MEGACALCULATORUL COSMIC

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

EXCALIBUR

18119262_303156876782422_3928524765633373259_n

MEGACALCULATORUL COSMIC

Cercetările ultimelor decenii ale secolului XX, realizate de savanţi de marcă precum David Bohm, Karl Pribram, Rupert Shaldrake, au fost centrate în jurul unei singure idei fundamentale: demonstrarea faptului că cosmosul este un Întreg compus din substanţă, energie şi informaţie. Pentru a-şi susţine poziţia, cercetătorii amintiţi au denumit Cosmosul-Întreg prin străvechiul termen grecesc de Holos. Pentru a explica Holosul ca paradigmă generală a realităţii, pionierii celui de-al treilea val au propus, fără rezerve, principiul holografic.

Principiul holografic s-a dezvoltat încă din 1929, când matematicianul Alfred Whitehead a lansat ideea că evenimentele din natură sunt într-o continuă conexiune. În 1947, matematicianul Dennis Gabor a dezvoltat ecuaţii care descriau realizarea unei fotografii tridimensionale, pe care a denumit-o hologramă, dar abia în 1969, doi savanţi, Emmette Leith şi Juris Upatiniks, au reuşit să producă prima fotografie holografică cu ajutorul unui sistem de laseri. (20)

Ulterior, elevul lui Albert Einstein, fizicianul britanic David Bohm, creator al teoriei holografice – holomovement – a lansat ideea că lumea este organizată după modelul hologramei. David Bohm a pornit de la distincţia fundamentală între aspectul vizibil al lumii, cunoscut prin intermdiul simţurilor, pe care l-a desemnat prin expresia lumea desfăşurată sau ordinea desfăşurată şi aspectul neperceptibil prin intermediul simţurilor, pe care l-a desemnat prin expresia lumea înfăşurată sau ordinea înfăşurată.

Pentru David Bohm, ordinea desfăşurată este acel aspect al lumii organizat în particule, corpuri şi forme, iar ordinea înfăşurată este acel aspect al lumii descris de fizica cuantică. Ordinea înfăşurată este constituită şi organizată holografic; ea nu este statică, ci dinamică – de unde şi denumirea dată de cercetătorul britanic: holomovement holomişcarea.

Prin simţuri, afirma David Bohm, omul vede lumea ca într-o fotografie. În fotografie, informaţia este conţinută doar în variaţiile de intensitate, adică de amplitudine a undelor. Realitatea nu cuprinde doar variaţii de intensitate a undelor, ci şi variaţii de fază (de frecvenţă). Aceste variaţii de fază nu pot fi cunoscute prin sistemul specific simţurilor umane. (10)

Pentru a explica universul dintr-un punct de vedere similar, un alt cercetător care s-a remarcat la sfârşitul secolului al XX-lea, Geoffrey Chew, a introdus teoria matricei S, reprezentată metaforic prin imaginea bootstrap-ului, a şiretului, cu semnificaţia de împletitură. Potrivit teoriei savantului menţionat, universul este o îngemănare (împletitură) de conexiuni, iar “natura nu mai poate fi redusă la unităţi fundamentale, la mult căutatele cărămizi ultime ale materiei.” Potrivit teoriei bootstrap-ului, fiecare particulă constă din toate celelalte particule, nu prin reprezentare cauzală, ci în sens absolut, în nici un caz în mod mecanic. (20)

Un alt exponent de marcă al noilor concepţii a fost biochimistul Rupert Sheldrake, conferenţiar la Clare Colege, Cambrige, care a făcut senzaţie în deceniul al şaptelea al secolului XX cu teoria câmpurilor morfogentice. Potrivit acestei teorii, orice structură din cosmos influenţează întregul cosmos prin câmpurile sale formatoare – denumite câmpuri morfogenetice. În concepţia lui Rupert Sheldrake, existenţa unor molecule complexe determină apariţia altor molecule datorită existenţei câmpului morfogenetic al respectivei celule. La fel, dacă un animal dobândeşte o anumită experienţă de viaţă, tuturor celorlalte animale le vine mai uşor să înveţe respectiva experienţă datorită câmpurilor morfogenetice. În concepţia lui R. Shaldrake şi a continuatorilor teoriei sale, câmpurile organizatoare sau morfogenetice din univers sunt responsabile de evoluţia cosmosului. (21)

