astea cu fotbalul… Poţi să ne dai şi definiţia unui microbist?

– Adică ce înţeleg eu că ar fi persoana mea atunci când priveşte un meci de fotbal, când joacă Gloria?

– Întocmai!

– Nu mă duce capul să dau tocmai eu o definiţie, dar cred că există una în Dicţionar…

– Dă una după mintea ta…Sau caracterizează-te pe tine, atunci când urmăreşti meci de fotbal.

– Pot să spun doar că acesta, microbistul, poate fi caracterizat prin stările sufleteşti principale prin care trece, atunci când vede o partidă, mai ales una cu miză mare.

– Care ar fi aceste stări? se interesă Timofte, curios.

Agonie şi extaz….

Acestea fiind zise, Negoiţă ridică paharul în semn de noroc şi îl goli, cu un aer solemn, până la fund, după care reluă.

– Stimaţi vecini de bloc, acum eu mă retrag, dacă-mi daţi voie. Iar dacă naivele mele consideraţiuni şi comparaţii, folosite pentru a mă face mai lesne înţeles, v-au interesat cumva, vă rog să mă invitaţi şi altă dată în mijlocul dumneavoastră, că vinişor ca ăsta n-am mai gustat de mult, iar covrigeilor săraţi chiar că le duceam dorul. La revedere!

Aşa s-a încheiat primul contact al celor trei cu un microbist autentic, o fiinţă umană care se zbuciuma şi suferea sau se bucura la superlativ, atunci când urmărea un spectacol fotbalistic la care participa şi echipa favorită.

 Cu toate că n-a fost întru totul edificator, acel prim contact a stat la baza întâmplărilor care aveau să urmeze şi pe care nimeni nu le putea prevedea la data aceea.

*

Ştiţi cum se întâmplă în după-amiezele toride. Stai aşa, îmbălsămat în propria sudoare, cu răcoritoarele la îndemână, cu ochii pe-o revistă, pe televizor, pe-o mătuşă, pe ce ai chef sau posibilitate.

 Era cazul lui Alecu, care gusta, în ziua aceea, tihna orelor de după un prânz copios. În jur era linişte şi pace, iar el lâncezea cu gândurile aiurea. Sau, cum se exprima uneori Timofte, era în apele sale cele mai cristaline.

Şi, dintr-o dată…Ţrrr!!…Ţrrr!

Soneria părea blocată pe „ţrr”, aşa că Alecu a dat fuga să vadă ce vizitator nepoftit nu-l lasă să picotească în voie. A deschis cu vigoare uşa de la intrare. În prim-plan a observat o faţă pistruiată şi asudată care-l privea cu imputare. După un studiu rapid l-a recunoscut pe verişorul Velicu din comuna Cornu. Un văr de-al doilea, ceva mai tânăr decât el. Nici n-a intrat bine pe uşă, că acesta l-a şi luat la întrebări.

– Ascultă, nenicule, de ce te-ai cocoţat taman la etajul ăsta? Credeam că-mi plesneşte inima până să ajung aici! Şi a oftat cu năduf.

Alecu l-aprivit dojenitor.

– Păi bine, vericule, tu n-ai mai fost pe la oraş până acum? N-ai văzut şi tu cuşca aia care urcă şi coboară? De ce n-ai folosit-o?

Velică şi-a ştes transpiraţia de pe frunte şi a pătruns în prima cameră.

– Am văzut cuşca aia, cum îi zici matale, însă am ocolit-o. Nu de alta, dar anul trecut am încercat să folosesc una asemănătoare şi am rămas suspendat între două etaje, de-am crezut că-mi voi petrece restul zilelor lucrătoare şi sărbătorile legale faţă-n faţă cu Ţuculache.

Alecu i-a făcut semn să se aşeze pe un scaun, să-şi tragă sufletul.

– Ţuculache?! Ăsta cine mai e? s-a mirat el, deşi parcă-parcă îşi aducea aminte de numele ăsta.

– Fiul lui nea Ţucu, că venise şi el la oraş şi se urcase în lift cu mine. Adică Ţuculache, nea Ţucu rămăsese acasă, în Cornu.

