PERLA VALAHIEI – “ŢARATUL” OLTENIEI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  “ŢARATUL” OLTENIEI

cristian gănescu - editura alaya 4

 

Procesul de extindere al Krăiei lui Iova de la nivelul unei nedei la nivelul întregii Oltenii s-a datorat în primul rând prestigiului imens de care a început să se bucure prosperitatea din Nedeia-Cetate, astfel că nu a fost nevoie de vreun război de cucerire a teritoriilor învecinate.

Conducătorii locali ai moşiilor, satelor şi obcinelor din zona Olteniei, care erau prin tradiţie autonome, deveniseră la rândul lor conştienţi de faptul că nu pot rezista în condiţiile unor agresiuni externe decât dacă se unesc ori se pun sub protecţia unui factor puternic din punct de vedere economic şi militar. Din acest punct de vedere se poate afirma fără teama de a greşi că “Ţara” sau Krăia lui Iova a fost prima formaţiune (pre)statală de pe teritoriul României. Krăia lui Iova, în faza incipientă (indiferent sub ce denumire), pare să se fi format ca primă formaţiune prestatală cu caracter creştin în jurul anului 1130 (sau poate mai devreme).

Krăia lui Iova, ca primă formaţiune prestatată cu caracter medieval, a devansat aşadar formarea celorlalte formaţiuni prestatale româneşti recunoscute de istoriografie: cnezatele lui Litovoi, Gelu, Menumorut etc, aşa cum le menţionează Diploma Ioaniţilor, un document emis de cancelaria maghiară în anul 1247 (dacă nu cumva şi aceste cnezate existau de multă vreme, Diploma Ioaniţilor nefăcând altceva decât să le enumere). De fapt, în anul 1247, Diploma Ioaniţilor menţiona existenţa, în zona Olteniei de astăzi, a unui prosper Cnezat al lui Ioan. Potrivit Diplomei Ioaniţilor, Cnezatul lui Ioan acoperea porţiuni întinse din judeţele Dolj, Mehedinţi şi Olt. Textul Diplomei Ioaniţilor este limpede: “îi dăm şi îi dăruim lui, şi prin dânsul numitei case, întreaga ţară a Seve­rinului împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea, pre­cum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatu­lui voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum.” (19) Fără doar şi poate, cneazul Ioan a fost unul din urmaşii Kraiului Iova – sau, oricum, a fost acel urmaş al Kraiului Iova care a trăit în epoca redactării Diplomei Ioaniţilor, adică în jurul anului 1247.

Mai trebuie remarcat şi faptul că procesele de transformare socială, religioasă, politică şi economică ale ţinuturilor locuite de români (“ţările” sau “rumâniile populare”, după cum le definea Nicoale Iorga) nu au fost cunoscute şi, deci, menţionate în cronicile ungureşti sau bizantine ale acelor ani, care sunt singurele documente “oficiale” acceptate de istoriografie. Chiar şi Diploma Ioaniţilor, apărută o sută de ani mai târziu, reflectă doar fragmentar realităţile acelor vremuri.

Ceea ce poartă numele “krăie” nu trebuie confundată cu ceea ce poartă numele de “voi(e)vodat”. Krăia s-a format în jurul celui mai bogat om dintr-un ţinut, denumit deseori krai; krai provine de la caesar; tradus în limba slavă, caesar a devenit czar sau ţar. Aşadar, kraiul era un ţar. În consecinţă, pentru populaţia autohtonă a acelor vremuri, Iova – şi, implicit, urmaşul său Ioviţă – avea funcţia de ţar şi era denumit ca atare. Aceeeaşi titulatură de ţar au primit-o, câţiva ani mai târziu, conducătorii Ţaratului Româno-Bulgar de la sudul Dunării.

Denumirea de krai nu este menţionată în documentele “oficiale” ale epocilor trecute, dar apare cu obstinaţie în miturile, basmele şi legendele poporului român. Denumirea de krai a fost folosită de poporul român până aproape de vremurile contemporane pentru a desemna o persoană de mare vază, cu un prestigiu imens; dovada cea mai vie poate fi găsită în titulatura acordată lui Avram Iancu – “Crăişorul munţilor”.

În schimb, voievodatele şi cnezatele (singurele luate în considerare de istoriografie), au fost formatate în jurul unor personalităţi militare, denumite voievozi sau cneji. Abia aceste denumiri apar în documentele oficiale – de exemplu, în Diploma ioaniţilor.

Analiza acestor denumiri indică mai multe aspecte ce merită menţionate chiar şi în treacăt. În primul rând, merită menţionat faptul că formaţiunile prestatale denumite krăii au precedat voievodatele şi cnezatele. Krăiile au fost înfiinţate de oameni foarte bogaţi, care s-au îngrijit de semenii lor, astfel că tot mai multe moşii şi obcine au aderat de bună voie la protecţia acestora. După dispariţia krailor sau în condiţiile în care urmaşii acestora s-au dovedit nevrednici (sau n-au avut urmaşi), locul krailor a fost luat de persoane alese de obşte, contra unei simbrii – cel mai adesea alese de moşi şi de sfatul bătrânilor, cu acordul membrilor comunităţii – din rândul războinicilor de profesie, pentru a apăra comunitatea de inamici. Aceste persoane au fost numite, în concordanţă cu cerinţele epocii, mai întâi cu titulatura de cneji, iar apoi cu cea de voievozi.

