CRISTIAN GĂNESCU

CONTACT:

0747669385

crist_alaya@yahoo.com

ROMÂNIA

CRAIOVA

 CRISTIAN GĂNESCU

UN ALT FEL DE CURICULLUM VITAE

00

CRISTIAN GĂNESCU

În urmă cu câţiva ani, autorul acestor rânduri a scris o carte intitulată „Tainele iniţiaţilor vechiului Egipt”. Scrisă între anii 1988-2000, prima ediţie a cărţii a apărut în anul 2001, a doua ediţie doi ani mai târziu, iar a treia ediţie în anul 2008. Între anul 2000 şi anul 2006, autorul s-a dedicat altui subiect: realizarea unui ciclu de cărţi bazat pe dezvăluirile clarvăzătorului român Eugen Nicolae Gîscă. Pe baza informaţiilor furnizate de către clarvăzătorul Eugen Nicolae Gâscă, autorul a realizat ciclul de cărţi „Forţă contra Forţă”, format din următoarele lucrări: Forţă contra Forţă (data apariţiei primei ediţii: 2001; a doua ediţie a apărut în 2006), Omul în afara trupului (2004), Marele mister – Omul cetăţean al cosmosului (2004), În faţa eternităţii (2005), Kosmos – De la Haos la Împărăţia Cerurilor (2005). Apoi, în anii ce au urmat, autorul a realizat o carte despre crucile şi biserica de pe dealurile Amaradiei (satul Crucile, jud. Dolj), ridicate în anul 1753 de către păstorul Radu Ciobanu, carte intitulată „Istoria crucilor de pe dealurile Amaradiei (2013), „Dacia Primordială – Ţinutul oamenilor cerului„, „Rohmanii din Ostroavele Albe„, Dinastia Negru Vodă„, Triumful Luminii, Jocurile Sorţii, „Kraiova – Perla Valahiei„, „Excalibur”.

În răstimpul anilor scurşi de la apariţia primei ediţii a cărţii „Tainele iniţiaţilor vechiului Egipt” şi până în prezent, concepţia autorului a suferit modificări majore. Ceea ce autorul consideră ca fiind benefic. Cu toate acestea, în  liniile sale directoare, concepţia a rămas aceeaşi. S-a modificat însă nivelul de înţelegere, ceea ce a permis o aprofundare sporită a subiectelor dezbătute. Autorul este pe deplin conştient de faptul că interiorul său – forul său sufletesc – s-a modificat, în sensul că nivelul său de înţelegere a crescut concomitent cu asimilarea unor informaţii şi experienţe noi. În acest context, autorul a înţeles şi faptul că este foarte corectă folosirea expresiei “experienţă de cunoaştere”, pentru a desemna ansamblul de trăiri şi de cunoştinţe asimilate şi metabolizate de orice conştiinţa omenească.

Nu este o noutate pentru nimeni faptul că prin asimilarea şi metabolizarea unor trăiri şi informaţii noi, proces ce presupune mai mult decât o simplă acumulare, orice fiinţă omenească se modifică din punct de vedere psiho-mental, sufletesc şi spiritual. Trebuie specificat că, în contextul dat, termeni precum  asimilare şi metabolizare au acelaşi sens ca în biologie, deşi sunt aplicaţi la nivelul psiho-mental, sufletesc şi spiritual.

Schema modificării este destul de simplă: trăirile şi experienţele noi penetrează conştientul, fiind refulate în ceea putem desemna prin termenul de subconştient, adică în suflet (de fapt, strict vorbind, ceea ce poartă numele de subconştient este doar o mică parte a sufletului). În subconştient, pe care autorul îl echivalează până la o anumită limită cu sufletul, are loc un proces de asimilare şi de metabolizare a trăirilor, experienţelor, informaţiilor. Fireşte, nu toate experienţele pot fi asimilate şi metabolizate rapid în suflet. Uneori procesul este rapid, alteori este lent. După asimilare şi metabolizare are loc o defulare: experienţele şi informaţiile revin la nivelul conştientului, manifestându-se apoi în viaţa de zi cu zi, atât în actele comportamentale, cât şi în realizarea unor producţii materiale şi spirituale  – de exemplu, în realizarea unor cărţi etc.

