INTELLIGENT DESIGN

š

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

EXCALIBUR

18119262_303156876782422_3928524765633373259_n

INTELLIGENT DESIGN

La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, noile concepţii ale celui de-a treilea val au creat breşe adânci în concepţia realismului industrial, permiţând modelarea unei alternative viabile.

În acest context, promotorii realismului tehno au încercat să pună la punct un nou scenariu coerent al istoriei cosmice şi umane, total diferit de cel prezentat de exponenţii realismului industrial. Evident, fiind abia la început, scenariul istoriei cosmosului realizat din perspectiva realismului tehno are încă multe lacune, dar debutul este relevant.

Astfel, dacă s-ar realiza un film de o oră şi jumătate după scenariul promovat de către promotorii realismului tehno, succesiunea evenimentelor ar fi total diferită de cea prezentată în filmul promovat de realismul industrial. N-am vedea în film nici o explozie iniţială de tipul Big-bang-ului, care să genereze cosmosul, nici o mutaţie accidentală a vreunei specii de plante sau animale, n-am vedea nici o urmă de selecţie naturală, după cum nu am remarca vreo formă de evoluţie a speciilor de la simplu la complex. De asemenea, nu am fi martorii transformării maimuţei în om.

Ceea ce înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, că o mare parte dintre noii promotori ai realismului tehno resping cu îndrăzneală principalele idei şi teorii promovate de realismul industrial: big-bang-ul, generarea spontană a vieţii în supa primordială a protopământului, mutaţiile genetice accidentale, evoluţia speciilor dintr-o formă comună, selecţia naturală, evoluţia omului din maimuţă etc.

Este şi mai remarcabil de menţionat faptul că, în ultima perioadă de timp, promotorii noilor concepţii ce pot fi înglobate sub titulatura generică de realism tehno sunt “gulere albe” – savanţi şi profesori universitari de la universităţi celebre ale lumii, în special din Statele Unite ale Americii şi Anglia. Aceştia au fost desemnaţi adesea prin termenul de “tehnorevoltaţi.”

Printre cei mai celebri “tehnorevoltaţi” din rândul “gulerelor albe” ai ultimului sfert de veac se numără savantul american Henry Madison Morris (născut 1918 Dallas Texas, decedat 2006, Santee, California) care a fost unul dintre fondatorii “Creation Research Society şi Institute for Creation Research”, şi unul dintre promotorii conceptului modern de “Intelligent Design”, promovat de Discovery Institute USA. (25)

Henry M. Morris este considerat şi părintele “ştiinţei moderne a creaţiei” – pe scurt spus, al creaţionismului ştiinţific. Împreună cu un colectiv impresionant de aproximativ 300 de savanţi din toate domeniile ştiinţei (în marea lor majoritate americani), Henry M Morris a realizat, din perspective ştiinţifice, o redefinire a ştiinţei moderne în scopul înţelegerii mai complete a arhitecturii cosmosului, omului şi istoriei.

Prima idee a concepţiei realismului industrial pusă sub lupă şi respinsă fără drept de apel de nucleul “gulerelor albe” reunite la Discovery Institute este chiar cea a formării cosmosului în urma big-bang-ului originar.

După cum aprecia Henry M. Morris, teoria big-bangului nu are nici o bază ştiinţifică; mai mult decât atât, contrazice legile termodinamicii, astfel că poate fi considerată doar  speculaţie filosofică, nu ştiinţă, aşa cum s-a afirmat de atâtea ori până în prezent. “Este bine să notăm – afirmă Henry M. Morris – în această etapă implicaţiile primei legi şi ale celei de a doua legi a termodinamicii cu privire la originea universului. Trebuie să se sublinieze că aceste două legi sunt legi ştiinţifice dovedite, dacă există aşa ceva în ştiinţă. Ele au fost tes­tate, măsurate şi confirmate experimental, de mii de ori, atît în sisteme extrem de mari cât şi în sisteme extrem de mici, şi nici un om de ştiinţă nu se îndoieşte de deplina lor aplicabilitate în coor­donatele spaţiu-timp accesibile nouă. De aceea implicaţiile cos­mice ale acestor două legi sunt profunde.” (25)

