IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII 2 – GOŢII CARE ERAU GEŢI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII 46517299_573739409724166_8728191680907313152_n

  2 – GOŢII CARE ERAU GEŢI

46510590_573749536389820_1403760153177620480_n

Goţii, în nici un caz n-au fost o populaţie migratoare, aşa cum afirmă istoriografia, ci o ramură a geţilor. Actualmente, mulţi istorici şi chiar istoriografia în general, consideră că goţii au fost o populaţie „migratoare” provenită din Scandinavia de astăzi ce a migrat la un moment dat pe teritoriul Daciei, pe care au cucerit-o treptat. Cauza acestei opinii o constituie informaţia conţinută în textele unui scriitor got, Iordanes, care a trăit la mijlocul secolului al şaselea, care afirma că goţii provin dintr-o locaţie numită Gotland, situată în Scandza (Scandinavia). Totuşi, Iordanes considera în acelaşi text că strămoşii goţilor au fost geţii, care odinioară l-au avut rege pe Burebista (Boerebista), iar acest aspect este respins de majoritatea istoricilor moderni.

După cum se poate remarca, istoricii au preluat doar informaţiile care le convin, iar cele ce nu le convin, le-au tratat ca fiind false. Se ştie totuşi că Iordanes a preluat o parte din informaţiile sale, în special cele ce privesc istoria mai veche, din lucrarea unui alt autor, care a trăit înaintea sa, pe nume Cassiodor, lucrare astăzi pierdută.

În ultima perioadă de timp, teoria că goţii ar proveni din Scandinavia este contestată puternic de unii istorici ai noului val. Există documente mai vechi, descoperite între timp, care dau dreptate acestora; documentele lămuresc cât se poate de clar cine au fost goţii şi care a fost relaţia lor cu geţii.
Într-o interesantă lucrare dedicată istoriei românilor, istoricul Andrei Groza din Moldova de peste Prut, menţionează câteva dintre aceste documente. Astfel, un autor al cărui nume nu s-a păstrat, care a trăit prin secolul al patrulea, în scrierea intitulată „Istoria împăraţilor”, menţiona negru pe alb faptul că „goţii … sunt numiţi şi geţi”. Un alt autor, pe nume Orosius, în lucrarea Istorii împotriva păgânilor, apărută în secolul al V-lea, afirma la rândul său următoarele: „Geţii aceia care acum sunt numiţi goţi… au intrat … cu toate forţele lor în provinciile romane”. La rândul său, Philostorgios, autor care a trăit între 368-425, afirma în Istoria Bisericească următoarele: „Sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi, au trecut pe teritoriul roman”. Toate aceste pasaje confirmă informaţiile furnizate de către Iordanes, care afirma textual în lucrarea sa Getica că „despre care geţi am arătat că sunt goţi”. (op cit)
Lucrarea lui Iordanes este intitulată Getica şi nu Gothica, cum ar fi fost corect dacă Iordanes nu ştia ce spune.
La rândul său, Procopius din Cezareea, în scrierea Despre războaie scria pe la jumătatea secolului al VI-lea următoarele: „neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele… Altădată li se spuneu sarmaţi şi melanhieni, iar unii îi numeau neamuri getice”. Tot în aceeaşi perioadă, Ioan din Lidia în lucrarea Despre luni afirma că goţii sunt geţi. Isidor din Sevilla, în secolul al şaptelea, afirma că „cei vechi i-au numit geţi pe goţi, neam tare şi foarte puternic, îngrozitor prin felul armelor”. Iar în alt loc afirma că „dacii au fost mlădiţe ale goţilor”.

Istoricul Andrei Groza sintetizează această problemă astfel: „autorii de atunci ne arătau destul de clar – cu numele de „get” sau „got” era numită una şi aceeaşi comunitate de oameni. Acest adevăr este confirmat şi de alte mărturii. În unele lucrări, anumite evenimente, fapte sunt descrise cu referinţă la goţi, iar în altele ca referitoare la geţi. Bunăoară, în unele lucrări de epocă se vorbea că împăratul Decius a căzut în luptă împotriva goţilor, că Constantin cel Mare i-a înfrânt pe goţi, că Ulfila era episcopul goţilor, pe când în alte izvoare istorice se arată că toate aceste evenimente s-au întâmplat cu geţii. De exemplu, Eusebius din Caesarea (260-340) scria că Decius a fost omorât de geţi, iar împăratul Iulian (331— 363) arăta că Constantin cel Mare a luptat cu geţii. Geţi sunt numiţi cei din stânga Dunării de către Claudis Claudianus (sec. IV-V). Tot despre geţi ne vorbeşte Hieronymus (345-420) atunci când descrie procesul de încreştinare a populaţiei dintre Dunăre şi Nipru. „Clima rece a Scitei, – scria acesta, – se încinge de dogoarea credinţei, armata roşcată şi blondă a geţilor înconjoară cortul bisericilor”. Şirul de argumente în acest sens poate fi continuat, însă concluzia ce rezultă din ele este aceeaşi – geţii care au trecut Dunărea în anii 70 ai secolului al IV-lea încep a fi numiţi de bizantinieni goţi” (op cit).