În cazul general al producătorilor de bunuri materiale şi spirituale, asimilarea unor noi experienţe de cunoaştere se reflectă în calitate. O dată cu sporirea experinţei de cunoaştere, bunurile materiale cresc calitativ – devin din ce în ce mai bune. Creşterea calităţii are, fireşte, o limită şi, dacă ar fi să dăm crezare celebrelor legi ale lui Murphi, fiecare om creşte calitativ până ce atinge “nivelul optim de incompetenţă”. Nivelul optim de incompetenţă este, în opinia lui Murphi, punctul maxim până la care poate creşte calitativ un om (atât din punct de vedere psiho-mental, cât şi social). Este totuşi  mai confortabil să credem că nici un om nu poate atinge, de-a lungul vieţii sale, un “nivel optim de incompetenţă” decât în cazul în care se complace în stagnare.

Procesul creşterii calităţii poate fi urmărit în cazul scriitorilor, la fel ca în cel al muzicienilor, al pictorilor etc. Dacă în cazul unui scriitor nu se observă o creştere de calitate de la o carte la alta, care să indice asimilarea şi metabolizarea experienţelor de viaţă, înseamnă că respectivul are o problemă serioasă: nu este capabil că înveţe din experienţele vieţii.

Se spune adesea că, oricât de prolific ar fi, un scriitor nu  scrie decât o singură carte – cel mai adesea, pe prima. În restul cărţilor, nu face altceva decât să repete, sub o altă formă, ceea ce deja a spus. Există însă şi excepţii de la regulă: scriitori – este drept, destul de puţini -, care reuşesc să nu se repete şi să aducă ceva nou în fiecare carte.

Acelaşi lucru se poate spune – poate surprinzător – şi despre cititori. Foarte mulţi cititori au citit în esenţă doar o singură carte, deşi în mod real au citit zeci sau chiar sute. În cazul cititorilor, procesul este similar celui din cazul scriitorilor. Cîndva, încă din perioada copilăriei sau a adolescenţei, fiecare cititor a descoperit “cartea” şi, fireşte, subiectul cu care este în rezonanţă. Cărţile citite ulterior nu fac altceva decât să repete ceea ce cititorul a găsit în prima carte; subiectul este cam acelaşi, diferă doar gradul de complexitate al prezentării, al elucidării sau, adeseori, al mistificării sale. Toate cărţile citite ulterior sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.

Excepţiile de la regulă, ce apar atât în cazul scriitorilor cât şi în cel al cititorilor, apar doar în urma efortului fiecăruia de a metaboliza experienţele de cunoaştere. Întotdeauna, o experienţă nouă de cunoaştere presupune o “ruptură de nivel”. Orice ruptură de nivel presupune producerea unui eveniment dramatic.

Iată un exemplu elocvent: o lungă perioadă de timp, un om citeşte doar lucrări ştiinţifice (de popularizare a ştiinţei) ce reflectă concepţia materialistă. La un moment dat, omul în cauză are o criză existenţială, indiferent de ce natură – poate să fie generată de o boală, de un deces al unui membru al familiei, de o decepţie etc. După o anumită perioadă de timp scursă de la acel eveniment dramatic, omul se schimbă: începe să citească şi alt tip de lucrări, iar cele ce-i hrăniseră fiinţa interioară până în acel moment nu mai prezintă nici un interes. Le consideră, dintr-o dată, puerile.

Acelaşi fenomen se petrece, dar la un nivel mult mai profund, la persoanele care trec prin accidente ce presupun moartea clinică. Dacă, anterior, au fost materialiste convinse, după producerea accidentului astfel de persoane încep, dintr-o dată, să fie interesate de religie, de parapsihologie, de aspectele spirituale ale vieţii  etc.