Aşadar, premisa principală de la care porneşte Henry M. Morris este că prima lege a termodinamicii (legea conservării energiei) şi a doua lege a termodinamicii (legea decăderii energiei), contrazic flagrant presupusa teorie a big-bang-ului promovată de realismul industrial. Prima lege a termodinamicii, afirmă autorul citat, “afirmă că nimic nu este acum nici creat, nici distrus. Ea ne învaţă deci foarte convingător că universul nu s-a creat pe sine; nu există nimic în structura prezentă a legii naturale care ar putea cumva să îi explice originea. A doua lege afirmă că orice sistem lăsat fără influenţe din afară tinde întotdeauna să se mişte de la o stare ordonată către o stare dezordonată, energia lui tinzând să se transforme în nivelele de disponibilitate inferioare, ajungând în final la starea de mişcare totalmente haotică şi de indisponibilitatea pentru o altă lucrare. Când toată energia cosmosului se va fi degradat până la starea de energie calorică haotică, cu o mişcare haotică a moleculelor şi cu o temperatură uniformă de nivel scăzut, universul va fi murit de moarte termică. Faptul că universul încă nu este mort este o dovadă clară că el nu este infinit de bătrân. De vreme ce el va muri, în timp, dacă procesul actual continuă, timpul nu se poate să fi fost de durată infinită. Universul nostru actual este un continuum de spaţiu, masă şi timp, astfel că dacă una dintre aceste entităţi a avut un început, celelalte două trebuie să fi început simultan cu ea. A doua lege cere ca universul să fi avut un început; prima lege exclude posibilitatea ca el să se fi început pe sine.” Soluţia, mai afirmă autorul citat, este un singură: “universul a fost creat de o Cauză care îl transcende. Nimic din cadrul spaţiu-masă-timp observabil în prezent nu este o cauză adecvată; prin urmare Cauza trebuie să fie ori un proces evoluţionar dincolo de spaţiul observabil sau anterior timpului observabil (şi astfel dincolo de domeniul ştiinţei), ori un proces creator care a dat naştere spaţiului, materiei şi timpului concomitent şi simultan. Este evident prin definiţie că nici teoria marii explozii, nici teoria stării staţionare nu au nici o bază observaţională. De fapt, ele contrazic ambele legi ale termodinamicii. Prin ur­mare, ele sunt speculaţii filosofice, nu ştiinţă, presupuneri secundare pentru a evita contradicţiile pe care le implică modelul evoluţionist.” (25)

Explicaţia acestor afirmaţii este formulată astfel: “prima lege afirmă, de fapt, că universul nu putea să se creeze pe sine. A doua lege afirmă, de fapt, că el trebuie să fi fost creat. Altminteri s-ar fi dezintegrat total deja. Săgeata timpului este îndreptată în jos, şi dacă legile actuale continuă să acţioneze, universul va muri în cele din urmă, soarele şi toate rezervoarele lui de energie utilă fiind complet secătuite. El nu va înceta să existe (potrivit primei legi), dar va fi mort (potrivit celei de a doua legi). Întrucît nu este mort deocamdată, el trebuie să fi avut un început; dacă ar fi infinit de bătrîn, el ar fi fost mort deja. Potrivit presupoziţiei evoluţioniste, nu există nici un agent exterior care să-l reîntinerească. El este un sistem închis care operează absolut singur. Dar potrivit celei de-a doua legi, un sistem închis trebuie să se îndrepte spre dezintegrare, el neputînd să se organizeze la nivele superioare de integrare sau organizare, cum cere concepţia evoluţionistă. Astfel, cele mai sigure două legi ale ştiinţei contrazic categoric şi explicit cosmogonia evolu­ţionistă. Singurul mod în care cosmogonia evoluţionistă ar putea fi validă ar fi într-un timp sau loc în care legile ştiinţei să nu fie valide. Cosmosul este un continuum de spaţiu şi timp, iar legile termodinamicii se aplică tuturor sistemelor cu masă şi energie, observate şi măsurate vreodată în spaţiu şi în timp, fără să se fi înregistrat vreo excepţie.” (25)

