PERLA VALAHIEI – ŢARATUL ROMÂNO-BULGAR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  ŢARATUL ROMÂNO-BULGAR

cristian gănescu - editura alaya 4

Istoriografia actuală (opinia majorităţii istoricilor moderni) nu recunoaşte existenţa reală a Kraiului Iova. În schimb, istoriografia leagă întemeierea Craiovei şi construirea bisericii Sf. Dumitru (“istoria bisericii se confundă cu cea a oraşului”) de formarea, la sudul Dunării, a Ţaratului Româno-Bulgar în anul 1186 şi, implicit, de unul dintre conducătorii acestui stat, Ioniţă Asan, supranumit Kaloian.

După cum se ştie, la finele secolului al unsprezecelea, mai exact în anul 1186, valahii, bulgarii şi slavii de la sudul Dunării conduşi de doi fraţi valahi, Petru şi Ioan Asan, s-au răsculat datorită fiscalităţii excesive împotriva Imperiului Bizantin. Rezultatul răscoalei s-a concretizat în proclamarea unui nou stat, denumit după cutumele vremii “Ţarat”. Întrucât teritoriul de la sudul Dunării era locuit deopotrivă de vlahi, slavi şi bulgari (slavii au fost denumiţi bulgari cu toate că nu erau de aceeaşi etnie), noul stat cu capitala la Târnovo, a fost denumit de istorici “Ţaratul Româno-Bulgar”. Cei doi fraţi, Petru şi Asan, au fost proclamaţi Ţari, dar doar după câţiva ani au fost asasinaţi, iar în locul lor s-a urcat pe scaunul ţaratului al treilea frate Asan, pe nume Ioniţă, căruia istoriografia i-a alipit denumirea “Kaloian” (sau Caloioannes: “Cel frumos”).

Devenit conducător al Ţaratului Româno-Bulgar, Ioniţă Kaloian a domnit între anii 1197-1207, fiind antrenat în mai multe războaie împotriva Imperiului Bizantin. Numele prin care Ioniţă Kaloian a fost desemnat în documentele vremii spune totul: “Rex Bulgarorum et Blachorum”, iar ţara stăpânită de el era numită “Bulgaria et Blachia”.

După cum afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu, evenimentele s-au succedat în felul următor: “spre sfârşitul anului 1185 izbucneşte în sudul Dunării răscoala vlaho-bulgară a fra­ţilor Asan şi Petru din dinastia românească Asan. Împăratul bizantin Isaac al II-lea porneşte o expediţie, în urma căreia cei doi fraţi se refugiază la nord de Dunăre. Se întorc cu ajutor valah şi cuman. Sfârşitul lui 1088 marchează organizarea unei formaţi­uni politice la Târnovo, Asan I este încoro­nat ţar, iar în 1190 armata bizantină suferă o înfrângere grea în defileurile Balcanilor de la vlahi şi bulgari. În anul 1197 vine la con­ducerea vlaho-bulgarilor Ioniţă Caloioan (1197-1207), care este contemporan cu căderea Constantinopolului sub stăpânire cruciată occidentală şi cu încoronarea lui Balduin de Flandra ca împărat al Imperiului Latin de Constantinopol. La sud şi la nord de Dunăre se constituie un bloc vlaho-bulgaro-cuman, ţaratul sprijinindu-se fundamental pe forţa militară a vlahilor, precum şi pe cooperarea cu gru­puri de cumani de la nordul Dunării. (…) La un moment dat, în documentele vremii apare termenul de „Cumania”, desemnând un teritoriu de la est de Carpaţi aflat sub puterea lor domi­nantă. Descoperirile arheologice din estul Câmpiei Române atestă o locuire românească organizată în puncte de apărare.” (5)