– Nea Ţucu?! s-a mirat Alecu din nou, cu toate că nici acest nume nu-i era complet necunoscut. Dar prea fusese luat prin surprindere.

– Se vede că n-ai mai fost de multă vreme pe la noi, te ţii mare acum, stai la oraş şi locuieşti la ditamai înălţime, iar pe foştii tăi consăteni i-ai uitat.

– Şi ce ziceai că ai făcut cu Ţuculache? a schimbat vorba Alecu.

– El singur a făcut, că a început deodată să urle şi să se văicărească de parcă era văcuţă şi-l însemnau cauboii cu fierul roşu… S-a alarmat tot blocul şi ne-au dat jos până la urmă. Ţuculache a continuat însă să urle chiar şi după ce a ieşit din bloc… Poate că nu s-ar fi oprit nici acum dacă nu i-aş fi aplicat câteva calmante după ceafă să-l liniştesc…

Alecu l-a întrerupt.

– Cu ce treburi pe la oraş?

– Păi, m-a trimis taica să-i cumpăr ceva, dar aş vrea să mai stau câteva zile pe-aici, tot sunt eu în vacanţă. Cu ocazia asta am să văd şi meciul internaţional de fotbal…

– Meciul de fotbal? Să pierzi atâtea zile pentru un meci de fotbal?! L-a privit neîncrezător.

– Da, nenicule, ce te miri aşa? Că doar şi mata te duci, nu?

Eu?! Cine ţi-a mai băgat în cap prostia asta? Alecu părea indignat, mai să se închine şi să rostească un „Doamne fereşte”!

– Ha-ha, nu mă duci pe mine, nenicule, că doar ăsta-i primul meci internaţional al Gloriei, tot oraşul o să fie prezent. Plus împrejurimile. Dacă ai şti ce se mai pregătesc! Aşa că nu-mi spune mie că alţii vin de la zeci de kilometri, iar matale, cu domiciliul în inima târgului, o să stai în casă. Nu te cred.

– Ba da, să mă crezi, că eu unul nu mă duc la nici un meci. Parol!

Vărul a ridicat din umeri.

– N-ai decât, dar subsemnatul o să vadă meciul! Până atunci, o să dorm aici, că n-am altă rudă la care să trag.

Deşi în ziua aceea Alecu rezistase cu succes la căldură, a cedat dintr-o dată şi-a început să transpire din abundenţă.

– Mai locuieşte cineva în locuinţa asta, vericule, a încercat el să -i taie din avânt.

– Ştiu, tuşa Caterina, am întâlnit-o în faţa blocului, s-a mai îngrăşat puţin.

– Dacă aude că-i spui tuşa Caterina şi că s-a îngrăşat… poţi să-ţi iei adio de la cazare, nu te lasă să dormi nici în cămară. O ştii doar cât este de energică şi neînduplecată când ia o hotărâre.

– O ştiu, o ştiu, s-a grăbit Velică să încuviinţeze, cam speriat. Cum zici mata să-i zic?

– Tanty, aşa să-i spui. Tanti Caty. Cu y la urmă.

– S-a marcat! s-a bucurat Velică, frecându-şi mâinile. Dacă-i vorba numai de un igrec şi încă la urmă, nu-i nici o problemă, deşi mă întreb de unde ştie că nu-i un i obişnuit…

– După intonaţie.

– Aha! E tare…Mă iei la mişto…Lasă că mă descurc eu.

Apoi, fără să mai piardă vremea, Velică şi-a desfăcut sacoşa şi servieta, şi-a aranjat calabalâcul şi l-a întrebat pe Alecu unde are de gând să-şi petreacă nopţile, că pe dormeză nu au loc amândoi, că el doarme chinuit, de-a curmezişul patului, iar pe fotoliul-pat n-ar rezista, e incomod şi ar risca să cadă pe covor.

– În plus, a adăugat Velică, obişnuiesc să sforăi şi să vorbesc în somn. Cred că sunt o fire tare simţitoare şi mă mustră conştiinţa cu voce tare pentru păcatele pe care le fac în timpul zilei… A scos o sticlă cu vin negru şi, după ce a tras o duşcă zdavănă – de parcă făcuse pariu că o goleşte dintr-o înghiţitură -, l-a întrebat pe Alecu dacă a mâncat, că el unul este lihnit şi s-ar putea să-i facă poftă şi lui.

