ÎNCEPĂTORII

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE-1.jpg

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

4

ÎNCEPĂTORII

Despre linii genealogicele şi popoarele care există în ziua de astăzi pe suprafaţa pământului se poate vorbi doar după potopul din vremea lui Noe; ceea ce s-a petrecut anterior potopului ţine de o altă întocmire genealogică. Din acest punct de vedere se poate afirma că, pe suprafaţa pământului, de la potopul lui Noe şi până în prezent s-au perpetuat două categorii de fiinţe omeneşti: oameni ai cerului şi oameni ai pământului.

Strămoşii poporului român nu au nimic de-a face cu Adam vetero-testamentar sau cu liniile genealogicele de oameni ai pământului prezentate în capitolul al zecelea al Genezei: nu au nimic de-a face nici cu fii lui Noe, nici cu urmaşii lui Tyras, nici cu urmaşii lui Gomer, nici cu urmaşii lui Aşchenaz, dar nici cu urmaşii lui Magog şi toţi ceilalţi. Strămoşii poporului român au fost în exclusivitate oameni ai cerului proveniţi din Centrele de Putere – în special din Centrele de Putere Sarmizegetusa şi Adamclisi. Poporul român de astăzi este singurul popor din lume care este urmaşul direct al unor oameni ai cerului proveniţi din Centre de Putere. Actualmente, poporul român este format din aproximativ 75 % oameni ai cerului şi aproximativ 25 % oameni ai pământului. Oamenii pământului pot fi împărţiţi în două clase: fii ai oamenilor şi fii ai zeilor.

Primii oameni ai cerului care au părăsit Centrele de Putere după potopul din vremea lui Noe nu au fost prea mulţi; numărul lor nu a fost mai mare de nouă, doisprezece sau paisprezece. Cu toţii au avut un nivel spiritual elevat, astfel că făceau parte din categoria Celor puri. Numele generic prin care pot fi desemnaţi aceşti primi oameni ai cerului care au colonizat teritoriul carpato-danubiano-pontic este de Începători. Tocmai aceşti primi oameni ai cerului care au colonizat teritoriul carpato-danubiano-pontic pot fi consideraţi adevăraţii strămoşi-întemeietori ai poporului român de astăzi. În funcţie de împrejurări ei au fost denumiţi avi, rohmani sau blajini. Pentru a folosi termeni neaoşi, strămoşii poporului român pot fi desemnaţi şi prin titulatura de Babe.

Cu privire la titulatura de “babe” ce poate fi aplicată Începătorilor poporului român trebuie deschisă o scurtă paranteză pentru a o elucida. În străvechime, erau numiţi “babe” doar Începătorii de linii genealogice. Despre Întemeietori se afirma în antichitate că au fost androgini şi că avut fii şi fiice prin parthenogeneză – ceea ce constituie o taină la fel de mare ca şi cea referitoare la existenţa oamenilor cerului. De altfel, şi despre Adam se poate afirma că a fost androgin până în momentul în care Dumnezeu a scos o “parte” din el, cu care a făcut femeia. Ulterior, denumirea de babă a fost acordată atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Mult mai târziu, titulatura de “babă” a fost acordată doar femeilor în vârstă, precum s-a perpetuat înţelesul până în ziua de astăzi.