Ţarul Ioniţă Kaloian a fost cel mai de seamă stăpânitor din familia Asaneştilor. După cum afirma istoricul Constantin C. Giurescu, Ioniţă Kaloian “a întins hotarele statului, a obţinut nu numai recunoaşterea oficială a lui, atât din partea bizantinilor, cât şi a papei, dar şi titlul de rege pentru sine, şi de primat pentru arhiepiscopul bisericii Bulgariei şi Vlahiei. Ioniţă este figura cea mai însemnată pe care au dat-o românii din Balcani.” (17)

La rîndul său, istoricul Constantin C. Giurescu comentează astfel situaţia etnică de la sudul Dunării: “în realitate, lucrurile stau aşa: fraţii Petru, Asan şi Ioniţă au fost câteşitrei vlahi. În Munţii Haemus locuia, după cum ne arată nu numai documentele, ci şi toponimia, o numeroasă populaţie vlahă. Mişcarea a început prin vlahi şi s-a dezvoltat cu ajutorul lor. E foarte normal deci ca titlul dat lui Ioniţă să fi fost acela de «rex Bulgarorum et Blachorum», iar ţara stăpânită de el să se fi numit «Bulgaria et Blachia» după cum şi biserica noului stat era «a Bulgariei şi a Vlahiei» (…) Naţionalitatea română a Asaneştilor apare mai presus de orice îndoială. Ne-o arată nu un izvor, ci o serie întreagă, şi nu de acelaşi fel, ci provenind din patru părţi deosebite. Este mai întâi izvorul fundamental pentru studiul raporturilor dintre Asaneşti şi bizantini, cronica grecească a lui Nicetas Choniates Akominatos. Acesta spune în mai multe rânduri că Petru şi Asan erau «vlahi», că ei aparţineau acelui neam de oameni «care locuiesc Muntele Haemus» şi care «înainte se numeau mysi, iar acuma vlahi se cheamă». Tot el povesteşte că într-una din expediţiile împotriva bizantinilor, fiind luat prizonier un preot, acesta «s-a rugat lui Asan, grăindu-i în limba lui, ştiutor fiind de limba vlahilor, să aibă milă de el şi să-1 sloboadă». Choniates arată aşadar categoric încă o dată în acest pasaj originea vlahă a Asaneştilor. Cronica atribuită lui Ansbertus, descriind trecerea cruciaţilor prin Peninsula Balcanică, spune că, la un moment dat, au fost atacaţi pe neaşteptate de «acel valah Ioniţă» (Blachus ile Iohannitius), care avea pe lângă el «valahi şi cumani, şi alţii» («cum Blacis et Commanis et alis»). Iată aşadar un al doilea izvor, de origină germană, care atestă naţionalitatea română a Asaneştilor. O a treia categorie de izvoare o formează cronicarii francezi ai Imperiului latin de Constantinopol, anume Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary. Toţi îl numesc pe Ioniţă «Jehan le Blac» sau «Johanice le Blac». In sfârşit, a patra categorie sunt documentele cancelariei papale. În ele se arată, de asemenea, originea vlahă a lui Ioniţă, spunându-se chiar că el se trage din vechii romani.” (17)

O mărturie impresionantă cu privire la originea vlahă a dinastiei Asan poate fi găsită în corespondenţa lui Ioniţă Kaloian cu cavalerii latini ai celei de-a patra cruciade, care au cucerit capitala Imperiului Bizantin, Constantinopole, în anul 1205, din care merită reţinut următorul pasaj: “Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ – le scrie Ioniţă Kaloian cruciaţilor latini – decât voi asupra Constantinopolului; eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un imperiu în care nu aveţi nici un drept. De altfel eu deţin în mod legal coroana din mâna pontifului suveran, în timp ce acela ce se intitulează basileus de Constantinopol, n-a făcut decât să o urzurpe pe a sa. Prin urmare imperiul trebuie să-mi revină mai degrabă mie decât lui. Eu pot să combat cu încredere sub baniera şi cheile Sf. Petru pe aceşti latini care poartă cruci false pe umerii lor. Ei m-au provocat, eu am fost obligat să mă apăr.” (17)