În fond, adevărul nu e prea greu de decelat: goţii au fost o ramură a geţilor. Ca suprafaţă, Geţia, adică teritoriul locuit de seminţia geţilor, era foarte mare. Deşi epicentrul era situat în spaţiul balcano-carpato-danubiano-pontic, Geţia se întindea până aproape de Munţii Caucaz la est şi până aproape de Scandinavia la vest, astfel că nu era nici un fel de problemă ca anumite ramuri sau triburi ale acestei uriaşe populaţii să locuiască la estul extrem, iar altele să locuiască la vestul extrem. Fără nici o îndoială, alături de seminţia geţilor, pe acest teitoriu au locuit şi alte seminţii. Cu toate acestea, cele mai multe triburi ce locuiau aceste teritorii erau autohton gete. Acesta este motivul pentru care se făcea confuzie între geţi şi alte seminţii, mai cu seamă că în unele teritorii au existat simbioze etnice.

Este semnificat faptul că din punct de vedere arheologic, cele mai importante vestigii considerate „gotice” au fost descoperite la Pietroasele (Cloşca cu pui de aur), Judeţul Buzău, unde se afla un fort gotic, care probabil apăra un mare oraş gotic. De asemenea, există în textele Imperiului Bizantin denumirea de Ripa Gothica, care desemna o regiune destul de întinsă care a fost localizată între Dunăre şi Brazda lui Novac (care în acea perioadă de timp era denumită prin expresia Limes Moesiae).

Se poate spune aşadar că Ioradens a avut dreptate, când a afirmat că goţii sunt geţi, iar de altă parte se poate spune că a avut doar parţial dreptate când a afirmat că goţii se trag din Scandinavia. De fapt, goţii nu se trag doar din Scandinavia. Sau, altcumva spus: nu toţi goţii se trag din Scandinavia. Aşa cum a fost menţionat, unele ramuri au locuit la un moment dat la vest, probabil chiar în sudul Scandinaviei, altele au locuit la un moment dat la est, în stepele din Nordul Mării Negre până aproape de Munţii Caucaz, iar grosul populaţiei a locuit în permananţă în teritoriul balcano-carpato-danubiano-pontic. Probabil că, după şase-şapte secole de convieţuire în comun a atâtor triburi getice, Iordanes le cunoştea doar pe acelea ce locuiseră odinioară în Scandinavia; sau poate chiar făcea parte dintre urmaşii acestora; sau, de ce nu, ca biograf regal, a scris pentru un rege care făcea parte din liniile genealogice ce locuiseră cândva în acel teritoriu. Dar aceasta nu înseamnă că toţi goţii provin din Scandinavia.

Cât despre spaţiul locuit de daci-geţi-goţi, trebuie adusă în sprijin mărturia scriitorilor din antichitate. Astfel, Ptolemaeus, scria că „de la gura cea mai de nord a Dunării până la vărsarea fluviului Boryshenes şi în interiorul teritoriului este locuită de carpi”. Marcianus din Heracleea Pontică afirma că „Dacia se întinde de la Caucaz la Nipru”; Ştefan din Bizanţ afirma la rândul său că „Dacia este o ţară aproape de Nipru”; Isidor din Sevilla plasează „Dacia între Germania şi Marea Azov” – acesta fiind cel mai complet şi tranşant răspuns ce se poate da acestei probleme (op cit).

Mai trebuie spus că nu degeaba, la începutul Evului Mediu, Danemarca se numea Dania sau Dacia, iar învăţaţii danezi din acele timpuri considerau că au avut un strămoş glorios pe nume … Boerebista.

46507689_573768679721239_194054271770034176_n

Fără nici o îndoială că între triburile situate într-un spaţiu atât de mare au existat relaţii de rudenie, relaţii cunoscute de membrii din toate triburile. Probabil că, în timpurile mai vechi, aceste triburi s-au războit adeseori unele cu altele. Luptele interne par să fi încetat în momentul în care cei situaţi în spaţiul carpto-danubiano-pontic au fost cuceriţi de Imperiul roman, iar din acel moment acţiunile militare comune ale tuturor triburilor au început să fie îndreptate spre sprijinirea celor ocupaţi.