În acest context, poate că ar fi util pentru orice cititor să-şi reamintească ce evenimente din existenţa sa l-au determinat să fie interesat de anumite subiecte sau, eventual, ce evenimente l-au determinat să schimbe subiectul preferat de lectură (acelaşi lucru poate fi spus despre emisiunile TV, despre filme, despre ziare etc). Va remarca, poate nu fără surprindere, că nu cu mult timp înaintea schimbării subiectului preferat s-a produs un eveniment atipic – uneori radical. Evident, va remarca şi faptul că experienţa de cunoaştere generată de evenimentul respectiv a fost refulată, asimilată şi metabolizată la nivelul sufletului – sau al subconştientului. Ulterior, după o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, rezultatul asimilării şi al metabolizării defulează la nivelul conştientului, manifestându-se în existenţa cotidiană prin schimbarea comportamentului, a subiectului preferat de lectură etc.

Succesiunea, de-a lungul vieţii unui om, a tuturor experienţelor de cunoaştere poate fi desemnată prin expresia “biografie spirituală”. Biografia spirituală a unui om se îngemănează, pe baza relaţiei cauză-efect, cu biografia materială, dar nu poate fi redusă, într-un mod simplist, la ea. Biografia spirituală a unui om reprezintă un alt fel de curicullum vitae. Un curicullum vitae care, din păcate, nu figurează în nici un dosar oficial de cadre.

Ceea ce a modificat în mod substanţial creşterea “experienţei de cunoaştere” şi, implicit, a nivelului de înţelegere al autorului a fost, fără nici un fel de îndoială, întâlnirea şi colaborarea cu clarvăzătorul Eugen Nicolae Gîscă. În perioada cuprinsă între anii 2001 şi 2006, în urma acestei colaborări, au văzut lumina tiparului cele cinci cărţi enumerate anterior. În anul 2006, această colaborare a încetat.

Modul în care a decurs colaborarea dintre autorul cărţilor şi clarvăzătorul Eugen Nicolae Gîscă a fost descris în primul capitol al cărţii Forţă contra Forţă:

„Capacitatea nou dobândită şi cercetarea metodică a tuturor acestor aspecte a născut în Eugen dorinţa de a explica totul, cu lux de amănunte, într-o carte.

Datorită faptului că, în acea periaodă de timp, nu avea formate aptitudiniile necesare, Eugen a căutat pe cineva care să reflecte în scris experienţele sale. Atunci când, în faza iniţială, Eugen mi-a cerut sprijinul, nu am vrut să mă implic – fiind, eu însumi, tributar opiniei că fiecare om trebuie să facă singur efortul de a-şi comunica concepţiile sau experienţele. Totuşi, după o lungă perioadă de ezitare, am decis să fac cunoscute experienţele sale prin intermediul unei cărţi.

Prima dificultate a constat în adaptarea informaţiilor furnizate de Eugen la propriile cunoştinţe. A trebuit să sintetizez apoi ce-a rezultat şi, nu în ultimul rând, să redau totul într-o formă închegată şi explicită. După aceea, a trebuit să adaptez cele aflate la informaţiile şi la limbajul deja existent în mass-media. Eram conştient de faptul că, în mintea oamenilor, au început să se inculce anumite concepţii, anumiţi termeni, anumite interpretări. De aceea, a trebuit să recurg la termeni proveniţi din concepţiile orientale, termeni precum chakra, nadis, karma etc, întrucât erau singurii utilizabili şi cunoscuţi de toată lumea.

Iniţial, rolul meu trebuia să fie acela de a tria, selecta şi ordona o cantitate imensă de informaţii, astfel încât cititorul să se poată descurca cu uşurinţă într-un păienjeniş vast, pentru a obţine maximum de beneficiu informaţional. Cu timpul, am înţeles că rolul meu trebuia să devină mai activ decât cel de a reproduce, pur şi simplu, informaţiile furnizate de Eugen. Ceea ce-mi povestea el nu putea fi transmis în mod direct. Una din particularităţile personalităţii lui Eugen, la data aceea, era că nu avea cunoştinţă despre ceea ce se scrisese în domeniu şi nu cunoştea încă denumirile folosite în mod curent, pentru a comunica în mod comprehensibil. Datorită unei sărăcii evidente de limbaj, informaţiile sale aveau toate şansele să se piardă într-o relatare naivă (între timp situaţia s-a modificat în mod radical). Treptat, la capătul a nenumărate şi obositoare ore de discuţii, am început să ajungem la un rezultat; rezultatul este rezumat în această carte.

Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că esenţa celor narate în această carte îi aparţine în exclusivitate lui Eugen. Ceea ce Eugen a trăit şi a văzut în lumile spirituale, dublat de explicaţiile primite de la fiinţele care există acolo, vor fi relatate în cele ce urmează. În acest context, cititorul trebuie să aibă totdeauna în vedere faptul că semnatarul acestor rânduri nu este decât un simplu transmiţător; în consecinţă, nu descrie ceea ce îşi imaginează. În această carte, autorul descrie, în mod riguros, experienţele unui om care a transcens lumea materială şi a pătruns într-o altă dimensiune a cosmosului.

Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că cele percepute într-o altă dimensiune, pe un alt palier al cosmosului spiritual, nu pot fi, pur şi simplu, narate într-o carte, fără un efort prealabil de descifrare şi interpretare. Atunci când cineva încearcă să facă o descriere comprehensibilă – fie că este vorba despre structura energetică a fiinţei umane, fie că este vorba despre descrierea unor paliere transfizice – se loveşte de o serie de obstacole fireşti. Iar primul obstacol este limbajul. Limbajul omenesc nu este, deocamdată, capabil să reflecte cum se cuvine fenomenele ce se produc pe un alt palier al cosmosului.

Limbajul omenesc – creaţie a omului care nu este conştient decât de lumea fizică prin intermediul organelor de simţ – este destul de sărac pentru a exprima fenomene ce se produc la un alt nivel decât cel material, iar unele comparaţii sau analogii de care se serveşte oricine vrea să comunice astfel de experienţe sunt adeseori considerate naive sau neverosimile. Cu toate acestea, sărăcia limbajului nu trebuie să împiedice cunoaşterea.

Acesta este motivul pentru care, pe parcursul acestei cărţi, s-a încercat, pe de-o parte, adaptarea limbajului, iar pe de altă parte, atât cât a fost posibil, s-a folosit limbajul aflat astăzi în uz şi împărtăşit pe scară largă, prin utilizarea unor termeni, formulări sau expresii devenite uzuale. Evident, chiar dacă de-a lungul acestei cărţi pot fi întâlnite formulări consacrate în literatura de specialitate, nu trebuie uitat nici o clipă că toate cercetările îi aparţin lui Eugen; în consecinţă, cel care aşterne pe hârtie aceste rânduri nu face altceva decât să reflecte, cât mai coerent posibil, într-un limbaj cât mai potrivit, anumite experienţe realizate pe un alt palier al cosmosului.

Şi, după cum se va putea remarca pe parcursul întregii lucrări, experienţele şi evenimentele descrise în continuare nu sunt şi nici nu au cum să fie copiate din alte lucrări, ele sunt inedite şi nu pot fi regăsite, cel puţin după cunoştinţa noastră, în alte lucrări de aceeaşi factură.

Acesta este şi motivul pentru care descrierea experienţelor va fi axată asupra aspectelor concrete, care nu au cum să fie cunoscute decât în mod direct.

*

Rămâne de precizat doar un singur aspect, căci în mintea oricărui cititor al acestei cărţi poate să apară următoarea întrebare: de ce autorul acestor rânduri s-a implicat într-un astfel de proiect, în ciuda faptului că opinia sa (deja enunţată) a fost dintotdeaua că dacă cineva doreşte să comunice şi altora experienţele sale, trebuie să facă efortul de a o comunica singur. Răspunsul la această întrebare pe deplin îndreptăţită are doar rolul de a contracara eventualele nelămuriri şi de a limpezi lucrurile.