Alecu a zis că are poftă, dar nu la orice oră. Velică l-a compătimit, a declarat că nu-i robul orelor fixe, că poate mânca şi noaptea în somn dacă-i bagă cineva în gură. Alecu l-a făcut atent că s-ar putea îneca, însă Velică a rânjit nepăsător şi i-a întins sticla.

– Trage şi matale o duşcă, nenicule, că-i bună pentru fiere şi inimă rea. Serveşte cu încredere, e naturală, fără E-uri.

– Nu, mulţumesc. Cu altă ocazie, poate…

Când a venit tuşa Caterina, Velică i-a tot dat cu tanti Caty în sus, în jos, în toate părţile şi i-a făcut o sumedenie de complimente, toate având în vedere rochia pe care tocmai o criticase Alecu cu câteva zile înainte.

Tanti Caty s-a uitat la Alecu, triumfătoare.

– Ai auzit, nepoate?! Şi, desfăşurând un deget acuzator în direcţia lui, s-a adresat cam peste umăr lui Velică: Lămureşte-l şi pe el cum vine treaba, că degeaba stă de atâta vreme la oraş, habar n-are de modă şi de ce se poartă acum.

Velică şi-a privit verişorul cu o surprindere atât de mare, încât părea imposibil să-şi revină în următoarele minute.

-Adevărat?! au murmurat buzele lui, iar pistruii i s-au accentuat până au devenit roşcaţi. Chiar aşa?! Părea cu adevărat uluit de ignoranţa vărului mai mare, aşa încât lui Alecu i s-a făcut şi mai cald.

– Ia te uită la el! De când te pricepi tu la modă? s-a stropşit Alecu la ruda sa de la Cornu.

Velică şi-a compus o expresie de superioritate nimicitoare.

– Simţ estetic, nenicule! Pe care eu îl posed din cea mai fragedă copilărie! Cu el te naşti – dacă nu-l ai, nu-ţi dai cu părerea, te abţii, că-i mai cinstit.

Alecu s-a uitat pe geam să vadă dacă nu cumva vine vreo tornadă, atât de înăbuşitor se făcuse în cameră. Era însă senin, soare, frumos, nici vorbă de vreo furtună sau altă dezlănţuire a naturii

– Tanti Caty parcă n-are vârstă, o prinde orice, a şoptit Valică respectuos, privindu-şi mătuşa cu o admiraţie vecină cu extazul.

Cătrănit, Alecu a părăsit câmpul de luptă, nu înainte de a expedia în direcţia vărului său Velică o privire agresivă, plină de subînţelesuri. În noaptea aceea, a dormit la Onete.

 A doua zi, Timofte, auzind câte ceva, şi-a făcut apariţia şi a întrebat ce s-a întâmplat.

– Nimic deosebit, a răspuns Alecu, indispus. Doar că am un musafir, un văr de-al doilea şi am cam rămas fără pat pentru vreo două, trei nopţi. Aş putea dormi pe fotoliul-pat, dar asta ar însemna să-i suport rînjetul de satisfacţie şi…

– L-a lăsat pe drumuri, a turnat gaz pe foc Onete.

– Ei, nici chiar aşa,a protestat Alecu, fără vlagă.

– Dar ce treburi are vărul ăsta al tău pe aici? s-a interesat Timofte, curios.

– Vrea să vadă meciul internaţional de fotbal, cred că asta-i treaba lui principală. Plus câteva cumpărături fără importanţă.

– Înţeleg. Sau, mai bine zis, îmi dau seama că meciul ăsta o să aducă în oraş o mulţime de oameni din localităţile învecinate.

Onete a întărit.

– Da, trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău în următoarele zile. Îţi dai seama ce-o să devină oraşul nostru? Dezastru curat, nu altceva!

– Ei, nouă ce ne pasă, stăm cuminţi în camerele noastre şi ne vedem de treburi, n-o să ţină prea mult, trecem noi şi de încercarea asta. Alecu părea că vrea să-şi dea singur curaj.