Este perfect normal ca triburile situate la antipozi să fi trimis trupe în sprijinul celor ocupaţi. Motivaţia sprijinului militar acordat locuitorilor din zona carpato-danubiană pontică de către celelalte triburi sau ramuri ale etniei geto-gotice situate la antipozi nu este deloc patetică sau fantezistă, ci cât se poate de practică. Trebuie, de asemenea, menţionat faptul că nivelul de civilizaţie al geto-goţilor nu era cu nimic inferior celui roman: au fost descoperite vestigii ale unor villae geto-gotice cu nimic mai prejos de cele romane; multe dintre ele aveau chiar şi vitralii de sticlă. Aşadar, nu nevoile şi sărăcia i-au determinat pe aceştia să pornească războiul împotriva romanilor şi să vină în ajutorul rudelor – fraţilor sau verilor – lor cuceriţi, ci un factor mult mai puternic. Pe de-o parte, aceste populaţii situate la antipozii Europei au trimis trupe în apărarea fraţilor şi verilor lor pe criterii de ordin strict etnic sau poate chiar datorită existenţei unor tratate de întrajutorare. Pe de altă parte, nu trebuie subestimată spaima că, la un moment dat, le va veni şi lor rândul. Evenimentele produse ulterior vor confirma din plin acest aspect.

În acest punct mai trebuie deschisă o scurtă paranteză: nu se pot înţelege evenimentele antichităţii decât dacă se cercetează cât se poate de exact structura etnică a populaţiilor existente în acele momente. Fără nici o îndoială, pe baza informaţiilor publicate până în acest moment, este foarte dificil de a estima cu exactitate structura etnică a fiecăreia dintre populaţiile, comunităţile şi triburile ce existau pe atunci, deşi cel puţin în ultimii 20 de ani s-au făcut suficiente cercetări genetice asupra acestor aspecte. Aceste cercetări au stabilit cu suficientă exactitate gradul de înrudire al populaţiilor, datorită prelevării ADN-ului osemintelor descoperite, dar nu au fost date publicităţii.

Cauza reală acestei secretomanii pare să fie una singură: informaţiile rezultate par a nu se potrivi cu ceea ce se cunoaşte până în acest moment, adică cu modelul configurat de către istoriografie, astfel că, deocamdată, s-a renunţat la publicarea lor. Unul din cazurile de notorietate apărute în ultima perioadă de timp a fost tranşat fără drept de apel chiar în România, de către Ministerul Culturii, care a interzis, pe motive administrative, prelevarea de mostre genetice de la osemintele câtorva domnitori valahi de la începutul Evului Mediu.
Motivul acestei interdicţii pare să fi constat în frica unor oficialităţi cu privire la eventuala descoperire că unii dintre cei „intervievaţi” în urma prelevării unor mostre de ADN nu sunt ceea ce se credea că sunt.
În acest context, istoricul Constantin C Giurescu avea perfectă dreptate atunci când afirma următoarele: „Una din problemele cele mai grele şi mai delicate în acelaşi timp este să stabileşti contribuţia diferitelor elemente etnice la constituirea unui popor, să arăţi ce a dat fiecare din aceste elemente sub raportul rasei, al limbii, al organizării de stat, al civilizaţiei şi culturii.
Problemă grea, deoarece de multe ori nu suntem bine informaţi asupra caracteristicilor înseşi ale elementelor componente; nu cunoaştem destul, uneori nu cunoaştem deloc aspecte esenţiale cum este, de pildă, limba. Problemă delicată în acelaşi timp, deoarece însuşirile şi scăderile unui popor nu derivă numai din însuşirile şi scăderile elementelor componente: combinaţia acestora din urmă – chimica etnică a lor – poate să dea naştere la aspecte noi, diferite de cele ante¬rioare. Iar legile după care se face această chimică etnică nu ne sunt cunoscute aşa cum cunoaştem, bunăoară, legile chimiei organice sau anorganice. Se adaugă apoi influenţa evoluţiei şi mediului istoric, precum şi aceea a personalităţilor dominante, care pot, prin directivele ce imprimă, să creeze forme noi de viaţă spirituală sau materială. A preciza, aşadar, care a fost rolul dacilor în formarea poporului român, ce datorăm noi acestor strămoşi, este una din chestiunile cele mai grele ale istoriei naţionale. Nu ştim limba acestor strămoşi, nu cunoaştem decât o mică parte a toponimiei lor, nu suntem îndeajuns de informaţi asupra atâtor aspecte ale vieţii lor materiale şi spirituale. Totuşi problema trebuie pusă şi un răspuns chiar foarte imperfect trebuie încercat. Îl vor preciza şi completa cercetătorii viitori, pe baza descoperirilor ce se vor face de aici înainte. Un lucru, credem noi, este sigur: dacii alcătuiesc baza etnică a poporului nostru. Dacă experienţele serologice, de determinare a sângelui, ar putea da rezultate precise, suntem încredinţaţi că ele ar arăta o proporţie însemnată de sânge dac, superioară şi celui roman, şi celui slav. Această credinţă o întemeiem pe următoarea argumentare: grosul populaţiei din Dacia Traiană l-au format dacii. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniştilor de limbă latină, ei au păstrat totuşi preponderenţa. Fiindcă dacii erau locuitorii satelor şi oricât de numeroase au fost oraşele din noua provincie, totuşi satele le întreceau cu mult. Cam aşa este şi astăzi. Dacă românismul a prins rădăcini atât de puternice şi atât de durabile în stânga Dunării, e fiindcă a câştigat pe aceşti daci, pe băştinaşi”. (Op cit)