Este evident că, în afara faptului că desfiinţează fără drept de apel teza big-bangului – a marii explozii iniţiale din care s-ar fi născut universul -, prin cele afirmate anterior savantul Henry M. Morris se încumetă să ofere un răspuns cât se poate de comprehensibil primului conflict al ideilor transcedentale enunţat de Immanuel Kant în Critica raţiunii pure (menţionat în paginile anterioare): dacă universul este finit sau infinit ori dacă timpul este limitat sau nelimitat. Răspunsul savantului american este cât se poate de clar şi de răspicat: toate datele ştiinţei moderne indică faptul că universul material este finit – că este limitat în spaţiu şi în timp.

Mai mult decât atât: Henry M. Morris argumentează în mod ştiinţific, pe baza legilor termodinamicii, că modelul evoluţionist propus de realismul industrial este fals de la un capăt la altul. “Evoluţionismul – afirmă Henry M. Morris – pretinde că descrie un cosmos în care totul ia fiinţă şi se edifică treptat, la nivele de existenţă superioare şi complexe, prin pure procese naturale, într-un univers care este autonom şi independent. Adică, evoluţia este un principiu universal al inovării şi al integrării, care funcţionează într-un univers-sistem închis. Legile ter­modinamicii, pe de altă parte, descriu un principiu universal al conservării şi al dezintegrării, care funcţionează în ceea ce trebuie să fi fost, cel puţin la începutul său, un univers-sistem deschis, creat şi activat de un Creator / Activant transcendent lui.” (25)

Aşadar, singurul model viabil pentru savantul citat este modelul creaţionist: universul a fost creat de Dumnezeu, iar aceasta este atât premisa, cât şi concluzia pe care au promovat-o toţi cercetătorii Evului Mediu şi ai renaşterii, menţionaţi anterior: Galieleo Galilei, Giordano Bruno, Rene Descartes sau Isaac Newton. Toţi aceşti savanţi şi-au promovat cercetările pornind de la premisa fundamentală: Dumnezeu este Creatorul a tot ce există.

Această ultimă opinie este susţinută în mod concret, fără rezerve, de Henry M. Morris cu următoarea argumentaţie: “o creaţie specială – afirmă autorul citat – a spaţiului, materiei şi timpului, de către un Creator extern, omnipotent şi omniprezent este singura concluzie logică care poate fi trasă din cele două legi care sunt cele mai sigure şi mai universale legi ale ştiinţei. Un Creator omnipotent constituie o Cauză Primară adecvată pentru toate efectele observabile din univers, în vreme ce evoluţia nu constituie o cauză adecvată. Universul nu ar putea constitui propria sa cauză.” (26)

Aşadar, concluzia logică din aplicarea corectă şi lipsită de prejudecăţi a celor două legi ale termodinamicii este una singură: Dumnezeu este Principiul Suprem din care a purces tot ce există. “Albert Einstein – mai afirmă Henry M. Morris – a subliniat că toate cadrele de refe­rinţă din lume, cum ar fi mărimea, poziţia, timpul şi miş­carea, sunt relative, nu absolute. Faptul acesta demonstrează că universul nu poate fi un absolut în sine şi, de aceea, nu poate avea o existenţă independentă sau absolută. De vreme ce el nu se poate produce pe sine, el trebuie să existe datorită omnipotenţei unui Creator extern care este, El Însuşi, standardul absolut al universului. Universul nu este static; pretutindeni în spaţiu şi în timp au loc fenomene şi procese. Acestea manifestă ener­gie omniprezentă care generează perpetuu mişcare. Chiar şi materia este compusă din particule în mişcare continuă. Faptul acesta atestă existenţa unei Cauze omnipotente a unor astfel de energii şi mişcări şi, de asemenea, realitatea unei creaţii terminate în trecut, conform modelului creaţionist. Cu alte cuvinte, există o „ierarhie a mişcărilor”: un tip de mişcare sau o lege dinamică nu evoluează spre alta. Energia este entitatea fizică funda­mentală şi ea există într-o varietate de forme reciproc con­vertibile. Tot ceea ce există în spaţiu şi în timp este energie şi tot ceea ce se întîmplă este transformare de energie.” (26)

