PERLA VALAHIEI – ŢARA LUI PAPURĂ VODĂ

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  ŢARA LUI PAPURĂ VODĂ

cristian gănescu - editura alaya 4

 

O dată cu înăbuşirea răscoalei de la mijlocul secolului al şaptesprezecelea, Craiova, odinioară perla Valahiei, a început să decadă şi să se depopuleze. Protejată până în acel moment de invaziile armatelor otomane, Craiova a fost o forţă redutabilă atât din punct de vedere economic, cât şi militar. În secolele în care, la conducerea Krăiei şi, ulterior, a Băniei, s-au succedat personalităţi puternice, precum Iova Kraiul, boierii Craioveşti sau boierii Buzeşti, prosperitatea zonei era asigurată, dar în momentul în care Bănia Craiovei a încăput pe mâinile unor boieri rapace, totul s-a prăbuşit.

În acest context, istoricul Alex Mihai Stoenescu avea perfectă dreptate atunci când afirma că mutarea capitalei Ţării Româneşti de la Târgovişte la Bucureşti în anul 1656 şi preluarea puterii economice şi politice de puternica familie a Cantacuzinilor a coincis cu translatarea centrului de greutate politico-economic dinspre Oltenia spre Muntenia. “Protejată în ultimele secole de invazii şi de agitaţii politice – afirmă autorul citat -, Olte­nia a reprezentat principala sursă de venituri pentru finanţele şi economia ţării, deşi putem constata că acea creştere a influenţei boieri­lor olteni, a Craioveştilor, s-a extins treptat şi dincolo de Olt, până spre Moldova, şi a cuprins numeroase moşii în Transilvania. (…) Mutarea capitalei la Bucureşti, după 1659, are drept rezultat o dezvoltare a oraşului ca un centru comercial şi de concentrare a pro­duselor destinate exportului, ceea ce dă o nouă importanţă portului de la Giurgiu şi drumului de Brăila şi Galaţi. Odată cu mu­tarea centrului economic din Oltenia în Muntenia, cu traseele de comunicaţie pe văile râurilor Dâmboviţa şi Argeş, viaţa eco­nomică şi socială a provinciei de peste Olt se degradează. Dispare treptat imunitatea marilor localităţi-târguri, şi în primul rând Craiova, unde otomanii nu avuseseră mult timp dreptul să intre, iar în 1655, pe fondul răscoalei seimenilor, ţărănimea din jurul Craiovei se revoltă, arde şi devastează proprietăţile boierilor, apoi ocupă Bănia.” (5)

La debutul secolului al optsprezecelea, domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a acaparat mai multe moşii în “Ţinutul Jiului de Jos”, aşa cum era denumit judeţul Dolj pe atunci (Gorjul era “Ţinutul Jiului de Sus”), acordând o atenţie deosebită dezvoltării edilitare a oraşului Craiova. Dacă, pe de-o parte, domnitorul Constantin Brâncoveanu a reconstruit Casa Băniei, a reparat mai multe clădiri laice şi bisericeşti, dar şi poduri din lemn ca trotuare, de cealaltă parte a înăsprit sistemul de obligaţii fiscale şi aşa împovorător pentru populaţie. În vremea domniei sale, locuitorii Craiovei erau obligaţi să presteze zile de clacă ori să participe prin muncă sau finaciar la diverse lucrări de reparaţie.

Dacă, din punct de vedere economic în prima parte a secolului al optsprezecelea se constată o “uniformizare a economiei româneşti” (pentru a folosi expresia istoricului Alex Mihai Stoenescu), din punct de vedere politic Oltenia şi, implicit, Craiova, intră deja sub tirul încrucişat al unor puteri militare redutabile în epocă: Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic. Pe de-o parte, începând cu anul 1716, Imperiul Otoman a instituit în Valahia regimul domniilor fanariote (domnitorii fanarioţii erau greci din Fanar, cartier bogat din Constantinopole, numiţi de sultan în schimbul plăţii unor tributuri consistente; primul domnitor fanariot în Valahia a fost Nicolae Mavrocordat), iar de cealaltă parte Imperiul Habsburgic dorea să se asigure de abundenţa de produse (bovine, porcine, cereale, sare etc) provenite din zona Olteniei.