Dacă în prima fază, atât cnejii, cât şi voievozii erau persoane angajate cu simbrie de moşi şi de sfatul bătrânilor pentru a conduce oastea, în a doua etapă aceştia şi-au arogat drepturi sporite, politizând, după modelul apusean, organigrama comunităţii. Cnejii şi voievozii au anulat în timp poziţia de factor decizional al krailor, moşilor şi sfatului bătrânilor, pentru a-şi constitui propriul lor “sfat”, format din principalii lor locoteneţi şi dregători. Nu întâmplător în această epocă a apărut în limba română termenul de “boier” – cuvânt de origine avaro-bulgărească – care provine de la “boljer”, care la origine desemna un om bogat care are multe slugi sau robi. Înaintea apariţiei acestui termen nu exista un echivalent neaoş pentru boier, întrucât, în cadrul moşiilor, toţi membrii erau egali şi stăpâneau în devălmăşie un teritoriu (denumit moşie).

Krăia lui Iova (ce ocupa cel puţin teritoriul Olteniei de astăzi) a devansat formarea celui de-al doilea Ţarat Româno-Bulgar cu capitala la Târnovo, care a fost întemeiat în jurul anului 1186. Formarea Krăiei lui Iova şi extinderea acesteia, într-o primă etapă, pe teritoriul Olteniei de astăzi, a constituit “veriga lipsă”, neluată în calcul de istoriografia modernă, în ceea ce priveşte formarea primelor state medievale româneşti. Formarea Krăiei lui Iova a reprezentat o creaţie exclusiv autohtonă.

De fapt, formarea Krăiei lui Iova a reprezentat apogeul formei primordiale de existenţă a poporului român: existenţa în cadrul moşiilor. Krăia lui Iova a fost stucturată economic, social şi militar ca o moşie mai mare şi mai întinsă din punct de vedere teritorial (ca o uniune de moşii), în cadrul căreia fiecare moşie particulară a rămas independentă. În mod firesc, dacă evenimentele ar fi decurs potrivit impulsului iniţial, această formă autohtonă de organizare socială, economică, politică şi militară al cărei model a fost Krăia lui Iova, ar fi trebuit să se multiplice pe tot teritoriul locuit de poporul român – atât la sudul Dunării (pe teritoriul Bulgariei de astăzi) unde locuiau mulţi etnici valahi, cât şi la nordul Dunării. Mai mult decât atât: ar fi trebuit să se multiplice şi la vestul teritoriului Olteniei, în Serbia de astăzi – în special în provincia Voivodina -, acolo unde populaţia românească încă era majoritară în acea epocă.

În schimb, apariţia primelor formaţiuni prestatale conduse de voievozi – a voievodatelor de care istoriografia face atâta caz -, nu a reprezentat un fenomen autohton, ci o intruziune străină şi deloc benefică a unor factori exogeni, în special a unor factori de origine slavă şi bizantină.

Ideea ce se prefigurează ca fiind esenţială şi merită a fi subliniată este următoarea: dacă teritoriul balcano-carpato-danubiano-pontic locuit de populaţie românească nu ar fi fost cotropit de acele elemente slave şi bizantine pe care istoriografia actuală le consideră “civilizatoare”, iar evenimentele ar fi continuat pe făgaşul lor firesc, consecinţa logică a înfiinţării Krăiei lui Iova ar fi fost constituirea a nenumărate enclave similare acesteia. Supralicitând acest punct de vedere s-ar putea afirma că procesul firesc ar fi trebuit să rezide în alipirea treptată la Krăia lui Iova a celorlalte uniuni de moşii (rumânii populare) deja constituite; centrul de comandă, capitala, în mod evident, ar fi trebuit să se afle acolo unde era reşedinţa kraiului, la Craiova.

Acesta a fost motivul pentru care, de-a lungul secolelor ce au urmat, Oltenia s-a menţinut ca teritoriu semi-independent, aflat uneori doar formal în componenţa Ţării Româneşti. De-a lungul secolelor ce au urmat, Oltenia a fost denumită adesea Valahia Mică nu doar în mod metaforic. Începând cu mijlocul secolului al cincisprezecelea, conducătorul politico-militar al Valahiei Mici, denumit Ban, a avut un statut independent în cadrul organigramei politice a Ţării Româneşti, fiind al doilea după voievod.

Din păcate, procesul de contopire firească a uniunilor de moşii într-o mare formaţiune statală a fost blocat; cu toate acestea, poate uimitor, în perioada de glorie, Krăia lui Iova s-a extins mai mult în partea de sud şi de vest a Dunării decât în partea de nord. Iar în acest punct este atins una dintre cele mai delicate probleme ale secolului al doisprezecelea – poate cel mai misterios secol al istoriei românilor.

 

 

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n