Chiar şi perioada Evului Mediu prestigiul titulaturii de babă s-a păstrat nealterat; este suficientă doar reamintirea faptului că unul dintre cei mai importanţi conducători de oşti ai lui Mihai Viteazul a fost Baba Novac – care a fost, evident, bărbat. Novac a primit titulatura de Babă încă înainte de a-l întâlni pe Mihai Viteazul, în perioada în care haiducea în ţinuturile sud-dunărene; de fapt viteazul Domnitor l-a întâlnit pe Baba Novac în timpul unei incursiuni la sudul Dunării, unde Novac haiducea împreună cu alţi confraţi ai săi. Mihai Viteazul, Baba Novac, alţi căpitani din oastea Domnitorului, împreună cu haiducii de la sudul Dunării, au jurat atunci cu toţii pe cruce, pe sânge şi pe sabie, cu săbiile puse una peste alta (jurământ cavaleresc dublat de jurământul în care cu toţii au devenit fraţi de cruce şi de sânge) să lupte până la moarte împotriva turcilor şi să elibereze creştinătatea. Baba Novac şi-a ţinut promisiunea până la capăt; el fiind schingiuit îngrozitor (fără a scoate vreun geamăt) şi ucis în cele din urmă, dar nu de turci, ci de conţii maghiari – creştini ca şi el (oare !) – la Cluj, în anul 1601. Cu doi ani înainte, în anul 1599, pe câmpul de la Şelimbăr, înaintea bătăliei, Baba Novac i-a dat raportul lui Mihai Viteazul aflat fiind în fruntea propriului său contingent de căluşari-luptători.

Aşadar, în mod firesc, Începătorii poporului român denumiţi Babe au avut fii şi fiice, care s-au răspândit apoi în tot arealul carpato-danubiano-pontic, iar în unele cazuri chiar l-au depăşit cu mult. Atunci când a venit sorocul, la maturitate, fiii direcţi ai Babelor – adică Primii Născuţi şi-au părăsit părinţii şi au migrat fiecare unde a dorit. Fiecare dintre Primii Născuţi şi-a luat “casa”, nevasta, animalele de bătătură (vacile, caprele, boii, oile etc), obiectele de strictă necesitate care, oricum, nu erau prea multe, şi a întemeiat alte şi alte aşezări, mai mult sau mai puţin depărtate de cea a părinţilor. Primii Născuţi au avut, la rândul lor, fii şi fiice. Toate noile aşezări înfiinţate de Primii Născuţi au fost denumite moşii; conducătorul unei moşii era evident cel ce dobândise titulatura de moş. Se poate presupune că denumirea de moşie provine de la conducătorul ei, care era un moş şi nu invers (în sensul că nu denumirea de moş provine de la moşie); în definitiv, moşul a înfiinţat o moşie, nu moşia l-a ales în mod aleator (“democratic”) drept moş.

Concluzia este că Începătorii poporului român care au părăsit la un moment dat Centrele de Putere şi au înfiinţat primele comunităţi nu au avut titulatura de Moş, ci cea de Babă. Titulatura de Babă era aşadar mult mai înaltă decât cea de Moş. Moşi erau denumiţi doar Începătorii moşiilor formate ulterior, care erau destul de multe. Oricum, cu timpul, diferenţa dintre cele două titulaturi s-a estompat.

Cu privire la numărul exact al Începătorilor-Babelor poporului român care au părăsit Centrele de Putere pot fi luate în considerare două variante. Înainte de toate, trebuie consemnat faptul că numărul primilor oameni ai cerului, Începători sau Babe, care au coborât din Centrele de Putere nu a fost mare. Se pare, şi aceasta este prima variantă, că au fost treisprezece. A doua variantă este că au fost nouă. Din cele nouă sau treisprezece Babe s-au format, în perioada ce a urmat, linii genealogice distincte, clanuri şi, în final triburi. Urmaşii tuturor acestora sunt românii de astăzi.

Dintre cele două variante, a doua poate fi argumentată cel mai uşor, făcând apel la o tradiţie autohtonă foarte veche, care este în uz şi în ziua de astăzi: se ştie că la începutul lunii martie se sărbătoresc Zilele Babelor, care sunt în număr de nouă; abia apoi se sărbătoresc Zilele Moşilor, care sunt tot în număr de nouă. Babele ce sunt sărbătorite în primele nouă zile ale lunii Martie pot fi considerate Începătorii sau Începătorii poporului român.