Iată răspunsul: cu ceva timp în urmă, în copilărie, autorul acestor rânduri a avut parte, cu totul întâmplător, de o experienţă neobişnuită prin care, cu siguranţă, au trecut mulţi alţi oameni. În acele vremuri, la fel ca şi astăzi, exista obiceiul ca, în vacanţe, colegii legaţi sufleteşte unul de altul – băieţi şi fete – să participe la mici „chefuri”, în cadrul cărora experimentau diferite jocuri. Unul dintre ele era „jocul cu sticla” – un joc naiv şi banal, dar foarte apreciat pe atunci. În jurul mesei, pe scaune, de-o parte erau băieţii, iar de cealaltă parte erau fetele. Pe o masă, unul dintre participanţi învârtea o sticlă goală. Sticla se oprea pe direcţia unui băiat şi a unei fete, care apoi treceau într-o cameră alăturată pentru a se săruta.

La un moment dat, jocul cu sticla a constituit preludiul unor noi experienţe. Unul dintre colegi a avut ideea să pună în practică „jocul cu fularul”. În cadrul acestui inedit joc, care se juca după acelaşi principiu, unul dintre parteneri presa, cu ajutorul unui fular, anumite puncte sensibile ale gâtului celuilalt partener (printr-o cvasi-strangulare controlată). Este, desigur, vorba despre un joc periculos, nerecomandabil, întrucât provoacă o stare de leşin.

Cel căruia i se aplica procedeul îşi pierdea cunoştinţa, căzând eventual de pe scaunul pe care era aşezat, dar în scurtul răstimp de câteva secunde, avea parte de o experienţă stranie. Observa felurite fiinţe în trupuri ce luminează ca neoanele şi un decor diferit de cel existent în lumea materială, iar timpul parcă se dilata; apărea senzaţia că trec milenii. Altfel spus, persoana în cauză „aluneca” din această lume şi pătrundea în alta. Desigur, persoana care experimenta acest joc era readusă rapid în simţiri prin stropirea cu apă şi prin aplicarea unor pălmuţe peste obraji. Sentimentul adânc de tristeţe generat de despărţirea de acea lume mirifică persista la toţi participanţii, mult timp după experiment. La fel ca şi ceilalţi participanţi la „jocul cu fularul”, şi autorul acestei cărţi a avut parte de aceste experienţe. Ulterior, după încheierea copilăriei, de-a lungul vieţii, autorul acestei cărţi a mai „alunecat” de câteva ori, în condiţii mai mult sau mai puţin dramatice, în acea lume „paralelă” în care secundele par milenii.

Dacă ar fi să ne ghidăm după logica obişnuită, nu putea fi vorba decât despre halucinaţii trecătoare. Totuşi, nimeni nu poate răspunde la o întrebare foarte simplă, pusă tot după logica acestei lumi: cum se face că toate persoanele care au participat la „jocul cu fularul” au avut aceleaşi halucinaţii – adică au observat acelaşi fiinţe şi acelaşi decor ?

Nimic nou sub soare. Fără nici o îndoială, mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, mai ales în urma unor evenimente dramatice – de exemplu, cei care au trecut prin experienţe la limita morţii ori cei care au trecut prin morţi clinice. Totuşi, ca o constantă generală, nici unul dintre aceşti oameni nu a reuşit să integreze complet în cunoaşterea normală astfel de experienţe, tot astfel cum nu se pot integra visele în experienţa cotidiană, în care funcţionează doar conştiinţa specifică stării de veghe – logica „sănătoasă” a acestei lumi.

Pentru autorul acestei cărţi, experienţele copilăriei au constituit însă imboldul de a cerceta amănunţit astfel de fenomene. Precum un om traumatizat, care se întoarce mereu şi mereu la starea ce a premers trauma, căutându-şi adevărata identitate, convins fiind de faptul că doar după descoperirea originii traumei se poate vindeca, autorul acestei cărţi a găsit de cuviinţă să cerceteze fenomenologia unor asemenea fenomene, în speranaţa ascunsă că va putea obţine răspunsul la anumite întrebări. De altfel, toţi oamenii procedează la fel. Traumatizaţi în forul lor interior de vreun eveniment petrecut cândva în trecut, oamenii încearcă să se vindece.

