PERLA VALAHIEI – TRAIAN LA PODUL JIULUI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

TRAIAN LA PODUL JIULUI

cristian gănescu - editura alaya 4

În anii 101-102, când a avut loc primul război daco-roman, oraşul Pelendava a fost cucerit destul de repede de trupele romane.

Cucerirea Pelendavei de către legiunile şi cohortele romane pare să fi decurs destul de uşor – oricum, nu există date arheologice care să confirme faptul că au avut loc lupte violente. Se pare că locuitorii Pelendavei n-au opus o prea mare rezistenţă, considerând probabil că, fiind o cetate preponderent comercială, Pelendava va fi ocolită. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

După cum remarca istoricul Dumitru Tudor într-o remarcabilă lucrare intitulată „Craiova pe Columna lui Traian„, scenele Columnei ce redau debutul celui de-a doilea război, desfăşurat între anii 105-106, diferă ca desfăşurare strategică de scenele ce imortalizează începutul primului război – cel desfăşurat între anii 101/102. În primul război, scenele de pe Columnă (scenele VII-X) îi prezintă pe ostaşii legiunilor romane cum „taie păduri, deschid drumuri, ridică castre şi înaintează cu prudenţă.” (3)

În schimb, în al doilea război, scenele de pe Columnă îi prezintă pe oastaşii romani cum mărşăluiesc în voie, ceea ce indică o situaţie militară total diferită faţă de cea din cel de-al doilea război. Aceasta înseamnă că, după primul război, teritoriul Olteniei, inclusiv Pelendava, intrase deja sub stăpânire romană. Şi nu numai teritoriul Olteniei, ci şi bună parte din Muntenia şi sudul Moldovei. Se realizaseră deja drumuri şi castre de marş, de-a lungul cărora mărşăluiau legiunile.

Nici în decursul celui de-a doilea război daco-roman desfăşurat între anii 105-106, Pelendava nu a fost afectată în mod dramatic. Istoricul Dumitru Tudor, este de părere că la începutul celui de-al doilea război daco-roman, desfăşurat în anii 105/106, însuşi împăratul Traian a ajuns la Pelendava, coordonând activitatea trupelor sale. Interpretând mai multe imagini de pe Columna lui Traian (scenele XCVI şi următoarele), autorul citat este de părere că, după ce a traversat podul de la Drobeta realizat de arhitectul Apollodor din Damasc, coloana militară condusă chiar de împărat a pornit în marş forţat spre răsărit, spre centrul Olteniei, ajungând la Pelendava. „Coloana – afirmă autorul citat – este condusă chiar de împărat, înfăţişat călare, în costum civil şi flancat de doi aghiotanţi, de asemenea călări şi în haine civile. Aceste elemente de îmbrăcăminte constituie o nouă dovadă că trupele mărşăluiau în bună voie departe de inamic”. (3)

Ceea ce înseamnă, fireşte, că locuitorii Pelendavei, în marea lor majoritate negustori şi meşteşugari, nu puneau probleme trupelor romane, astfel că acestea se simţeau în siguranţă.

Aşadar, în războiul din anii 105-106, baza de plecare a legiunilor romane conduse personal de împărat a fost chiar Pelendava; obiectivul era cucerirea principalelor cetăţi dacice din zona Munţilor Orăştiei: Piatra Roşie, Sarmizegetusa Regia, Blidaru, Costeşti. Este ştiut faptul că spre Sarmizegetusa Regia existau în acea perioadă trei drumuri principale de acces: primul era prin trecătoarea denumită Tapae sau Porţile de Fier ale Transilvaniei (situată între Munţii Ţarcului şi Munţii Poiana Ruscă) care făcea legătura dintre Banat şi Ţara Haţegului, al doilea prin Pasul Vâlcan, iar al treilea pe Valea Oltului. În al doilea război, împăratul a decis ca înaintarea să nu se mai realizeze prin Porţile de Fier ale Transilvaniei, precum în primul război, ci prin Pelendava. În consecinţă, legiunile romane conduse personal de împărat au străbătut drumul de la Drobeta la Pelendava.