Evenimente cu mare impact asupra Olteniei au fost precipitate de războiul dintre Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman. La 5 august 1716 – după cum afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu – „Eugen de Savoia bătu armata turcească la Petrovaradin până la nimicire, căzând în luptă însuşi marele vizir Gin-Ali, apoi se îndreaptă spre Timişoara, pe care o cucereşte în octombrie, astfel încât Banatul ajunge sub administraţia Vienei. Austriecii încep tatonări în Oltenia, căutând să obţină mai întâi informaţiuni asupra contribuţiei de război şi proviziilor pentru trupele ce urmau să ocupe Valahia, unde boierii, fiind persecutaţi, erau de partea lor. Încă din noiem­brie, comandamentul militar austriac hotărăşte să pătrundă în Valahia prin Oltenia şi, cu sprijinul secret al boierilor, să-1 îndepărteze din domnie pe Mavrocordat. (…) Dar, pen­tru a nu provoca o intervenţie a otomanilor, comandamentul militar imperial nu dez­voltă campania din Valahia şi porneşte o serie de negocieri cu boierii români, care se refugiaseră în Oltenia şi formaseră la Tismana un centru de rezistenţă. Aceştia întocmiseră planuri pentru viitorul ţării.” (5)

Mulţi istorici consideră că negocierea boierilor cu autorităţile imperiale austriece a fost o trădare, dar documentele vremii indică faptul că, în fond, boierii doreau scoaterea Ţării Româneşti de sub influenţa Imperiului Otoman. „Potrivit memoriilor boierilor – afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu -, ţara avea să păstreze statutul de autonomie de care beneficiase şi în raporturile cu Imperiul Otoman, iar autonomia urma să fie consacrată de menţinerea instituţiei voievodatului, deci a suveranităţii interne, iar în sprijinul poziţiei lor veneau cu argumentul istoric al existenţei Băniei de la Craiova: întrucât în vremea în care ne stăpâneau barbarii (adică turcii, n.n.), nefiind voievodul în stare să gu­verneze toată ţara, a instituit asupra acestor cinci judeţe ale Oltului un boier de frunte, adică al doilea după însuşi domnul, cu titlul de mare ban (înzestrat) cu autoritate deplină în amintita provincie, atât în afacerile civile cât şi în cele criminale, economice şi în toate chestiunile administrative (…) Boierii cereau acredi­tarea domniei elective, în care domnul să fie ales de ei şi să aibă prerogative restrânse, ast­fel încât ţara să fie condusă cu un „regim boieresc.” (5)

Totuşi, evenimentele s-au derulat într-un sens diferit de cel dorit de boieri. Autorităţile imperiale austriece au amânat răspunsul la cererile boiereşti până în momentul în care s-a semnat Pacea de la Passarowitz din 21 iulie 1718, când au impus efectiv propria lor administraţie celor cinci judeţe ale Olteniei. O dată cu instaurarea administraţiei imperiale austriece pe teritoriul Olteniei şi transformarea ei în provincie a Imperiului Habsburgic, situaţia generală – atât a boierilor cât şi a ţăranilor – s-a înrăutăţit considerabil, astfel că s-a ajuns la haos adminstrativ, social şi economic.

Evenimentele au luat o turnură diferită şi pentru austrieci, care s-au trezit dintr-o dată în faţa unei stări de fapt pe care nici nu o visaseră: toată populaţia Olteniei – de la ţărani la negustori, de la meseriaşi la marii boieri – s-a răzvrătit împotriva lor. Nu numai strângerea taxelor fiscale a devenit o problemă pentru administraţia imperială, ci chiar simpla lor prezenţă pe teritoriul Olteniei.

Istoricii evidenţiază efortul austriecilor de a impune “ordinea” specifică civilizaţiei occidentale pe teritoriul băştinaşilor olteni “înapoiaţi”, dar evenimentele ce s-au succedat cu repeziciune în acea perioadă de timp au avut o altă semnificaţie. În definitiv, băştinaşii “înapoiaţi” şi-au apărat nevoile şi neamul de rapacitatea nemiloasă a unui regim oligarhic imperial, mai cu seamă că, în ultimele sute de ani, spre deosebire de Muntenia, Transilvania şi Moldova, Oltenia nu cunoscuse spolierea străină decât în mod indirect. Încă din timpul marilor Bani ai Olteniei şi, în special, din timpul boierilor Craioveşti, turcii otomani nu aveau dreptul să pătrundă în Craiova.

Revolta populaţiei împotriva administraţiei imperiale austriece a culminat cu dezvoltarea fără precedent a fenomenului haiduciei. Haiducia a fost prezentă şi în perioadele anterioare pe teritoriul Olteniei, dar în timpul ocupaţiei austriece a devenit un fenomen de masă, cu accente foarte dramatice. Într-un răstimp foarte scurt, fenomenul haiduciei a devenit pur şi simplu o modă.