Dar, în momentul în care se vindecă de trauma lor particulară, oamenii înţeleg cu necesitate faptul că mai există o traumă, mult mai profundă. Înţeleg că dincolo de traumele particulare ale fiecărui om în parte, există o traumă comună; înţeleg, în cele din urmă, că toţi oamenii sunt bolnavi de aceeaşi boală. Înţeleg, de asemenea, că această boală comună i-a determinat să se nască în lumea materială – aici şi acum. Abia în momentul în care conştientizează acest fapt, fiecare om poate începe procesul de vindecare – „vindecarea de existenţă”.

După întâlnirea cu Eugen Nicolae Gîscă, autorul acestei cărţi a ezitat o lungă perioadă de timp înainte de a se apuca în mod serios de treabă. Gândindu-se totuşi la faptul că propriile traume, propriile nelinişti, propriile erori sau propriile întrebări sunt ale multor oameni, gândindu-se, în acelaşi timp, că încercarea de a răspunde la ele poate aduce, dacă nu răspunsuri, cel puţin conştientizarea unor aspecte care să ajute la „vindecarea de existenţă” a cât mai multor oameni, autorul a acceptat în cele din urmă propunerea lui Eugen de a colabora în vederea realizării unor cărţi. Luând în calcul, evident, şi propriile trăiri şi experienţe de viaţă, autorul acestei cărţi a înţeles abia mai târziu ce şansă are în faţă: integrarea în cunoaşterea normală a unor informaţii oferite de o persoană – Eugen Nicolae Gîscă – care a devenit capabilă, în urma unor evenimente dramatice, să perceapă acea lume în care secundele par milenii. Ceea ce este foarte important este însă faptul că Eugen a devenit capabil să perceapă acea lume nu doar pentru câteva fracţiuni de secundă, precum în cazul celor care au experienţe la limita morţii sau participă la jocul cu sticla, ci o perioadă mai lungă de timp, astfel încăt informaţiile sale sunt extrem de preţioase.

Deşi, iniţial, totul părea a fi destul de simplu, autorul acestei cărţi a înţeles ulterior şi faptul că, dată fiind natura elementelor pe care Eugen dorea să le împărtăşească prin intermediul cărţilor, lucrurile sunt mult mai complexe. Însă, înainte de toate, autorul acestei cărţi a considerat că nu persoanele sunt importante, ci concepţia ce ar putea rezulta dintr-o astfel de colaborare. De aceea, autorul acestei cărţi a încercat să scoată în evidenţă nu atât persoana lui Eugen şi capacităţile sale, cât mai ales concepţia rezultată în urma demersurilor sale.

Nici un moment nu trebuie pierdut din vedere faptul că nu este vorba despre o „carte  de autor” în sensul tradiţional al cuvântului, în care autorul să prezinte ceea ce gândeşte ori ceea ce-şi imaginează. În această carte este expusă o anumită concepţie, dar trebuie să fie evident pentru orice cititor faptul că o astfel de concepţie nu poate să fie creaţia unui om, oricât de inventiv ar fi acesta.

Precum un brutar care primeşte de la altcineva ingredientele necesare fabricării unei pâini, autorul acestei cărţi nu a fost, în cele din urmă, decât un lucrător umil care a primit de la altcineva ingredientele necesare. Evident, depinde de brutar dacă, pe baza ingredientelor primite, reuşeşte să facă o pâine bună, care să fie apreciată de consumatori.

În acest context, are mai puţină importanţă că această carte a fost scrisă de o persoană pe baza informaţiilor altei persoane. Din acest punct de vedere, actul de a scrie şi, respectiv, de a percepe prin cea de-a doua vedere sunt secundare. Ceea ce este cu adevărat important este ca o astfel de concepţie să ajungă la cititori. Cititorii sunt singurii care au dreptul, pe baza opţiunilor personale, să decidă valoarea concepţiei expusă în această carte.

Uneori, se pot face lucruri mari prin oameni mici. Cartea a fost scrisă, iar restul este un prezent transformat deja în trecut, o re-amintire despre … viitor” (fragment din cartea „Forţă contra Forţă”).

Restul este tăcere ….

CRISTIAN GĂNESCU