La Pelendava s-a făcut joncţiunea legiunilor conduse personal de împărat cu o parte din trupele ce erau deja staţionate pe teritoriul Olteniei la sfârşitul primului război. Statul major al acestor trupe era cantonat în apropierea Buridavei (Stolniceni), unde se afla şi sediul provizoriu al guvernatorului Moesiei inferioare.

Toate trupele cantonate deja pe teritoriul Olteniei l-au aşteptat pe împărat la Pelendava, pe malul drept al Jiului (în sensul de curgere al râului), acolo unde realizaseră un castru destul de mare, rotund. La venirea împăratului, în castrul de lângă Pelendava a avut loc proclamarea oficială a războiului, proclamare compusă din trei momente ceremoniale esenţiale: lustrationes exercitus, adlocutiones şi consiliul de război. Mai întâi, în prezenţa preoţilor romani, împăratul a îndeplinit un ritual denumit „lustrationes exercitus”, urmat de un sacrificiu solemn în care cere zeilor protectori ai Capitoliului să-l ajute pentru a câştiga războiul. Apoi a avut loc obişnuita cuvântare adresată ostaşilor („adlocutiones”), după care a urmat consiliul de război. După ce s-a încheiat consiliului de război, sub directa supraveghere a împăratului, trupele romane au trecut Jiul pe un pod din lemn, chiar în dreptul Pelendavei. Ele au traversat podul de pe malul drept pe malul stâng al Jiului.

Imediat după ce au trecut pe malul stâng al Jiului, legiunile s-au grupat în două coloane. Prima coloană, care este înfăţişată pe Columnă complet echipată pentru luptă, a pornit spre nord, de-a lungul Jiului, spre pasul Vîlcan (deja aflat sub stăpânire romană) şi, de acolo, spre inima Regatului lui Decebal, acolo unde se aflau cetăţile Costeşti, Blidaru şi Sarmizegetusa Regia. În schimb, a doua coloană, condusă personal de împărat, a pornit spre est, într-un marş de voie, semn că nu exista ameninţarea contactului direct cu armata dacilor. Drumul spre est al coloanei condusă de împăratul Traian a urmat traseul: Balş – Piatra Olt (Acidava) – Drăgăşani (Rusidava) – Stolniceni (Buridava) – Sâmbotin (Castra Traiana). La Stolniceni, într-un loc denumit şi astăzi “Câmpul lui Troian” s-a format o mare bază militară, unde trupele conduse de Împărat s-au unit cu alte trupe venite de la sud de Dunăre, prin punctele de trecere de la Islaz şi Sucidava. După o perioadă de pregătire, această coloană a continuat înaintarea pe Valea Oltului, la răsărit de Muntele Cozia, apoi a atacat cetăţile dacilor dinspre est.

După sfârşitul războiului din anii 105 – 106, război ce a dus la cucerirea de către legiunile romane a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, evident că populaţia autohtonă de pe cuprinsul Pelendavei nu a dispărut. Nici nu avea cum şi, mai ales, nu avea de ce. În acest sens istoricul Dumitru Tudor este categoric: „expediţiile militare romane au urmărit distrugerea fortificaţiilor militare dacice, nu însă şi a aşezărilor civile de lângă ele, unde viaţa (monezi, ceramică) s-a continuat până la cucerirea efectivă romană. De aceea, nu poate fi vorba despre evacuarea totală a populaţiei daco-gete din zonele de câmpie bănăţene, oltene şi muntene.” (3)

