1 – ICOANA DE LA CELIC DERE

cristian gănescu - editura alaya 58

 La Mănăstirea Celic-Dere din Dobrogea, aproape de Delta Dunării, se afă o icoană cu totul şi cu totul deosebită. Această icoană face parte dintr-un tezaur ce mai conţine moaşte, alte două icoane făcătoare de minuni, broderii bisericeşti etc. Icoana respectivă este denumită “Icoana Mântuitorului Hristos, Făcătoarea de Minuni” sau “Icoana care se curăţă singură”.

Specialiştii au constatat că stilul icoanei este destul de puţin obişnuit: nu este nici pur bizantină, nici ortodoxă de rit rusesc, nici clasic românească, ci mai degrabă pare a proveni dintr-o şcoală germanică de pictură religioasă. Oricum, nu este în stilul românesc. Deasupra picturii, pe rama din lemn aurit se află o inscripţie cu caractere gotice. Contrar canoanelor ortodoxe româneşti, icoana îl prezintă pe Iisus Hristos cu ochii aproape închişi.

Potrivit canonului ortodox, prezentarea Mântuitorului trebuie să se facă cu ochii deschişi – fireşte, cu excepţie icoanelor ce prezintă crucificarea. În Icoana care se curăţă singură, chipul Mântuitorului Iisus Hristos este de o frumuseţe remarcabilă.

Icoana mai are un element cu grad ridicat de stranietate: mai mult de jumătate din ea, care cuprinde mare parte din chipul Mântuitorului, este deschisă la culoare. Ea pare scăldată în lumină. A doua jumătate are o culoare închisă, părând a fi acoperită de umbră.

Tradiţia consemnată în istoricul Mănăstirii Celic-Dere, afirmă că icoana a fost adusă de un soldat austro-ungar prin anul 1816, în timpul războaielor ruso-turce, când în acele locuri exista doar o mică obşte de călugări. Mesagerul austro-ungar, care vorbea perfect româneşte, a oferit icoana unuia dintre călugării prezenţi spunând: “Părinte, ţineţi această icoană. Dacă sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vă urmează să păstreze icoana. Să aveţi mare evlavie, căci prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană, o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţi. Iar ochii Mântuitorului, pe care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide. Când şi acest lucru se va împlini, va fi un semn că se apropie o catastrofă: că va fi un război mare, că va fi sfârşitul lumii, nu ştiu. Atât pot să vă spun, să păstraţi cu sfinţenie această icoană”. Spunând toate acestea, masagerul s-a întors de unde a venit şi nimeni nu a mai auzit vreodată de el.

Preoţii mănăstirii afirmă că, de-a lungul celor aproape două secole care au trecut, o porţiune din icoană s-a luminat singură, fără nici o intervenţie omenească. Porţiunea luminoasă s-a extins treptat, iar ochii Mântuitorului s-au întredeschis. Istorisirea preoţilor pare să fie edificatoare: icoana a început să se lumineze înainte de începerea Războiului de independenţă din anul 1877. Partea luminată s-a extins în continuare, mai ales în timpul războaielor balcanice de la începutul secolului XX şi, apoi, înaintea fiecăreia dintre cele două conflagraţii mondiale. Ea continuă să se lumineze şi în ziua de astăzi. Treptat, ochii Mântuitorului s-au deschis din ce în ce mai mult. Actualmente, par două fante întredeschise. O altă tradiţie, vehiculată la Mănăstirea Celic-Dere, afirmă că icoana se va lumina definitiv, iar ochii Mântuitorului se vor deschide la cea de-a doua Sa venire, la Sfârştitul Lumii.

Fără nici o îndoială, Icoana care se curăţă singură nu este singura icoană miraculoasă de acest fel din România sau din lume, dar merită o analiză aprofundată. În perioada actuală, nenumărate icoane plâng fie cu lacrimi, fie cu mir, fie cu sânge şi, de fiecare dată, astfel de fenomene par să indice apropierea unor evenimente dramatice. Astfel de fenomene pot fi taxate drept fenomene senzaţionale doar de către acele persoane care cred doar în existenţa lumii materiale – pe care o definesc drept unica posibilă. Icoanele care plâng nu reprezintă fenomene senzaţionale – în sensul comercial care se acordă acestui cuvânt. În cosmos, totul este în interacţiune, nimic nu este lăsat la voia întâmplării: tot ce este în interior se reflectă în exterior, tot ce este în exterior se reflectă în interior. Tot ce este sus se reflectă jos şi tot ce este jos se reflectă sus.

Istoria şi aspectul deosebit al Icoanei care se curăţă singură prezintă câteva particularităţi stranii, pe care vom încerca, atât cât ne stă în putinţă, să le analizăm. Primele întrebări ce se pot pune cu privire la Icoană ar fi: cine a confecţionat-o, în ce condiţii şi cu ce scop ? Următoarea întrebare referitoare la Icoană ar fi în legătură cu personajul care, potrivit tradiţiei, a adus icoana în acel loc, chiar înainte de a fi construită mănăstirea. O altă întrebare s-ar raporta la stilul nonconformist al icoanei. Următoarea întrebare s-ar raporta la chipul Mântuitorului – apreciat ca fiind de o frumuseţe aproape ireală. Ultima întrebare ar fi legată, evident, de luminarea progresivă a icoanei, concomitent cu deschiderea ochilor Mântuitorului.

