PERLA VALAHIEI – “VERIGA LIPSĂ” A ISTORIEI ROMÂNIEI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

“VERIGA LIPSĂ”  A ISTORIEI ROMÂNIEI

cristian gănescu - editura alaya 4

 

Afirmaţia că întregul teritoriu stăpânit de Iova a devenit un Ţarat ce se întindea atât la sudul, la vestul cât şi la nordul Dunării poate fi privită ca fiind lovită de un diletantism exagerat. Evident, această afirmaţie nu este în nici un fel împărtăşită de istoriografia modernă. Totuşi, prin acceptarea existenţei Ţaratului lui Iova, multe mistere ale istoriei medievale a României pot fi soluţionate în mod optim.

Se poate afirma în acest context că existenţa Ţaratului lui Iova constituie “veriga lipsă” a istoriei medii a României. Se ştie că cel mai mare mister al istoriei medievale a României, niciodată soluţionat în mod satisfăcător de istoriografia modernă, este modul în care au pătruns în limba română atâtea cuvinte de origine slave, încât la un moment dat s-a putut vorbi despre o simbioză lingvistică româno-slavă (unii istorici au stabilit o echivalenţă între simbioza etnică şi cea lingvistică, ceea ce reprezintă o eroare).

Cele mai pertinente opinii emise de istoricii vremurilor din urmă lasă să se înţeleagă că simbioza lingvistică româno-slavă s-a datorat unei dominări militare a slavilor sud şi vest-dunăreni asupra teritoriului de la nordul Dunării – cel mai probabil în timpul existenţei Imperiului Româno-Bulgar întemeiat de fraţii Asan după anul 1186. Şi totuşi, aceiaşi istorici au căzut de acord că, cel puţin din punct de vedere arheologic, nu există nici o urmă a unei dominaţii militare a slavilor sud sau vest-dunăreni la nordul Dunării, ceea ce înseamnă că adevărul trebuie căutat în altă direcţie. Însă prin acceptarea existenţei Ţaratului lui Iova ca “verigă lipsă” a istoriei medievale a României, lucrurile devin mult mai clare, iar concluzia ce rezultă din această afirmaţie poate fi şocantă: limba română actuală s-a format pentru prima dată în zona acoperită de Krăia lui Iova, atât la sudul, cât şi la nordul Dunării. Ceea ce înseamnă, pur şi simplu, că această simbioză lingvistică s-a produs în mod paşnic, făcă nici un fel de ameninţare militară.

Aşa cum a fost menţionat, în faza sa de maximă expansiune, Ţaratul sau Krăia lui Iova a cuprins un culoar teritorial aflat atât la nordul cât şi la sudul Dunării. La nordul Dunării, Krăia lui Iova se întindea pe verticală de la dealurile subcarpatice până la albia fluviului, iar pe orizontală de la Orşova până la gura de vărsare a Oltului; la sudul Dunării, Krăia lui Iova se întindea pe teritoriul Bulgariei până aproape de Munţii Balcani; dincolo de cotul Dunării, din dreptul Orşovei, Krăia lui Iova se întindea în Serbia de est, până aproape de Srmska Mitrovica.

Cândva, această zonă a fost locuită doar de etnici români (valahi), dar datorită migraţiei succesive a triburilor slave – slavii de sud-vest, adică sârbii şi slavii de sud, adică bulgarii de astăzi – şi aşezării lor în aceste teritorii, echilibrul etnic s-a modificat. Cu timpul, ponderea etnică a slavilor a devenit superioară celei a românilor, astfel că românii au început să fie minoritari. Toate documentele existente indică faptul că, în această zonă întinsă, o dată cu înmulţirea slavilor, etnicii români nu şi-au părăsit satele pe care le locuiau din moşi-strămoşi, dar nici nu au primit în ele etnici slavi. Etnicii slavi şi-au constituit propriile aşezări, fără însă a intra în conflict cu românii. Între români şi slavii de sud, denumiţi astăzi bulgari (bulgarii propriu-zişi nu erau slavi), nu au existat conflicte notabile. Nu a existat aşadar o dominare militară slavă asupra românilor, dar nici o dominare românească asupra acestora; a fost mai degrabă o convieţuire mai mult sau mai puţin armonioasă. În acea perioadă de timp, inamicii erau alţii: administraţia Imperiului Bizantin pe de-o parte, care impunea taxe şi biruri grele, iar de cealaltă parte războinicii asiatici care erau puşi pe jaf. Tocmai existenţa acestor inamici redutabili a făcut ca relaţiile dintre autohtonii români (vlahi) şi slavi să fie cel puţin nebeligerante, dacă nu cordiale.