Mai trebuie constatat faptul că ideea referitoare la evacuarea dacilor de către trupele romane este o idioţenie a istoriografiei ungare şi ruse, care în ultimul secol şi jumătate, pe considerente politice, s-au întrecut să ofere „scenarii” care de care mai halucinante cu privire la acest subiect. Realitatea arheologică este, fireşte alta: în locaţiile unde s-au făcut săpături arheologice amănunţite, afirmă istoricul Dumitru Tudor, „s-a constatat faptul că cetăţile dacice din localităţile amintite au încetat a mai funcţiona mai înainte de campaniile lui Traian, pe când aşezările daco-getice îşi continuă viaţa lor liniştită. Aceasta a fost şi situaţia la Pelendava. De aceea, este greşită părerea mai veche a unor arheologi care credeau că prin expediţiile romane întreaga zonă de câmpie din sudul Daciei ar fi devenit o terra deserta, o ţară a nimănui, din care populaţia geto-dacă ar fi fost împinsă în totalitatea ei spre regiunile deluroase şi muntoase sau transplantată forţat la sud de Dunăre.” (3)

Pelendava, pe timpul stăpânirii romane nu a dispărut, dar, după cum indică cercetările arheologice, nu a devenit un centru comercial important, precum altele din zonele cucerite de romani, rămânând la stadiul de „vicus„, adică de sat sau comună rurală, cu toate că pe malul Jiului romanii au constituit o „importantă statio militara şi fiscal-vamală încadrată într-un teritorrium militare.” Acest aspect denotă faptul că nu au existat prea mulţi „colaboraţionişti” în zonă, dornici să lucreze pentru romani. Dacă ar fi existat mai mulţi colaboraţionişti, Pelendava ar fi devenit probabil un oraş important. Pe teritoriul Pelendavei, romanii au construit un castru – o aşezare tipic romană concepută ca o garnizoană. Castrul a fost construit în apropierea localităţii Mofleni. Pe malul celălalt al Jiului, autohtonii şi-au continuat activitatea în propria lor aşezare, astfel că Pelendava dacică a continuat să se dezvolte nestingherită. „Indicaţiile oferite de către descoperirile arheologice arată o aşezare civilă mult extinsă sub oraşul Craiova şi un castru roman în comuna Bucovăţ”, concluzionează istoricul Dumitru Tudor, în lucrarea citată. (3)

Faptul că elementul autohton a continuat să fie majoritar este demonstrat de faptul că denumirea străveche de Pelendava a continuat să fie folosită pe toată perioada stăpânirii romane şi multe secole după aceea. Ea a fost schimbată abia în secolul al VII-lea sau al VIII-lea.

Castrul roman de la Mofleni a fost întărit prin valuri de pământ întărit încă de pe timpul împăratului Traian. Ulterior, pe timpul împăratului Hadrian (după anul 117), valul a fost întărit cu piatră şi, în unele porţiuni, cu cărămidă. Cărămizile castrului de la Mofleni poartă ştampila unităţii militare Numerus Maurorum, drept pentru care se poate concluziona că ostaşii acestei legiuni au avut misiunea de a apăra zona. Ulterior, viaţa economică autohtonă din jurul castrului roman a cunoscut o continuă înflorire, prin apariţia unor noi sate, având în vedere că, la un moment dat, veteranii Legiunii a XIII-a Gemina au fost împroprietăriţi cu pământ chiar în apropierea castrului Pelendava sau în zonele învecinate.

Se ştie că Legiunea a XIII-a Gemina a fost o legiune de elită a armatei romane, fiind înfiinţată de către Iulius Caesar în anul 57 înainte de Iisus Hristos. Legionarii Gemina erau extrem de duri – încă de la constituire, majoritatea dintre ei fiind recrutaţi dintre condamnaţii la moarte. Ulterior, de-a lungul istoriei legiunii ce s-a întins pe mai bine de 450 de ani (legiunea a fost dizolvată abia în jurul anului 400), condiţiile de recrutare şi înrolare au fost foarte dure. După ce a participat la cele două războaie cu dacii, Legiunea a XIII-a Gemina a rămas cantonată pe teritoriul Daciei, având sediul central la Apullum, Alba Iulia. După anul 268, legiunea a XIII-a Gemina a părăsit Dacia şi a fost fost cantonată succesiv pe teritoriul actual al Bulgariei şi în Slovenia. Nici până în prezent nu s-a descoperit steagul legiunii, care se pare că a fost ascuns de legionari înainte de dizolvarea produsă în jurul anului 400.