Tocmai acest Ioniţă Kaloian din dinastia Asan a fost desemnat de către istoriografie ca fiind întemeietorul oraşului Craiova şi ctitorul bisericii Sfântul Dumitru, în dauna lui Iova Kraiul. Baza documentară a acestei desemnări este o cronică grecească din acea perioadă, scrisă tot de cronicarul Nicetas Choniates Akominatos, care afirma că Ioniţă Kaloian a fost nevoit să se refugieze în anul 1197 la nord de Dunăre. După cum stă scris în cronica grecească, la nord de Dunăre, Ioniţă Kaloian a devenit „domn peste nişte vlahi din neamul lui.” (1)

Detaliile oferite de Nicetas Choniates Akominatos sunt binevenite în înţelegerea subiectului. Documentele existente confirmă faptul că Ioniţă Kaloian s-a deplasat la nordul fluviului în anul 1197, dar locaţia exactă unde a poposit nu este foarte bine cunoscută. Cei mai mulţi istorici sunt de părere că locul de refugiu al lui Ioniţă Kaloian a fost chiar Ponsiona-Craiova, cel mai bogat şi cel mai vechi centru comercial din zona de sud-vest a vechii Dacii, ceea ce este, de asemenea, foarte veridic. Evident, cronicarul Nicetas Choniates Akominatos nu a exagerat deloc afirmând că Ioniţă Kaloian a venit la cei “din neamul lui”; cei care au exagerat sunt istoricii moderni, care i-au atribuit acestuia, în mod eronat, întemeierea oraşului Craiova şi, implicit, ctitorirea Bisericii Sf. Dumitru.

Refugiindu-se la nordul Dunării, Ioniţă Kaloian nu a întemeiat nimic, căci nu mai avea ce să întemeieze, întrucât Krăia lui Iova deja exista – fusese constituită de Iova. De asemenea, Biserica Sf. Dumitru deja exista, astfel că numele lui Ioniţă Kaloian nu poate fi legat de ctitorirea acesteia. Desfăşurarea evenimentelor indică faptul că atunci când s-a refugiat la nordul Dunării, în anul 1197, Ioniţă Kaloian nu a venit să întemeieze ceva, ci pentru a cere sprijin militar celor de la nordul fluviului, iar acest sprijin trebuie să fi venit foarte repede din moment ce în acelaşi an a fost încoronat ca Ţar al Imperiului Româno-Bulgar. Doar în aceste condiţii, Ioniţă Kaloian a fost recunoscut drept “domn de vlahii din neamul său” – aşa cum afirmă cronicarul. Ioniţă a fost recunoscut “domn” atât la nordul, cât şi la sudul Dunării. Peste doar câţiva ani, în anul 1204, Ioniţă Kaloian a fost recunoscut oficial drept Rege al Ţaratului Româno-Bulgar şi de către Papa de la Roma, ceea ce echivala cu recunoaşterea sa pe plan internaţional. După anul 1205, anul cuceririi Constantinopolelui de către cruciaţii din apus, Ioniţă Kaloian s-a implicat în luptele pentru tronul Imperiului Bizantin, dar în anul 1207 a fost asasinat în urma unui complot.

Eroarea atribuirii întemeierii Craiovei şi, implicit, a ctitoririi bisericii Sf. Dumitru de către Ioniţă Kaloian a persistat mult timp în conştiinţa istoriografică românească; ea era prezentă şi în anul 1867, la 20 septembrie, când “Con­siliul municipal al Craiovei a hotărât să aprobe stema, steagul şi sigiliul oraşului.” Pe stema Craiovei era un scut, iar în mijlocul acestuia era reprezentat, în picioare, un bărbat în ţinută princiară: Ioniţă Kaloian, care era considrat întemeietor al oraşului. Într-adevăr, reprezentarea pe stema oraşului a unui bărbat în picioare, purtând însemne princiare este foarte corectă, dar acesta nu poate fi în nici un chip Ioniţă Kaloian, ci Iova Kraiul, adevăratul întemeietor al oraşului. Chiar şi datarea ctitoririi Bisericii Sf. Dumitru în anul 1185 contrazice implicarea lui Ioniţă Kaloian în întemeierea oraşului Craiova; Ioniţă Kaloian (născut în 1168 sau 1169) a poposit pe aceste locuri abia în anul 1197, deci o eventuală implicare a sa în întemeierea oraşului Craiova nu poate fi luată în calcul.