Faptul că teritoriul sud-dunărean a fost locuit din cele mai vechi timpuri de etnici români, urmaşii dacilor şi moesilor de odinioară nu este un secret pentru nimeni. În sudul Dunării a existat din perioada războaielor daco-romane un teritoriu întins locuit de etnici români (sau, mă rog, străromâni), denumit Tribalia. Tribalia de acum 2000 de ani – afirmă etnicul vlah Ion di la Vidin, care a trăit în Bulgaria, dar care a luptat toată viaţa pentru recunoaşterea drepturilor vlahilor din Bulgaria şi din zona Timocului – era “o regiune de aproximativ 40.000 kilometri pătrați, locuită de peste 2,2 milioane de români (vlahi) de pe malul drept al Dunării – de la Moravia și Passarowitz în vest (Yugoslavia), trecând prin Timoc, până la Svistova în est (Bulgaria), învecinându-se cu Dunărea în nord și cu Balcanii în sud. Popor de origine traco-dacică, tribalienii vorbesc aceeaşi limbă ca frații lor din nordul Dunării, iar nu un dialect al limbii române, ca macedonenii (aromânii) din restul Peninsulei Balcanice. Soarta lor este comună cu a românilor din Basarabia și Bucovina de Nord, cu a celor cuprinși între Tisa și hotarul actual al României.” (18)

Tocmai aceşti tribalieni vlahi au fost cooptaţi în Krăia lui Iova; ei vorbeau aceiaşi limbă cu vecinii lor de la nordul Dunării, fiind de aceeaşi etnie, astfel că formau acelaşi popor. Este firesc ca, auzind că la nordul Dunării s-au pus bazele unei organizări statale româneşti, generatore de prosperitate economică, tribalienii să fi aderat de bună voie, în mod paşnic, la aceasta. În acea perioadă de timp, Dunărea nu era în nici un fel o graniţă; era trecută oricând, vara cu bărcile, iarna pe gheaţă. Toţi locuitorii riverani Dunării aveau bărci, astfel că mărfurile şi oamenii circulau într-un sens şi în celălalt ori de câte ori era nevoie.

Revenind la formarea limbii române şi la simbioza româno-slavă, toţi marii lingvişti pe care i-a avut România au căzut de acord că în momentul contactului cu slavii, limba română, ca limbă de origine romanică, era deja formată. Morfologia şi sintaxa limbii române este latină; din slavă au fost preluate un număr destul de mare de cuvinte, care însă nu au modificat strucura de bază a limbii române.

Modul în care s-a produs acest adaos lingvistic slav este însă subiect de dispută între istorici; marea majoritate a istoricilor au căzut de acord asupra faptului că lexicul de origine slavă a intrat în vocabularul limbii române datorită unei dominaţii militare a slavilor asupra etnicilor români. Existenţa Krăiei lui Iova pe ambele maluri ale Dunării indică însă faptul că lexicul slav a pătruns în limba română (o limbă latină) pe cale paşnică, datorită convieţuirii valahilor cu populaţia slavă.

Într-un fel se poate afirma că sinteza lingvistică slavo-română s-a format într-un spaţiu comun locuit deopotrivă de slavi şi români, ca limbă “internaţională” a zonei. Prin această limbă “internaţională” etnicii români s-au înţeles cu cei slavi în cadrul raporturilor de colaborare economică, socială şi politică. Ulterior, această limbă a început să fie folosită şi la nordul fluviului, în Oltenia, iar de aici s-a răspândit în tot teritoriul nord dunărean locuit de etnici români.

Aşadar, nu limba română s-a format la sudul Dunării, căci ea era deja formată la venirea slavilor, ci simbioza lingvistică slavo-română. Locul unde s-a format această simbioză lingvistică a fost Ţaratul sau Krăia lui Iova. Esenţa aceastei opinii se încadrează perfect în contextul creionat deja de marii istorici ai poporului român, cu singura diferenţă că aceştia nu iau în nici un fel în calcul Krăia lui Iova, ci consideră că simbioza lingvistică româno-slavă s-a produs mult mai târziu, în timpul existenţei Ţaratului Româno-Bulgar întemeiat de fraţii Asan după anul 1186.