Extrem de important de remarcat este faptul că pe toată durata existenţei castrului roman, au existat practic două Pelendave: una romană, castrul propriu-zis, şi una dacă, ce se afla la câţiva kilometri distanţă. Acest aspect indică faptul că dacii au evitat să se amestece şi să coabiteze cu soldaţii romani, care erau proveniţi din diferite regiuni ale imperiului, fiind conştienţi de faptul că aceştia fac parte dintr-o seminţie (etnie) diferită de a lor. Prin aceasta, dacii s-au străduit să respecte o străveche interdicţie, transmisă din generaţie în generaţie, de a nu se amesteca cu alte seminţii. Acesta a fost un fenomen cu caracter general pe tot teritoriul Daciei şi ulterior, pe teritoriul locuit de români. Oricum, legionarii romani au avut suficiente femei provenite din celelalte provincii ale imperiului, aduse de afluxul masiv de populaţie în căutarea unui loc mai bun sub soare. Este cât se poate de firesc, evident, ca, în perioada cât romanii au stat în Dacia, cele două seminţii să se fi împreunat, dar acesta nu a fost un fenomen cu caracter atât de general precum se crede în ziua de astăzi.

Mai mult decât atât, se pare că legionarii veterani, care au fost împroprietăriţi cu pământuri, au preferat să locuiască în apropierea castrelor şi mai puţin în locaţiile locuite de daci. Acesta este un fenomen psihologic cu caracter general în cazul unor ostaşi de meserie, de înţeles de altfel, dacă avem în vedere că în castrele romane existenţa cotidiană era diriguită de reguli cu caracter preponderent militar, iar necesitatea unei apărări imediate era stringentă. Ei au preferat, după câte se pare, să se căsătorească cu femei provenite din celelalte provincii ale imperiului, venite în număr relativ mare pe teritoriul Daciei, şi mai puţin cu cele dace, care evitau, datorită considerentelor mai sus amintite, să se căsătorească cu bărbaţi din alte seminţii.

Privită din această perspectivă, ideea împărtăşită de istoriografia modernă, a unei simbioze daco-romane, este total eronată. Acei istorici care îşi imaginează că femeile dace i-au aşteptat pe contropitorii din alte seminţii cu paturile pregătite în vederea „simbiozei” nu doar că se înşală în mod regretabil, ci dau dovadă de infantilism. Probabil că nu există unitate etalon pentru a măsura cum se cuvine ura daco-geţilor pentru cotropitori, după cum nu există unitate etalon pentru a măsura ura femeilor românce violate şi batjocorite imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial de trupele sovietice „eliberatoare”. Aceste aspecte dramatice s-au repetat de mai multe ori în istoria poporului român; în nici unul dintre aceste cazuri nu a fost vorba despre o „simbioză” sau coabitare între autohtoni şi venetici. Poate doar în ceea ce priveşte propaganda.

O mică parte dintre femeile dace – cele care erau, dacă se poate spune astfel, libertine – s-au căsătorit şi au avut progenituri cu legionari romani sau cu bărbaţi proveniţi din diferite provincii ale imperiului: Macedonia, Italia, Iliria etc. Poate fi considerat ca fiind de la sine înţeles că, ulterior “simbiozei”, aceste femei n-au mai găsit sprijin în vechile comunităţi dace, fiind considerate drept „colaboraţioniste”, motiv pentru care au devenit un fel de paria.

Interesul Imperiului Roman pentru Dacia a fost redefinit de Împăratul Constantin cel Mare care, încă din anii 324-328, a întărit cu fortăreţe linia Dunării, a construit podul de la Sucidava-Celei şi a restaurat vechiul drum de pe Valea Oltului.