Într-adevăr, reputatul istoric Constantin C Giurescu avea perfectă dreptate atunci când afirma tranşant că „problema trebuie pusă şi un răspuns chiar foarte imperfect trebuie încercat”. Asta se încearcă şi în aceste rânduri.

Revenind la subiect, se poate spune că, practic, războiul de eliberare al daco-geţilor a început în anul 117 şi a continuat până în anul 271 şi chiar după aceea. În acest context, nu este deloc deplasată afirmaţia că, pentru a duce războiul, cei din spaţiul ocupat de romani au cerut ajutorul fraţilor, verilor, nepoţilor şi aliaţilor lor sau ce le-ar fi fost din punctul de vedere al etniei sau al seminţiei. Fireşte că, împreună cu aceste rubedenii răspândite pe toată suprafaţa Europei, au venit în sprijinul daco-geţilor ocupaţi şi alte populaţii mai puţin înrudite. Un rol decisiv l-au avut însă fraţii direcţi: geţii din nordul Mării Negre – în special cei dintre Prut, Nistru şi Nipru, carpii din regiunea centrală şi de nord a României actuale, costobocii din Moldova. Ura împotriva hideri romane era probabil foarte mare în epocă, astfel că toate populaţiile înrudite s-au aliat împotriva romanilor şi au trimit reprezentanţi (trupe) pentru eliminarea acestora din istorie.

Faptul că goţii erau înrudiţi cu daco-geţii răzbate şi din două informaţii furnizate de istoricul Neagu Djuvara, care, chiar dacă nu merge până la capăt cu raţionamentele, face următoarele precizări: „avem chiar dovezi că unii localnici călăuzeau pe goţi prin trecători, pentru a ataca armata romană ! Într-un document, un episcop afirmă că adesea localnicii preferau stăpânirea unor şefi barbari care se mulţumeau cu o dijmă din bucate, pe când fiscul administraţiei romane îi strivea fără milă. Marele nostru arheolog Vasile Pârvan a descoperit două documente din veacul al IV-lea, în care un „rege” al goţilor de prin părţile noastre, la nord de Dunăre, îşi zice „Jude” – or, acesta nu era un titlu onorific pe care să i-l fi putut conferi împăratul de la Constantinopol (cum ar fi patriciu, despot sau cezar), era doar numele pe care localnicii daco-romani îl dădeau căpeteniilor lor adminis¬trative peste o grupare de sate sau peste o vale, judecători şi administratori (termen ce se va păstra până târziu, cum vom vedea), înseamnă că acest rege barbar domnea la nord de Dunăre peste populaţii de limbă latină şi a vrut să-şi zică cum numeau supuşii lui localnici pe şefii lor”. (op cit)

Se poate comenta acest pasaj citat din istoricul Neagu Djuvara şi altfel: un astfel de „rege” acceptat de „localnici” prin acordarea unei denumiri autohtone nu putea să fie decât de acelaşi seminţie cu aceştia sau, eventual, nu putea decât să aibă un grad de înrudire etnică foarte apropiată; altfel nu ar fi primit titulatura de Jude. Acest aspect are la bază o trăsătură de caracter definitorie a autohtonilor din spaţiul balcano-carpato-danubiano-pontic, foarte puţin analizată de istoriografia modernă; această caracteristică poartă numele de xenofobie.