Înainte de a încerca să răspundem la toate aceste întrebări, trebuie pornit de la premisă principală: Icoana care se curăţă singură face parte din categoria obiectelor de putere.

Cel mai probabil, chiar foarte probabil, Icoana care se curăţă singură (mai corect ar fi Icoana care se luminează) de la Mănăstirea Celic-Dere a fost realizată între secolul 17 şi secolul 18, de un meşter necunoscut, pictor sau zugrav, peste care s-a coborât Harul lui Dumnezeu. Astfel, Icoana a devenit un Obiect de putere. Faptul că icoana nu a fost realizată conform canonului ortodox, pare să demonstreze că autorul ei a fost un laic care a început să picteze icoane în urma unui imbold interior. Având inima curată, acesta a beneficiat de Harul Sfântului Duh. De aici a rezultat stilul nonconformist, care nu seamănă cu cel canonic românesc sau cu cel canonic al ortodoxiei ruseşti. Asemănarea cu stilul unor curente de pictură germane nu reprezintă un criteriu suficient pentru a-i determina originea. Un stil, în cel mai bun caz, poate să reflecte influenţele primite de un pictor pe parcursul noviciatului şi nu demonstrează nimic; ulterior, pictorul poate să-şi schimbe orientarea artistică, dar stilul a rămas acelaşi. Probabil că, o perioadă de timp, Icoana a fost expusă undeva, într-o biserică ortodoxă de pe teritoriul Transilvaniei. Acea zonă pare să fi fost ameninţată, la data respectivă, cu distrugerea specifică războiului (în acea perioadă, războiul ruso-turc era în plină desfăşurare, iar în Imperiul austo-ungar erau tulburări destul de mari), astfel încât s-a impus transferarea ei într-o zonă liberă. Ce zonă putea fi mai adecvată decât ţinutul aproape inaccesibil (pe atunci) din Delta Dunării.

Cât despre mesagerul care a adus icoana în acea mică comunitate de călugări, în condiţiile în care mănăstirea nu era încă construită, cel mai probabil era un om obişnuit, care a realizat, la rândul lui, o Faptă de putere. Faptele de putere sunt realizate de acei oameni a căror inimă a fost găsită curată la cercetarea inimii. Întotdeauna, Faptele de putere sunt realizate prin exercitarea liberului arbitru, în urma emiterii unor energii pharismah luminoase. Oamenii de acest fel primesc o misiune, cel mai adesea de la îngeri sau de la oameni decorporaţi, pe care o duc la îndeplinire, fără a-i cunoaşte importanţa. Îngerii sau oamenii decorporaţi din Ataltalia le pot apărea oamenilor obişnuiţi fie la slujbele religioase, fie în vis, fie într-un mod atipic, ca apariţie luminoasă, care însă nu inspiră teama.

În cadrul ducerii la îndeplinire a unor Fapte de putere, oamenii sunt păziţi de Îngeri Războinici din Oastea cea mare, condusă de Îngerul Mihail şi de oameni din Ataltalia – cel mai probabil, din al doilea sau al treilea cerc hristic de putere. Şi în ziua de astăzi, mulţi oameni întrupaţi primesc diferite misiuni, pe care le îndeplinesc fără a întreba nimic.

Ţinuta militară austro-ungară a acelui om care vorbea perfect româneşte, pare să indice faptul că era un român care făcea parte din armata austro-ungară din Transilvania ocupată vremelnic. Aceasta demonstrează faptul că biserica de unde provenea Icoana se afla undeva pe teritoriul Transilvaniei. Demonstrează şi faptul că cel care a adus Icoana era român. Un soldat maghiar sau austriac cu grad relativ superior din armata austro-ungară nu putea vorbi româneşte nici măcar în glumă. Pe atunci, în cadrul Imperiului austro-ungar, românii erau consideraţi inferiori şi trataţi ca atare, astfel că este exclusă din start această posibilitate: nici unui soldat austro-ungar nu-i trecea prin cap să înveţe limba unor oameni pe care-i considera inferiori. Cel mai probabil, avem de-a face cu un român transilvănean care se înrolase în armata austro-ungară. Pe atunci, mulţi români se înrolau în armata austro-ungară. Mesagerul, după câte se vede din istorisire, s-a deplasat ca la o adresă fixă, astfel că a ştiut unde să caute şi cum să ajungă acolo. E vorba doar de secolul al 18-lea. Este evident şi faptul că hainele armatei austro-ungare cu care era echipat mesagerul, erau pe atunci echivalente cu un permis de liberă trecere, chiar în condiţiile războiului ruso-turc, când trupele din ţările limitrofe erau cantonate în locuri fixe. O altă particularitate importantă cu privire la icoană este chipul Mântuitorului. Chipul Mântuitorului este foarte frumos şi foarte realist pictat. Iconografia creştină ne-a obişnuit cu o anumită fizionomie a Mântuitorului, iar în cazul în care, de exemplu, în ziua de astăzi, vedem un film al cărui subiect este viaţa lui Iisus Hristos, ni se pare tuturor oarecum ciudat. Exemplul cel mai recent ar fi filmul realizat de Mel Gibson (The Passion of Crist), care prezintă o imagine a lui Iisus Hristos, mult depărtată de cea cu care ne-a obişnuit iconografia canonică. Versiunea propusă cinefililor de Mel Gibson este diferită chiar şi de cea din alte filme – de exemplu, de versiunea propusă de Franco Zeffireli (Jesus from Nazareth). În versiunile mai moderne, imaginea lui Iisus Hristos este întrucâtva diferită faţă de cele considerate clasice sau decât cele canonice (cu atât mai mult), astfel că ne putem întreba dacă, prin astfel de abordări, nu se încearcă, la nivelul mentalului planetar, inocularea unui alt tip de înţelegere a vieţii Mântuitorului.