– Da, dar nu uita că mulţi microbişti or să treacă pe sub ferestrele noastre, iar în ziua meciului vom avea o după-amiază de groază, nu se mulţumesc ei numai cu obişnuitele încurajări, ca la meciurile obişnuite. O să fie tămbălău mare, îţi spun eu! reluă Onete ideea dezastrului curat, formulată de data asta mai convenabil.

Timofte a încercat să minimalizeze situaţia.

– O să fie afară, dar nu aici. Noi o să-i ignorăm. Facem câteva partide de şah şi…

– Dă-l încolo de şah! s-a enervat Alecu brusc, iar Timofte s-a uitat la el surprins, dar n-a zis nimic, prietenul său avea motiv să fie supărat, îl înţelegea.

 Au stabilit să se întâlnească tot la Onete, să discute mai pe larg cum să-şi petreacă ziua cu pricina.

Când Alecu a rămas singur cu Velică, după plecarea mătuşii Caty, ruda din Cornu i-a împuiat capul cu fotbalul şi cu meciul pe care avea să-l vadă şi, ori de câte ori îşi amintea că pe Alecu nu-l interesa, se minuna, ca şi cum acesta era un exemplar rarisim ce trebuia expulzat din oraş, pentru a lăsa loc liber celor ca el. Bineînţeles că îl mirosise deja pe vecinul Negoiţă, cum că acesta e făcut fărâme după balonul rotund. Cei doi se împrieteniseră după nici zece minute de comentarii pe marginea mult aşteptatului eveniment fotbalistic.

– Cum naiba de vă găsiţi voi atât de repede? l-a interogat Alecu, curios.

 Vocea vărului a devenit fermă.

– După priviri, nenicule. Avem noi acolo o luminiţă rotundă şi jucăuşă ca o minge de fotbal, invizibilă ochilor profani.

Cu Velică n-avea rost să-şi piardă vremea, cu el n-ajungea niciodată la vreun rezultat.

Când cei trei prieteni s-au reîntâlnit la Onete, în ziua meciului, acesta a preparat nişte cafeluţe, a spus că trebuie să aibă creierul cât mai limpede, să judece cum se cuvine situaţia creată. Timofte avea o expresie visătoare, de care s-a lăsat cuprins şi Alecu, pentru că, deşi Onete se tot agita prin cameră şi a tot zis una sau alta, nici unul n-a reuşit să-şi adune gândurile, să articuleze câteva cuvinte clarificatoare.

– Zi-i şi tu ceva! s-a burzuluit deodată Onete. Eu îmi bat gura de mă ustură limba, iar tu te uiţi în tavan.

– De ce tocmai eu?! s-a mirat Alecu.

– Întrucât, neîndoielnic, tu eşti cel mai lovit… Tu eşti prima victimă a fotbalului!… Din cauza lui nu mai poţi să dormi în patul tău.

– Şi ce-ai vrea să fac?

– Să fii mai energic!

– Să nu exagerăm, i-a calmat Timofte, doar n-o să-şi dea musafirul afară din casă numai pentru că acesta vrea să vadă un meci de fotbal! Are o pasiune pe care noi n-o avem, nu trebuie să-l condamnăm.

– În fond, nu-i chiar o tragedie, a încercat să se autoconsoleze Alecu. Exceptând neajunsul cauzat de Velică – şi care se va rezolva foarte curând – nu văd de ce trebuie să mă îngrijorez. După ce are să se joace meciul, necazurile. vor dispărea de la sine. Timofte are dreptate: Să nu exagerăm.

– Nu exagerăm, a zis Onete, ci ne apărăm. Pur şi simplu, ne apărăm. Şi discutăm, deoarece situaţia s-ar putea repeta.

– De cine ne apărăm? Sau de ce anume? s-a interesat Alecu, neliniştit.

Onete s-a frămânat câteva secunde, dar cum nu i-a venit pe limbă nici un cuvânt potrivit, s-a mulţumit doar să ridice din umeri, plictisit.