Concluzia este următoarea: nu Ioniţă Kaloian – indiferent cât era de frumos şi de seducător, căci oricum era frumos din moment ce i-a sedus iremediabil pe istoricii acelor vremuri astfel că i-au acordat epitetul “Kaloian” (cel frumos) – a fost întemeietorul Craiovei moderne (care se afla la al doilea avatar, după Pelendava), ci un alt personaj la fel de seducător: Iova Kraiul. Cu mulţi ani înainte de vizita lui Ioniţă Kaloian la nordul Dunării, Iova a pus bazele unei krăii şi a unei nedei krăieşti care a adus prosperitate întregului ţinut. Pe timpul poposirii lui Ioniţă Kaloian la nordul Dunării, la “valahii din neamul lui”, în mod evident acesta nu s-a adresat ţăranilor de pe câmp care-şi păşteau liniştiţi vitele, ci unor lideri politici care aveau deja o anumită greutate politică, militară şi financiară. Ioniţă Kaloian nu a poposit la nordul Dunării pentru a întemeia ceva, ci pur şi simplu pentru a cere sprijin militar, politic şi finaciar, sprijin ce i-a fost acordat în timpul cel mai scurt.

Toate aceste afirmaţii nu sunt fără acoperire documentară. Dimpotrivă. Există o hartă de o valoare excepţională care confirmă din plin aceste afirmaţii. Harta, pe care statul francez, prin ministerul francez al cultelor, a pus-o la dispoziţia românilor în jurul anului 2000, al cărei original este păstrată la Biblioteca Naţională din Paris, a fost realizată înaintea bătăliei de la Nicopole din anul 1396, de un strateg militar pe nume Paulus Sanctinus Lucensis, care a mai realizat şi un tratat militar ce avea rolul de a pregăti campania împotriva turcilor ce s-a soldat cu eşecul de la Nicopole. (8)

Este extrem de important de menţionat faptul că, pe hartă, în dreptul Craiovei, care încă era denumită Ponsiona, alături de care se afla „Ponte de Zicho” (Podul peste Jiu), situată în “Vlachia Transiuană”, adică în ceea ce ulterior a primit numele Oltenia, este desenată sigla ce indică o cetate; şi nu orice fel de cetate, ci o cetate creştină (steagul cu cruce). Aşadar, chiar şi în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân, în Krăia lui Iova încă exista o cetate creştină, recunoscută ca atare de responsabilii politici şi militari ai Europei din acele timpuri. Se pare că a fost vorba despre o cetate destul de puternică din punct de vedere politic, financiar şi militar.

După cum indică desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, locul de dispunere a cetăţii ce apare pe harta strategului Paulus Sanctinus Lucensis nu a fost Dealul Sfântul Dumitru, locul unde Iova Kraiul a construit biserica şi a descoperit comoara, ci într-o zonă situată la vreo zece kilometri distanţă spre nord-vest, pe malul actualului lac Craioviţa (Balta Craioviţei). Nu este exclus că, iniţial, în secolul al XI-lea, pe malurile acestui lac să fi fost întemeiată nedeia krăiască menţionată anterior. Nu este exclus, de asemenea, ca locul unde funcţiona nedeia krăiască să fi devenit rapid centrul administrativ, politic şi comercial al întregii zone. Probabil că Iova Kraiul a construit cetatea în locul unde se ţinea nedeia chiar în virtutea importanţei acestui loc. Mai trebuie menţionat faptul că, în acea perioadă de timp, Lacul Craioviţa era mult mai mic decât în prezent; trebuie reamintit că lacul s-a format pentru prima oară pe timpul stăpânirii romane, undeva în jurul anului 250, în urma unei revărsări a Jiului.