Printre noile teorii lansate chiar în perioada de debut a realismului tehno, este de reţinut şi cea a profesorului William Tiller, care, spre deosebire de teoriile clasice, porneşte de la ideea că universul s-a format datorită unui câmp subtil universal, care s-a densificat treptat. Acest câmp nu poate fi situat la nivelul material, la nivelul continuumului spaţiotemporal tridimensional, ci la un nivel superior al cosmosului. În expunerile sale, profesorul W. Tiller a plecat de la premisa că universul este format din mai multe paliere distincte. Fiecare palier se supune unor legi complet diferite, care au “caracteristici radiative (de emisie şi de absorbţie) unice şi operează în cadre spaţio-temporale proprii, distincte.” Palierele cosmice – care în opinia autorului citat ar fi în număr de nouă – se interpenetrează şi pot reacţiona între ele, dar, de regulă, interacţiunile nu sunt prea intense. (21)

La rândul său, matematicianul englez Roger Penrose a propus teoria twisterilor twist: a răsuci – afirmând că universul are opt dimensiuni, dintre care numai patru sunt accesibile organelor noastre de simţ. Alţi savanţi sunt de părere că este vorba doar despre şapte dimensiuni ale cosmosului, din care trei sunt manifestate.

Un alt exponent al celui de-al treilea val, francezul Jean Charron, care a lansat teoria relativităţii complexe, este de părere că la baza universului se află un conţinut spiritual, ca o radiaţie de fond, pe care se modulează cicluri de existenţă ale materiei. (21)

šPrincipalele linii directoare ale noului zeitgeist, realismul tehno, ar putea fi sintetizate în felul următor. În concepţia pionierilor realismului tehno, cosmosul este un sistem oscilant deschis format din energie, informaţie, substanţă şi conştiinţă, care comportă mai multe pachete de realitate, structurate ierarhic. La rândul său, omul este un circuit oscilant deschis, format din energie, informaţie, substanţă şi conştiinţă, capabil să perceapă doar un spectru limitat din pachetele de realitate ce compun cosmosul.

Noile teorii ale realismului tehno vorbesc tot mai insistent despre existenţa unui câmp informaţional fundamental al cosmosului, care conţine, în stare latentă, toate formele arhetipale din care se formează manifestările particulare. Toate elementele ce compun cosmosul sunt legate între ele, interacţionând prin conexiuni energetico-informaţionale cu dublu sens: feadback. Cosmosul este format din subsisteme mai mici, fiecare subsistem fiind inclus în sisteme mai mari şi mai complexe. La rîndul său, fiecare subsistem reproduce structura întregului, fiind format din energie, informaţie, substanţă şi conştiinţă. Fiecare parte componentă este în legătură permanentă cu toate celelalte elemente, dar şi cu cosmosul în ansamblu. (22)

Cosmosul conţine numeroase pachete de realitate dispuse ierarhizat, în funcţie de un sistem de constante fundamentale. La baza funcţionării cosmosului stă legea continuităţii informaţiei, prin care are loc transmiterea instantenee de informaţie modulată energetic între toate elementele. Câmpul informaţional fundamental – care în concepţia unora dintre pionierii realismului tehno este chiar “expresia lui Dumnezeu” – conţine potenţialităţi infinite de manifestare ale universului.

Mai trebuie remarcat faptul că realismul tehno concepe universul ca pe un imens calculator, care posedă propriul său hard, propria sa memorie şi propriul său soft. Universul se “hrăneşte” cu propriile sale informaţii, pentru a produce mereu alte informaţii. Informaţia este structurată pe un suport substanţial ondulatoriu – care se prezintă atât sub formă de undă, cât şi sub formă de particulă. Universul, un imens calculator, se hrăneşte cu informaţiile primare conţinute în câmpul informaţional fundamental, generând alte informaţii, la infinit.

Mai mult decât atât, exponenţii realismului tehno afirmă că universul este alcătuit din “ciorchini” de lumi paralele – deci este un univers de tip “ciorchine”; lumile paralele se nasc unele din altele, coexistă şi se manifestă în spaţii şi timpuri paralele.

Cosmosul este astfel format din două aspecte fundamentale: un aspect existenţial, care este perceptibil prin intermediul simţurilor şi a prelungirilor tehnologizate ale acestora – telescoape, radiotelescoape, microscoape etc făcute de om după chipul şi asemănarea sa – şi dintr-un aspect ortoexistenţial, care este aspaţial, atemporal şi infinit. Conceptul de ortoexistenţă a fost definită de academicianul român Mihai Drăgănescu în cartea sa “Inelul lumii materiale”, ca fiind “existenţa din spatele existenţei”; cu alte cuvinte este existenţa primară datorită căreia există cosmosul material. (23)

La rândul său, omul este imago mundi, parte care reflectă Întregul (Holosul), fiind format din două aspecte distincte: un aspect existenţial, material şi un aspect ortoexistenţial. Despre aspectul existenţial, care este corpul fizic, ştiinţele moderne au oferit suficiente informaţii pentru a putea fi înţeles în ansamblu ori în detaliu. Totuşi, doar aspectul material nu poate spune ce este cu adevărat omul, iar fără înţelegerea aspectului ortoexistenţial, fiinţa umană nu poate fi înţeleasă în complexitatea ei. Aspectul ortoexistenţial al omului – omul fiind o reflectare a Întregului – este format din mai multe “câmpuri morfogenetice” denumite astfel: genotip, fenotip, psihotip şi sociotip. Există, desigur, şi alte câmpuri morfogenetice superioare, despre care, deocamdată, din perspectiva realismului tehno, nu se pot spune prea multe lucruri.