– Poate de propria noastră curiozitate! a zis, în locul lui,Timofte. Da, a reluat el, ne apărăm de propria noastră curiozitate, care ar putea să degenereze. Pentru că, a subliniat el, fără să ne dăm seama, am început să fim intrigaţi de fotbal, nu atât ca sport în sine, cât ca fenomen. Da, fraţilor – cum ar zice Negoiţă – vrem răspunsul la o întrebare, însă nu servit pe tavă de alţii, ci simţit de noi înşine. Am vrea să vedem ce gust are o mâncare, dar nu ne mulţumeşte cum e descrisă de unii, am vrea s-o gustăm noi înşine, prea am auzit multe despre ea… Numai că, nici unul nu vrea să recunoască respectiva dorinţă. E posibil ca aceasta să opereze prin intermediul subconştientului, astfel încât să nu ne dăm seama prea bine ce vrem cu adevărat în momentul de faţă. După ce am hulit atâta fotbalul, ne vine greu să ne apropiem de el. De aceea, am devenit nervoşi şi încercăm să ne păcălim unul pe altul prin tot felul de discuţii – unele de-a dreptul infantile.

Onete a deschis uşa de la balcon şi s-a uitat afară, fără să comenteze în nici un fel cele spuse de Timofte. Nu considera că îl priveşte în vreun fel aserţiunile amicului său.

Alecu a închis ochii pentru a se putea concentra mai bine. Numai că, n-a găsit nici un răspuns sub întunericul pleoapelor. Nu ştia dacă să accepte sau nu afirmaţiile lui Timofte. S-ar fi putut să fie de părerea lui, fără însă să dorească să recunoască. De ce-ar fi făcut-o? Trebuia totuşi să zică şi el ceva. Se şi pregătea să deschidă gura când s-a auzit soneria.

Erau Velică şi Negoiţă. Ultimul s-a scuzat că îi deranjează şi i-a rugat să le împrumute şi lor puţin şahul. Până la începerea meciului mai era mult, aveau de gând să facă o partidă, două, suportau astfel mai bine aşteptarea.

 Onete i-a invitat înăuntru, dacă tot veniseră, n-avea rost să mai plece, puteau juca şah şi la el. Velică, îndrăzneţ cum era, n-a refuzat invitaţia şi s-a instalat comod, ca la el acasă. A avut chiar ideea să organizeze un minicampionat intermusafiri; până să zică ceilalţi da ori ba, el a şi întocmit o listă cu partidele care ar fi trebuit să aibă loc.

– Asta o vom stabili împreună, a zis Alecu, rupând lista.

– Pe ce jucăm, Velică? l-a întrebat Negoiţă, candid.

Velică a părut că face un efort de gândire, pentru a da un răspuns satisfăcător, cu care ceilalţi să fie de acord – cel puţin, asta a fost impresia celor trei prieteni.

– Da, aşa este, ar trebui să instituim un premiu. Sau nu, mai bine facem două echipe şi cine câştigă are dreptul să dea o pedeapsă celeilalte părţi. De acord toată lumea?

Onete a ridicat din umeri, erau la el acasă şi vroia să facă pe gazda perfectă, să nu strice cheful invitaţilor.

– Cum poţi face două echipe din cinci persoane? a întrebat Timofte.

– Păi, unul este arbitru – sau aşa ceva.

– Bine, fac eu pe arbitrul, s-a sacrificat Onete. Cum nimeni n-a obiectat, s-au şi constituit echipele. Fără ezitare, Velică şi l-a ales ca partener pe Negoiţă, iar Alecu a rămas cu Timofte. Dacă Alecu ar fi bănuit ce urmăresc cei doi, n-ar fi acceptat în ruptul capului. Dar, inocent cum era uneori, nu s-a gândit la nimic rău. În fond, era normal ca el şi Timofte să formeze o echipă, iar ceilalţi doi să constituie echipa adversă. Cum erau siguri că o să câştige, nici el, nici Timofte n-au insistat asupra detaliilor. Cine avea să câştige era declarat învingător. Au tras la sorţi şi adversaul lui Alecu s-a nimerit să fie Velică. Asta l-a înviorat puţin, avea ocazia să-i plătească vărului o poliţă şi simţea în sângele său o pornire neînduplecată. Aşa, Velică-vere, te înfund eu acum, eu mi-s jucător de clasă, am în urmă sute de partide, sunt vulpoi bătrân în domeniul ăsta, nu mă las învins de un ageamiu ca tine. Ţine-te bine, că nu te iert, am să-ţi scot pe nas toate necazurile pe care mi le-ai făcut de când ai venit şi-ai fermecat-o pe tuşa Caterina – Caty, pardon.