De exemplu, reprezentările catolice pictate de marii maeştri reflectă Chipul lui Iisus Hristos aşa cum se prezenta în timpul existenţei Sale fizice. În schimb, icoanele canonice ortodoxe prezintă cel mai adesea Chipul lui Iisus Hristos înviat. Cei care au realizat astfel de icoane, au văzut imagini fie prin revelaţie directă, fie în timpul somnului, ca imagini ale trecutului induse de Îngerii Veghetori personali ai pictorului, ori ca imagini percepute în Lumea Sufletului lui Iisus Hristos (în planul cuantic al Sufletului Său).

Indiferent de modul în care au primit astfel de informaţii, este de presupus faptul că, dimineaţa, atunci când s-au trezit din somn, pictorii în cauză au ştiut, cu multă acurateţe, cum anume să picteze chipul Mântuitorului. Au ştiut cu exactitate toate trăsăturile şi toate ipostazele, inclusiv mimica şi gestica. Pictorii cu Har nu au făcut decât să transpună în pictură, potrivit măiestriei fiecăruia, ceea ce au primit pe canale pe care noi le considerăm neconvenţionale. Tot astfel se prezintă lucrurile şi în cazul Icoanei care se luminează. Ea înfăţişează Chipul Mântuitorului în mod diferit de celalte icoane, datorită faptului că nu se referă la viaţa trupească a lui Iisus Hristos. Chipul de pe Icoana care se luminează este Chipul lui Iisus Hristos de după înviere, în Trupul de Slavă. Aceasta înseamnă că pictorul a văzut  modelul, astfel că a reţinut elementele principale şi le-a transpus în Icoană, fără a folosi vreun canon. De fapt, nici nu avea nevoie de vreunul; avea Modelul.

Icoana prezintă, în esenţă, eterna confruntare dintre Lumină şi întuneric. Iniţial, Icoana a fost întunecată, iar Iisus Hristos ţinea ochii închişi. Porţiunea luminoasă, care s-a extins progresiv, este chiar reprezentarea Împărăţiei cerurilor, care se extinde dintr-un punct fix, din centrul Transilvaniei – chiar acolo unde presupunem că a fost realizată Icoana. Treptat, porţiunea de Lumină s-a mărit, iar Iisus Hristos a întredeschis ochii. Cu cât Împărăţia cerurilor s-a extins, cu atât porţiunea de lumină a ocupat o suprafaţă mai mare. De data aceasta, extinderea nu se mai realizează dinspre periferie, ci dinspre centru. Centrul este situat undeva în Transilvania, acolo unde se află Centrul de putere al Ataltaliei, iar periferia este circumferinţa Pământului fizic. Chiar dacă se află actualmente în Delta Dunării, Icoana se comportă ca şi cum ar fi acolo unde a fost realizată pentru prima oară: în Transilvania – locul pe care multe popoare doresc să-l stăpânească (chiar şi economic).

Icoana s-a luminat ceva mai puţin de jumătate, semn că proiecţia în plan terestru a Împărăţiei cerurilor s-a mărit doar în limitele specificate anterior: în nord a ajuns până aproape de Polul Nord, în vest până dincolo de jumătatea Franţei şi Spaniei, în sud dincolo de Marea Mediterană şi de Orientul apropiat, până spre mijlocului Etiopiei actuale, iar în est, până la Munţii Caucaz (NOTĂ: o parte din informaţiile despre “Icoana ce se luminează singură” au fost preluate din ziarul Jurnalul Naţional din 24 Martie 2004).

NOTĂ. FRAGMENT DIN CICLUL DE CĂRŢI “FORŢĂ CONTRA FORŢĂ”.

AUTOR CRISTIAN GĂNESCU.