Astfel, genotipul cuprinde totalitatea genelor şi cromozomilor fiecărui organism fizic; genotipul conţine informaţia genetică transmisă ereditar. Fenotipul cuprinde matricea sau patternul energetico-informaţional pe care este clădit organismul uman. Fenotipul este, în esenţă, câmpul morfogenetic care asigură existenţa viului într-o lume entropică: lumea materială. Psihotipul este ansamblul tuturor facultăţilor şi caracteristicilor psihice ale unui individ, care sunt modulate ca o matrice holografică pe substratul material al creierului. Sociotipul este, la rândul său, câmpul energetico-informaţional transindividual – denumit de Carl Gustav Jung prin termenul inconştient colectiv – în care sunt stocate informaţiile rasei umane. Fiecare dintre elementele componente ale fiinţei umane, genotipul, fenotipul, psihotipul, sociotipul este capabil, pe baza principiului holografic, independent şi/sau interdependent, să facă schimb de informaţie, energie şi substanţă cu structurile corespunzătoare de la nivelul cosmosului. În consecinţă, chiar prin structura intimă a fiinţei sale, omul este capabil să se conecteze cosmosului, de care nu a fost rupt niciodată. (24)

În opinia pionierilor realismului tehno, fiecare celulă a organismului posedă un câmp morfic, care conţine imaginea întregului organism, pe baza căruia îşi adaptează comportamentul. Codul genetic se transmite, astfel, nu numai pe baza structurilor materiale ale genelor sau cromozomilor, ci şi prin intermediul codificării eredităţii în câmpul morfic al fiecărei celule. Se vorbeşte astfel despre o rezonanţă morfică, care asigură transmiterea informaţiei prin filiere nespecifice.

În mod asemănător, fenotipul presupune existenţa unor matrici energetico-informaţionale capabile să asigure dezvoltarea fiecărui organism. Psihotipul şi sociotipul sunt, la rândul lor, capabile să asigure dezvoltarea conştiinţei omeneşti şi a gândirii prin schimburi energetico-informaţionale. În acest mod, fiecare dintre structurile ce compun fiinţa umană este capabilă, prin rezonanţă morfică, să recepţioneze şi să transmită energie modulată informaţional, interconectându-se astfel cu toate fiinţele şi cu cosmosul. Pe baza acestor fundamente teoretice formulate de pionierii realismului tehno se poate deduce că, la rândul ei, cunoaşterea umană este de două feluri: un tip de cunoaştere realizată prin simţuri şi un tip de cunoaştere realizată prin inducţie sau prin rezonanţă cu cîmpul informaţional fundamental sau cu unul din nivelurile sale de manifestare, altul decât cel material.

Realizarea în anul 1969 a primei fotografii holografice a reprezentat punctul de cotitură în ceea ce priveşte noua concepţie a realismului tehno, iar cercetările neurochirurgului Karl Pribram de la Standford University, care afirma că holograma reprezintă însăşi modelul creierului oamenesc, a constituit începutul unei aventuri care va continua cu siguranţă în viitor.

Analiza realizată de pionierii realismului tehno porneşte practic de la premisa că aspectul perceptibil al cosmosului, cel denumit ordinea desfăşurată, care este format din acel spectru de energie modulată informaţional, caracterizat prin informaţie conţinută în variaţia de intensitate, deci de amplitudine a undelor, poate fi perceput nemijlocit prin simţuri de către toţi oamenii. În schimb, aspectul imperceptibil – ordinea înfăşurată – este format din acel spectru de energie modulată informaţional, caracterizat prin informaţie conţinută în variaţia de fază.

Se ştie că, o fotografie obişnuită poate surprinde numai informaţia conţinută în variaţie de intensitate, deci de amplitudine a undelor. În schimb, holograma poate surprinde şi o parte din variaţiile de fază. Prin intermediul simţurilor, omul vede realitatea – lumea şi pe sine – ca pe o fotografie obişnuită.