De altfel, se ştie faptul că la începutul lunii martie, chiar de întâi Martie, care odinioară începea în ziua solstiţiului de primăvară, strămoşii poporului român sărbătoreau Anul nou – Revelionul cum se spune astăzi. În străvechime, în ziua de Anul Nou se celebra începutul creaţiei Lumii. Este aşadar firesc ca noul an să înceapă cu celebrarea creaţiei lumii, iar imediat după aceea să urmeze celebrarea Începătorilor, care au fost în număr de nouă. Probabil că, în străvechime, cele nouă zile ale începutului de an au avut, fiecare, un nume – numele celor nouă Întemeietori-Babe.

La rândul lor, fiii direcţi ai Babelor – Primii Născuţi ai acestora – au întemeiat aşezări noi; abia ei au primit titulatura de Moşi. Probabil că primii fii ai Babelor, Moşii, au fost tot în număr de nouă – căci celebrarea Moşilor din luna Martie, ce urmează zilelor Babelor, durează tot nouă zile, câte una pentru fiecare Moş.

Aşadar, chiar dacă au existat la origine treisprezece Începători-Babe, poporul român a reţinut doar nouă. Principalul motiv al unei astfel de simplificări nu poate fi decât că unele linii genealogice s-au comasat în clanuri sau triburi de-a lungul timpului, astfel că, de la un moment dat, s-a vorbit doar de nouă linii genealogice principale. În consecinţă, memoria ancestrală a poporului român concretizată ulterior în mituri, basme, legende, strigături, colinde etc a reţinut doar nouă Întemeietori, din moment ce i-a celebrat la începutul fiecărui An Nou.

După multe veacuri, în epoca istorică, datorită comasării succesive a celor treisprezece sau nouă linii genealogice în graniţele unor teritorii sau regiuni, a început să se vorbească doar despre patru – cinci Întemeietori, Începători sau Babe, care de această dată au fost denumiţi Împăraţi. În cele patru-cinci regiuni, liniile genealogice cele mai numeroase şi-au păstrat denumirea iniţială, iar cele minoritare şi-au uitat-o. Doar astfel se explică faptul că majoritatea basmelor şi legendelor româneşti menţionează de regulă doar patru-cinci “Ţări” sau “Împărăţii” conduse de Împăraţi-Întemeietori. Basmele şi legendele poporului român au denumit fiecare împărat în funcţie de o culoare; cei mai celebri au fost Împăratul Alb, Împăratul Roş, Împăratul Galben şi Împăratul Verde, dar nu trebuie uitat nici Împăratul Negru (de multe ori, Împăratul Negru nu este numit tocmai datorită culorii specifice). Inamicul tuturor este de asemenea, tradiţional: spânul sau zmeul, identificat cu “ucidă-l toaca”.

În basmele poporului român se întâmplă deseori ca Împăraţii-Întemeietori să nu aibă urmaşi pe linie masculină, ci doar fiice care, cam naive de felul lor, se lăsau furate ba de zmei, ba de alte arătări destul de puţin inteligente; mai mult decât atât, în timpul liber, fiicele Împăraţilor-Întemeietori practicau fel de fel de farmece, se transformau în păsări, în animale şi în câte şi mai câte. Cu toate acestea, de fiecare dată s-a găsit câte un Făt Frumos sau câte un Harap Alb care să-i scoată pe Împăraţii-Întemeietori din impasul de a nu avea moştenitori pe linie bărbătească şi de a le îmblânzi fătucile.

Pentru aceasta, Feţii Frumoşi sau Harapii Albi, erau obligaţi să treacă mai multe probe iniţiatice, între care figurau cu necesitate înfrângerea în luptă dreaptă, faţă în faţă, a zmeilor, sau după caz, a spânului, descifrarea enigmelor puse în cale de fetele de Împărat şugubeţe şi în final peţirea acestora, dar şi obţinerea binecuvântării Împăratului pentru “nunta ca-n poveşti”; în final, la nunta ca-n poveşti erau invitaţi toţi prinţii şi toate prinţesele de prin Împărăţiile alăturate, ba chiar şi toate lighioanele de prin păduri, ape şi aer.