Cu privire la presupusa formare a universului în urma unei  mari explozii iniţiale, big-bang, mai trebuie doar constatat faptul că rezultatul unei explozii cosmice nu ar fi formarea unor roiuri de galaxii, galaxii, sisteme solare şi planete, ci doar împrăştierea materiei prin spaţiu, cu o viteză direct proporţională cu forţa exploziei iniţiale. După cum afirmă cercetătorii britanici John White şi Nicolas Comninellis într-o lucrare dedicată acestui subiect, “o explozie, aşa cum poate bănui oricine fără a fi savant, nu poate crea nimic. O explozie distruge, nu creează. Universul este caracterizat prin ordine şi organizare, nu prin haos” – afirmă autorii citaţi. Tot în acelaşi context al analizei teoriei big-bang-ului, astronomul britanic Sir Fred Hoyle afirma următoarele: “Convingerea că galaxiile se formează şi că apoi urmează o întreagă istorie astronomică este iluzorie … această teorie a big-bangului este un non sens. O explozie nu face altceva decât să spulbere materie, în vreme ce big-bang-ul a obţinut tocmai efectul opus, organizând materia în galaxii.” (25)

Aşadar, din punctul de vedere al promotorilor creaţionismului ştiinţific teoria big-bangului, susţinută cu atâta înverşunare de zeitgeist-ul realismul industrial este în totalitate falsă; fundamentul realismului industrial este astfel zguduit din temelii.

Nu altceva se poate afirma despre afirmaţiile realismului industrial cu privire la formarea sistemului nostru solar. Şi cu privire la acest subiect, analizele realizate de savantul Henry M. Morris şi cei aproximativ 300 de colaboratori ai săi de la “Creation Research Society şi Institute for Creation Research” sunt la fel de tranşante: “după cât cunoaştem, sistemul solar este cu totul unic în univers. Există un număr aproape incalculabil de stele, dar aceasta nu înseamnă că vreuna dintre ele trebuie să aibă neapărat planete. Astronomii evoluţionişti presupun că multe dintre ele au planete, dar singura raţiune pe baza căreia gândesc astfel este ceea ce s-ar putea numi statistica evoluţionistă. Adică, raţionează ei, dacă soarele nostru a format prin evoluţie – într-un mod sau altul – un sistem planetar prin procese naturale, atunci cu siguranţă acealeaşi procese trebuie să fi format prin evoluţie sis­teme planetare similare cel puţin în jurul unui oarecare număr de alte stele. Dar acest fel de logică deviază din nou de la subiect. Singurul sistem solar despre care avem vreo informaţie este al nostru, şi nu se poate folosi analiza statistică atunci când dispui de un singur exemplar de un anumit tip. Nici un astronom n-a fost vreodată în stare să dovedească existenţa unei planete reale nicăieri în afara sistemului nostru solar.” (26)

Tot în categoria fanteziei pseudoştiinţifice intră ceea ce realismul industrial a denumit universalitatea vieţii în sistemul solar sau chiar în univers. Nimic mai fals, afirmă savantul Henry M Morris, care afirma că “aselenizările i-au permis omului să studieze realmente compoziţia şi structura unor materiale de pe cel puţin unul dintre corpurile extraterestre. Destul s-a găsit până acum pentru a se permite concluzia fermă că pământul şi luna sunt de structuri enorm de diferite şi prin urmare nu au putut avea acelaşi „stră­moş” celest evoluţionist. Spre surprinderea savanţilor, structura chimică a rocilor de pe lună este distinct diferită de cea a rocilor de pe pământ. Această diferenţă arată că luna s-a format în condiţii diferite.” (25)