Totuşi, realitatea nu poate fi redusă doar la acel spectru de energie modulată informaţional, caracterizat prin informaţia conţinută în variaţia de amplitudine a undelor; ea conţine şi variaţii de fază, iar aceste variaţii nu sunt perceptibile prin intermediul simţurilor omeneşti. Cunoaşterea normală a omului are la bază doar procesarea informaţiei conţinută în variaţia de amplitudine; aceasta se realizează datorită activităţii emisferei cerebrale din partea stângă. Emisfera cerebrală din partea stângă este ceea ce noi numim intelect. Intelectul analizează, sintetizează şi verbalizează toate informaţiile pe care le poate prelucra, dar nu are acces la informaţiile conţinute în variaţiile de fază, care rămân necodate şi neprelucrate. Omul are totuşi un instrument natural prin intermediul căruia poate avea acces la informaţiile conţinute în variaţiile de fază: emisfera cerebrală din partea dreaptă. Chiar dacă omul poate recepta variaţiile de fază prin intermediul emisferei cerebrale din partea dreaptă, nu le poate prelucra şi, în consecinţă, nu le poate conştientiza. De aceea, pentru cunoaşterea normală, informaţiile de fază rămân neprelucrate în straturile adânci ale subconştientului.

Emisfera cerebrală din partea dreaptă nu are limbaj, nu poate raţiona, dar poate transfera informaţiile nespecifice la emisfera cerebrală din partea stângă, care le poate prelucra, verbaliza şi conştientiza. Astfel, anumite flashuri cognitive obţinute pe căi nespecifice – astăzi se vorbeşte despre intuiţie – pot fi verbalizate şi conştientizate, pentru a fi acceptate de emisfera cu care, de regulă, lucrează omul astăzi. Din acest punct de vedere, relaţia dintre conştiinţa omului şi Dumnezeu poate fi înţeleasă foarte corect ca fiind relaţia dintre parte şi Întreg, iar rugăciunea poate fi înţeleasă, în esenţă, ca fiind procedeul prin care omul intră în rezonanţă, după principiul diapazonului, cu structura fundamentală a cosmosului, care se manifestă ca fiinţă, energie, informaţie, substanţă şi conştiinţă.

Extrem de important în noile concepţii ale promotorilor realismului tehno este rediscutarea rolului conştiinţei în cunoaşterea cosmosului. Conştiinţa a fost elementul cel mai văduvit în decursul celor aproape trei secole de cercetare mecanist-materialistă a lumii, specifică realismului industrial.

Rolul esenţial al conştiinţei, prefigurat la început doar teoretic de promotorii realismlui tehno, a fost confirmat experimental de neurochirurgul Karl Pribram, care afirma că holograma poate fi un model veridic pentru creierul omenesc. Savantul amintit a încercat să surprindă natura holografică a lumii prin postularea a şapte premise fundamentale. (20)

Prima premisă a modelului holografic promovat de de neurochirurgul Karl Pribram, afirmă că conştiinţa este realitatea de bază. Simţurile omului acţionează împreună pentru a crea imaginea lumii într-un mod asemănător unor căşti stereo, care dau impresia că sunetul vine din centrul capului.

A doua premisă pleacă de la ideea că totul se află în interconexiune. Conexiunile dintre fenomene şi obiecte nu sunt condiţionate de cadrul spaţio-temporal al lumii. Cu alte cuvinte, cauza şi efectul se pot produce şi simultan.

A treia premisă porneşte de la ideea că fiecare parte reproduce întregul, fiecare parte este un subsistem cuprins în marele sistem cosmic.

A patra premisă pleacă de la ideea că timpul este holografic. Fiecare lucru există peste tot, tot timpul şi întodeauna.

A cincea premisă afirmă că individuarea şi energia sunt fundamentale în univers. Fiecare aspect al universului este individual şi nu identic cu alte aspecte.

Premisa a şasea porneşte de la ideea că întregul este mai mare decât suma părţilor. Astfel, fiecare parte există în cadrul unui sistem mai mare, care, şi acesta, există în altul şi mai mare şi aşa mai departe. Fiecare sistem al cosmosului are cunoştinţă de celealte sisteme, interacţionând cu ele. Întregul are cunoştinţă de toate părţile sale.

A şaptea premisă porneşte de la ideea că creierul procesează datele în raport cu ceea ce-i este familiar, creând realitatea, precum şi propria sa experienţă de realitate. Întrucât realitatea este creată de conştiinţă, conştiinţa îşi creează propria experienţă a realităţii, întrucât este o parte a realităţii. (20)

Cele şapte idei fundamentale ale profesorului Karl Pribram permit şi înţelegerea faptului de maximă importanţă că omul are în mod natural ceva prin care poate percepe mai mult decât îi permit simţurile; cu alte cuvinte, omul are înnăscută capacitatea de a percepe holomişcarea, care este situată la nivelul profund al realităţii. Acest ceva a fost adesea localizat de către promotorii realismului tehno în emisfera cerebrală din partea dreaptă.