Şi a început prima partidă…

– Ce faci, nenicule, îmi dai pionul făr’de nici un câştig?!

– E al meu, îl dau când vreau eu! a ripostat Alecu, iritat.

– Atunci…Dă-mi voie să-ţi iau şi nebunul ăsta.

Alecu s-a concentrat asupra jocului, Velică începea să-l enerveze. Trăncănea mereu şi erorile pe care părea că le comite se întorceau până la urmă în favoarea lui. Ce mai, îl subestimase, Velică ştia şah, nu glumă. Când i-a luat şi a doua tură, Alecu a simţit nevoia să-i bage o piesă pe gât, iar când a pierdut şi regina a crezut c-o să înghită el însuşi regele.

– Aşa tehnică, da, mai zic şi eu, l-a tachinat Velică, frecându-şi mâinile satisfăcut.

Alecu şi-a pus atunci speranţele în Timofte, dar şi acesta a pierdut în final, astfel că cei doi s-au aflat, la un moment, dat la cheremul lui Velică şi Negoiţă. Onete nici măcar n-a vrut să se uite la prietenii săi şi i-a felicitat pe adversari cu un entuziasm ostentativ.

– Vreau revanşa! a zis Alecu.

– Şi eu o vreau! a sărit Timofte.

– Nu, asta nu, s-a grăbit să intervină Negoiţă, iar Velică i-a ţinut isonul că nu şi nu, că trebuiau să plece la meci.

– Numai în felul acesta vom primi să executăm pedeapsa pe care ne-o veţi da; altfel, nu. De altfel, mai e timp până la meci, apoi suntem destul de aproape de stadion…

Cei doi au schimbat o privire între ei.

– Bine, fie, au zis ei într-un glas. Vă promitem.Dar nu sunteţi curioşi să ştiţi ce pedeapsă veţi primi?

Alecu a avut atunci o presimţire neliniştitoare, însă nu i-a dat atenţie.

– Haideţi, spuneţi,i-a îndemnat Timofte, care considera că nu poate exista o pedeapsă mai mare pentru ei, decât aceea a pierderii prestigiului de şahişti în faţa unor amatori oarecare.

Avea să se convingă imediat de contrariul.

– Fraţilor, a zis Negoiţă, îl las pe proaspătul meu amic,Velică, să vă anunţe ce trebuie să faceţi pentru a vă ispăşi vina de a ne fi desconsiderat.

– Zi-i odată! a strigat Alecu, nerăbdător, parcă simţind un fior rece pe şira spinării.

Velică şi-a aranjat tacticos o buclă rebelă pe frunte şi pistruii i s-au accentuat, parcă irigaţi şi ei de-o satisfacţie abia ţinută în frâu.

– Am hotărât să vă ispăşiţi pedeapsa pe stadion, pe tot timpul cât s-o juca meciul internaţional! Ei, ce ziceţi? a izbucnit el în râs, frecându-şi mâinile cu satisfacţie nedisimulată. Aşa că, grăbiţi-vă să prindeţi bilete!

A urmat o scurtă, dar apăsătoare tăcere, după care a vorbit Alecu.

– Dacă asta e hotărârea voastră, nu ne rămâne decât să ne conformăm. Suntem oameni de onoare şi nu se cade să ne dezicem de cuvântul dat. Bine, vom merge la meci! L-a privit pe Timofte, însă acesta nu-şi revenise. Cât despre Onete… Deşi el nu era implicat în nici un fel, suferea cot la cot cu ei şi privea cu duşmănie la Velică şi la Negoiţă, ca la doi terorişti periculoşi.

– Hai, fraţilor, ce-aţi rămas aşa? a zis Negoiţă.

– Parcă era vorba şi de-o revanşă, a murmurat Alecu, inexpresiv.

– Da, a şoptit şi Timofte, revanşa, hai s-o jucăm!