Împăratul Constantin cel Mare a cucerit, fie în urma unor războaie, fie, în cele din urmă, prin tratate, Oltenia şi Muntenia, creând un spaţiu tampon de importanţă strategică în ceea ce privea siguranţa Imperiului Roman de răsărit, cu capitala nou construită la Constantinopole (inaugurarea capitalei s-a produs la 11 mai 330).

Pe teritoriul Olteniei şi Munteniei s-au format ăn acea perioadă multe aşezări stabile, carer au devenit cosmopolite în cel mai scurt timp, fiind alimentate neîncetat cu cetăţeni şi mărfuri din stânga şi din dreapta Dunării. Mărfurile romane au început să fie apreciate din ce în ce mai mult în regiune. Nu întâmplător, în centrul Craiovei a fost descoperit un tezaur de pe timpul lui Constantin cel Mare ce însumează aproape 5000 de piese, iar în localitatea Mofleni a fost descoperit un furnal roman pentru topirea metalelor ce era în funcţiune în secolele al V-lea şi al VI-lea. În această perioadă, rolul Pelendavei a crescut simţitor; o lungă perioadă de timp aici a funcţionat o vamă foarte importantă, unde se tranzita o cantitate apreciabilă de mărfuri. În acest sens, informaţiile furnizate de către istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa “Istoria Olteniei” sunt cât se poate de concludente: „oraşul Craiova s-a aflat la intersecţia, putem spune cruciformă, a principalelor drumuri comerciale ale antichităţii – drumul de nord, de la Dunăre, prin munţi, în Transilvania şi drumul de est, de la Drobeta Turnu-Severin peste Olt, spre Muntenia şi sudul Moldovei sau spre Dobrogea. Când vorbim de Craiova antică ne referim în principal la un complex de aşezări apărate natural într-o zonă de mlaştini şi bălţi, protejate dinspre vest de dealurile Bucovăţului şi favorizate de configuraţia specială a cursului antic al Jiului.” (5)

Autorul citat confirmă de asemenea, faptul că zona Pelendavei era împrejmuită de păduri seculare, în interiorul cărora nu mulţi venetici se aventurau neînsoţiţi. “Cercetările geologice şi topografice arată în primul rând că la sud de Craiova până la Dunăre se întindea o pădure deasă şi că în spaţiile libere de pe malurile Jiului se lungeau plaje de nisip infertile, precum şi o ramificaţie variabilă de bălţi. Această configuraţie geografică avea avantajul că reducea accesul în zonă numai la „drumurile bătătorite”, la căi de acces obligatorii mai uşor de controlat, din punctul de vedere al comerţului, şi mai uşor de apărat din punct de vedere militar. Nu întâmplător în zona Craiovei se vor dezvolta vămile din porţiunile de trecere înguste şi vadurile stabile peste Jiu. Ele vor deveni mai târziu nuclee administrative ale zonei, zona în sine fiind compusă din mai multe sate dispuse radial în jurul nucleelor de pe râul Jiu.

De asemenea, istoricul Alex Mihai Stoenescu consideră  că la originea dezvoltării zonei a stat înfiinţarea unui târg important – a unei nedei. “Caracterul comercial, negustoresc al acestui centru, amplasat încă din vechime la intersecţia drumurilor principale ale provinciei, pe drumul sării şi pe drumul lemnului, a permis supravieţuirea lui în procesul de continuitate sub forma târgului. El s-a dezvoltat ca aglomerări de sate medievale cu caracter economic specializat – mai ales în zona Bucovăţului, punct de interferenţă a drumurilor comerciale – şi în calitate de centru de acumulare şi concentrare a întregii activităţi provinciale; la Craiova se păstra tradiţia străbună de a ţine săptămânal un bâlci şi, anual, în toamnă, o nedeie. Nedeia este un târg de vite ocazionat de anumite tradiţii legate de oierit, în cazul târgului din care s-a dezvoltat Craiova fiind vorba de o staţiune tradiţională a transhumanţei.” (5)

 

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n