În acest sens istoricul Alex Mihai Stoenescu avea perfectă dreptate atunci când sintetiza astfel subiectul delicat al raporturilor dintre români şi slavi: “arheologia pune în evidenţă caracterul autohton al urmelor de viaţă pre­feudale şi feudale şi face diferenţierea etnică necesară între locuitorii supuşi procesului de formare a poporului român la nord şi la sud de Dunăre, acţiunea primului ţarat bulgar, cu dominaţia sa nominală în zonă (nu avea monedă proprie), şi poporul majoritar al ţaratului vlaho-bulgar de mai târziu, care, prin natura contactului cu ultimele popoare migratoare, şi-a putut constitui un stat la sud de Dunăre mai devreme de cel consti­tuit la nordul ei. Constituirea statului mai devreme în sud a făcut ca acesta să fie de limbă slavonă, pentru că, aşa cum arată istoricii, limba se stabilizează sub autoritatea instituţiilor. De asemenea, comerţul, atât de intens pe văile celor două râuri majore din Oltenia şi pe Dunăre, a fost un factor la fel de important în etnogeneza poporului român. Latina provincială a fost probabil mult timp folosită ca limbă principală, iar slavona, ca limbă de comunicare secundară în târguri şi la punctele de trecere. Contactul pe o anumită perioadă, care se presupune a fi mai mare decât cea a romanizării – cel puţin două secole – a determinat folosirea curentă a cuvintelor slavone în limba autohtonilor din teritoriile nord-dunărene ale Daciei. Păstrarea fondului latin al limbii române, în cadrul acestui proces de contact cu statul vecin de limbă slavonă, dovedeşte că proce­sul de romanizare era încheiat atunci când au apărut slavii aici şi mai apoi că autoritatea acelei administraţii slavone a Asăneştilor nu a fost efectivă – prin ocupare militară, in­stalarea unor instituţii etc. -, ci mai mult nominală. La sudul Dunării, unde existau formaţiuni statale de limbă slavonă, aceasta a fost limba principală, cu diferite particu­larităţi, în timp ce anumite enclave cum sunt vlahii şi aromânii au continuat să folo­sească limba străveche ca limbă de comuni­care familială sau de comunicare secundară”. Istoricul Ion I. Nistor avea perfectă dreptate atunci când afirmă categoric că „marele adevăr istoric este că daco-romanii sunt singurii autohtoni în spaţiul carpato-dunărean”. (5)

Introducerea Imperiului Asăneştilor în această ecuaţie are o limită recunoscută chiar de către istorici: procesul simbiozei lingvistice româno-slave s-a produs înaintea întemeierii Imperiului Româno-Bulgar la sudul Dunării (cu capitala la Târnovo); deci înaintea anului 1186. Potrivit aceloraşi istorici, anterior momentului întemeierii Imperiului Asăneştilor nu a existat nici o formaţiune politică românească recunoscută ca atare. Şi totuşi a existat, aceasta fiind chiar Krăia sau Ţaratul lui Iova, care a reunit la un moment dat etnicii români de pe ambele maluri ale Dunării, inclusiv din Serbia de astăzi (în special zona Sirmium – Novi Sad). De aceea, se poate afirma că, pe de-o parte, Ţaratul sau Krăia lui Iova a fost primul stat medieval românesc, iar de cealaltă parte că reprezintă “veriga lipsă” în ceea ce priveşte formarea statelor feudale româneşti.

Procesul simbiozei lingvistice româno-slave a avut un dublu sens: pe de-o parte, dinspre limba slavilor spre limba română, iar de cealaltă parte dinspre limba română spre limba slavilor. Nu numai românii şi-au slavizat limba, ci şi slavii şi-au romanizat-o pe a lor. Foarte multe cuvine pe care astăzi lingviştii le consideră de origine slavă sunt de fapt cuvinte româneşti intrate în vocabularul slavilor, dar adaptate sintaxei şi morfologiei acestora.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n