Timofte, încă bulversat, a remizat cu Velică, în schimb Alecu l-a executat pe adversarul său direct, Negoiţă. Aşadar, situaţia s-a schimbat fundamental, noii învingători urmând să le aducă la cunoştinţa musafirilor sancţiunea care se impunea.

– Pedepseşte-ne să mergem în mâini! s-a agitat Velică, dar Alecu s-a opus, a zis că nu sunt copii.

– Trebuie găsită o idee genială, comparabilă cu a voastră, a zis, cu un zâmbet sardonic, Alecu.

L-a luat pe Timofte într-un colţ al camerei şi i-a şoptit ceva la ureche. Acesta a dat de câteva ori din cap, aprobator. S-au reîntors împreună şi s-au postat în faţa adversarilor.

– Am găsit! Dar, pentru că nimeni n-a dat vreun semn că l-ar fi înţeles, Alecu a scris câteva cuvinte pe-o bucată de hârtie ruptă dintr-un caiet şi i-a întins-o lui Negoiţă.

Negoiţă s-a făcut la fel de alb precum acea hârtie.

– Nu se poate, a bâiguit el, uitându-se la Alecu cu groază. I-a înmânat biletul lui Velică şi acesta a silabisit cu oarecare neîncredere fraza pe care o scrisese Alecu cu atâta încântare: „Am hotărât să vă ispăşiţi pedeapsa chiar în această cameră, în tovărăşia lui Onete, pe timpul cât durează meciul internaţional”.

– Nenicule, asta nu-i pedeapsă, asta-i crimă! a ţipat Velică, iar Negoiţă a repetat automat: Asta-i crimă! Asta-i nu-i pedeapsă! Nu se poate!

– Ba se poate, a zâmbit Alecu. De ce să nu se poată?

– Nu aveţi bilete! a încercat să încurce lucrurile Velică. În schimb noi avem. Aşa că noi vă iertăm să mergeţi la meci, iar voi, la rândul vostru, ne iertaţi de pedeapsă. Corect, nu?

– Nicidecum. Mergem cu biletele voastre la meci! a decis Timofte, încântat că putea să contribuie şi el cu ceva la nefericirea celor doi. Voi tot nu mai aveţi ce să faceţi cu ele. Fireşte, vă restituim contravaloarea lor – a scos câteva bancnote şi le-a pus în faţa lor.

– Da, a intervenit Onete, trebuie să respectaţi clauzele convenţiei cu orice preţ, altfel vă descalificaţi pentru totdeauna în faţa celorlalţi. Vreţi voi aşa ceva?

– Vrei tu aşa ceva? l-a întrebat Alecu pe Velică.

– Vrei aşa ceva, stimate vecin?, a şoptit, cu ipocrită îngrijorare, Timofte către Negoiţă.

 – Şi noi cum o să ştim că vă duceţi la meci şi nu în altă parte? a încercat o ultimă tentativă de a tulbura apele, Negoiţă. Ce-ar fi să mergem să verificăm?

– Biletul meu este lângă al altor colegi de muncă de-ai tăi, iar aceştia or să mă vadă, fii pe pace, a intervenit Alecu. Hai să mergem! l-a grăbit el pe Timofte. Ne aşteaptă meciul internaţional! – şi amândoi au părăsit camera.

– Ce-o să facem noi? s-a plâns Velică. De asta am rămas eu aici? De asta o să le încasez când ajung acasă?

Onete s-a supărat.

– Cum adică, s-a răstit el la Velică. N-ai ce să faci? Ce vorbă-i asta? Crezi că la mine se plictiseşte cineva?

– Nu?! Faţa lui Velică s-a mai înseninat puţin.

– Bineînţeles că nu! Jucăm şah.

– Şah!? a exclamat Velică, ca şi cum urma să fie deportat de urgenţă în comuna natală.

 – Şah!? a repetat ca un ecou lugubru, Negoiţă, ca şi cum temperatura coardelor sale vocale scăzuse sub zero grade.

– Da – a continuat Onete, pe un ton detaşat – faceţi un campionat între voi doi. Eu am să fiu arbitru. Un arbitru imparţial, vă asigur, aşa cum n-o să vedeţi voi niciodată pe un teren de fotbal.