Termenul “cetate” nu trebuie însă să genereze interpretări eronate; în acea perioadă de timp, prin cetate se putea înţelege un ansamblu arhitectual nu foarte mare, format dintr-o reşedinţă krăiască, dintr-o biserică zidită probabil din lemn şi din câteva clădiri anexă, rezervate administraţiei. Întregul complex arhitectural era, foarte probabil, înconjurat de un zid.

Nu este exclus ca ansamblul arhitectural de la Târgovişte, ce conţine Palatul domnesc, Biserica Domnească, Turnul Chindiei şi celelalte câteva clădiri administrative înconjurate de un zid masiv, construit câteva secole mai târziu, să fi reprezentat copia unui model deja consacrat. Modelul iniţial l-a constituit, probabil, cetatea Kraiului Iova de pe malul lacului Craioviţa. În orice caz, arhitectura actuală a Bisericii Sf. Dumitru, care a fost reconstruită după planul iniţial atât pe timpul lui Matei Basarab, cât şi pe timpul arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy, este identică cu cea a Bisericii Domneşti de la Târgovişte, cu cea de a Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş şi cu cea a bisericii de la Snagov. Acest stil arhitectonic dreptunghiular, cu două rânduri de coloane, care a fost folosit în vechime doar în Bizanţ, Salonic şi pe coastele asiatice ale Mării Negre, este diferit de cel triconic al bisericilor construite ulterior pe teritoriul României. (10)

Din nefericire, cetatea Kraiului Iova a dispărut în timpul unor inundaţii de mari proporţii, în care Jiul a ieşit şi matcă şi s-a revărsat peste oraş. Cercetările geologice realizate în urmă cu câţiva ani în partea de est a lacului Craioviţa au indicat faptul că inundaţii catastrofale ale Jiului ce s-au produs în jurul anului 1400 (plus sau minus 50 de ani) au dus la supradimensionarea vechiului lac format deja în timpul inundaţiilor anterioare.

Dispariţia unei vechi cetăţi situată în apropierea Lacului Craioviţa este confirmată de câteva legende populare care specifică faptul că în apele acelui lac s-ar fi înecat fata unui krai; nu este exclus ca acel krai, a cărui fată s-a înecat în lac, să fi fost fie Iova Kraiul, fie unul dintre urmaşii săi.

În acest sens este cunoscut efortul marelui cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu care, la vremea sa, a fost primul istoric care a intuit că pe teritoriul oraşului Craiova, în apropierea lacului Craioviţa, a existat o cetate medievală foarte puternică din punct de vedere militar; pentru a-şi proba afirmaţiile, Bogdan Petriceicu Haşdeu a cerut în repetate rânduri Guvernului României să aloce fonduri pentru cercetări subacvatice în lacul Craioviţei, pentru a descoperi vechea cetate. (11)

Fonduri nu s-au acordat în epoca sa, după cum nu s-au acordat nici până în ziua de astăzi, dar rămâne de laudă vrednica intenţie a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care a intuit în mod genial faptul că prin cercetarea subacvatică a lacului Craioviţa s-ar putea elucida o importantă perioadă a istoriei României.

Şi de ce nu, poate că cercetarea subacvatică a lacului Craioviţa ar putea duce la acceptarea faptului că, înainte de apariţia primelor knezate şi voevodate româneşti consemnate de istoriografie (al lui Litovoi, al lui Bărbat etc), un personaj cunoscut astăzi doar din legende, Iova Kraiul, a înfiinţat una din primele – dacă nu prima – cetate de apărare de pe teritoriul României actuale.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n