– N-avem nevoie de nici un fel de arbitru! l-a repezit Velică.

– Protestăm! a zis, la rândul său, Negoiţă. În vreme ce pe teren jucătorii oferă un spectacol electrizant, iar în tribune emoţiile se amplifcă de la o fază la alta, noi să suferim în semiobscuritatea asta sumbră şi să ne istovim creierul gândindu-ne la mutări şi variante infinite?..

– Da, protestăm! i-a ţinut isonul Velică. Mai bine stăm şi agonizăm în tăcere în atmosfera asta îmbâcsită de fum, decât să jucăm şah!

– O să ne ai pe conştiinţă! a reluat Negoiţă.

– E sechestrare de persoane! a adăugat Velică.

– E terorism de bloc! nu s-a lăsat mai prejos Negoiţă.

Onete a început să râdă.

– Bine, a zis el în cele din urmă, vă mai dau o şansă. La ce oră începe meciul?

– Peste un ceas şi şapte minute, s-a grăbit să precizeze Negoiţă, după ce s-a uitat la ceas.

– Bilete mai găsiţi?

– Găsim! s-a precipitat Negoiţă, cu o sclipire de speranţă în lumina ochilor. La suprapreţ şi tot găsim.

Onete a ridicat braţul şi a luat de pe şifonier o cutie de lemn. A pus-o pe masă şi a deschis-o.

– Vrei să spui că trebuie să jucăm table?! s-a îngrozit Velică. Dacă e să ne dai o şansă, dă-ne una chiar acum, doar n-o să se amâne meciul până terminăm noi partida!

Onete l-a privit amuzat.

– Cine zice să jucăm table?! Apoi a căutat printre puluri şi a cules dintre ele cele două zaruri, pe care a început să le amestece în căuşul mâinii. Eu voi da primul. Unul dintre voi va da cu zarurile după aceea. Numărul mare câştigă. E clar?

– Luminează-ne cum stă treaba, s-a tânguit Velică.Că eu unul nu mai pricep nimic, gândirea mea s-a handicapat de tot în ultimele minute…

– Puteţi pleca, dar numai dacă daţi o cifră a zarurilor mai mare decât am să dau eu acum.

– Ce-or să zică Alecu şi Timofte? a întrebat Negoiţă.

– Înţelegerea am făcut-o de comun acord, a zis Onete, imperturbabil.

– Vrei să spui că ne-ai ţinut până acum… a început Velică, indignat.

Onete l-a întrerupt pe un ton sec.

– Pierdeţi timpul! Jucaţi sau nu?

Negoiţă s-a întors spre Velică.

– Hai, încearcă-ţi norocul! E ultima noastră şansă. Nu uita câte sacrificii ai făcut să vezi meciul ăsta. Mobilizează-te! Apoi a revenit cu faţa la Onete.

– Vecine, fii mărinimos! Mulţumeşte-te cu unu-unu…

Onete dădu şase-doi.

Velică, când i-a venit rândul, s-a închinat mai întâi, ca orice bun creştin, după care a luat zarurile în mâna dreaptă şi s-a uitat la ele câteva secunde, ca şi cum ar fi vrut să le hipnotizeze. A strâns pumnul, a suflat asupra lui de trei ori, l-a dus la ureche şi l-a scuturat din nou de trei ori, iar la urmă a închs ochii şi-a aruncat cuburile mici de os pe masă.

Zarurile s-au rostogolit cu un zgomot ce a părut, în acele clipe, tunetul destinului pentru cei doi microbişti. Trei perechi de ochi au văzut identic: cinci puncte pe un cub şi…la fel pe celălalt. Cinci-cinci.

– Am câştigat! a strigat Velică, în culmea fericirii, după ce a deschis ochii. Apoi a început să sară de pe un picior pe altul, ca într-un dans ritual african. Negoiţă l-a prins de braţ şi l-a scuturat energic.

– Hei, bre Velică, coboară cu picioarele pe covor, că începe meciul!

Onete s-a mulţumit să strige după cei doi, care porniseră valvârtej spre ieşire :

  • Microbişti fără bilete… grăbiţi-vă!