Atunci când au analizat fenomenul haiduciei în Valahia, istoricii s-au împărţit în două tabere. O tabără a căzut de acord că haiducii au fost de fapt tâlhari la drumul mare, iar o altă tabără a considerat sine die că haiducii au fost patrioţi care au acţionat în sensul intersului general al societăţii. Fiecare tabără de istorici şi-a argumentat opinia prin diverse exemple concrete de haiduci mai mult sau mai puţin celebri. Totuşi, trebuie evitate simplificările sau generalizările infantile cu privire la acest subiect. Fenomenul haiduciei în Oltenia pe timpul ocupaţiei austriece trebuie analizat diferenţiat. Pe de-o parte, trebuie convenit că au devenit haiduci hoţii de drept comun şi tâlharii la drumul mare care au avut dintr-o dată şansa de a-şi camufla activităţile ilegale în spatele unui fenomen social considerat a fi onorabil de către comunitate. Pe de altă parte, au devenit haiduci aceia care doreau să se opună din punct de vedere militar autorităţilor austriece. În afara celor două categorii principale a mai existat categoria celor care au devenit haiduci doar din teribilism; în această categorie au intrat în principal tinerii.

Hoţii de drept comun deveniţi haiduci erau interesaţi doar de propriile lor buzunare: ei furau deopotrivă de la austrieci, de la boieri şi de la ţăranii sau meşteşugarii mai înstăriţi. Aceştia aduceau pagube administraţiei austriece, dar deopotrivă spărgeau prăvăliile negustorilor şi meşteşugarilor craioveni sau stânele ţăranilor din apropiere, motiv pentru care trebuie consideraţi drept ceea ce erau: hoţi de drept comun. Aceşti hoţi la drumul mare ucideau, violau şi furau după bunul plac, bucuroşi că nu există nimeni care să le pună beţe în roate.

Haiducii din a doua categorie, de fapt singurii care puteau fi numiţi cu adevărat haiduci, căutau să provoace daune autorităţilor austriece, fie prin împiedicarea strângerii taxelor, fie prin atacarea poştalioanelor, fie prin scăderea capacităţii de luptă a soldaţilor imperiali. O parte din prada rezultată din activitatea de haiducie ajungea la cei nevoiaşi. Haiducii din această categorie se comportau de fapt după legile războiului; deşi conceptul de “teritoriu vremelnic ocupat” a apărut relativ recent în gândirea militară, principiile sale fundamentale au fost aplicate în toate timpurile. Dintre principiile fundamentale ale conceptului de “teritoriu vremelnic ocupat” trebuie evidenţiat în acest context cel potrivit căruia inamicul ce a invadat un teritoriu trebuie hărţuit permanent atât prin atacarea “forţei vii” (a oamenilor), cât şi prin provocarea de daune materiale şi financiare. În consecinţă, haiducii din a doua categorie luptau de fapt în folosul comunităţii, împiedicând forţa inamicului să se desfăşoare, astfel că pot fi caracterizaţi ca fiind patrioţi.

În fine, a treia categorie de haiduci era formată mai mult din tineri teribilişti, care doreau să se evidenţieze în faţa comunităţii (mai ales în faţa comunităţii feminine) prin acte de eroism. Ei acţionau haotic, în funcţie de împrejurări, devenind în cele din urmă fie hoţi de drept comun, fie haiduci patrioţi. Pentru această categorie, haiducia devenise o modă; tradiţia populară spune că acei tineri care nu se lăudau cu uciderea vreunui soldat austriac ori cu pagube aduse administraţiei imperiale nici nu erau consideraţi bărbaţi, astfel că cu greu îşi găseau vreo fată.

Istoriografia a reţinut numele câtorva haiduci celebri din acea perioadă. Cu siguranţă, cel mai celebru haiduc a fost Pavel Lotru, de loc din Bălceşti, localitate aflată la şaizeci de kilometri nord de Craiova. Acesta haiducea pe ambii versanţi ai Munţilor Carpaţi, provocând mari pierderi autorităţilor austriece care nu au reuşit să-l prindă niciodată. Un alt haiduc celebru a fost Radu Ursan, el fiind cel căruia i s-a compus melodia “Radul Mamii”, originar din localitatea Jupâneşti, Gorj. “Radul Mamii” avea obiceiul să prindă şi să dezarmeze soldaţi austrieci, pe care-i dezbrăca în pielea goală şi-i punea să joace mici piese de teatru; se pare că cea mai gustată piesă de teatru a fost “Capra cu trei sau mai mulţi iezi” – iezii erau în funcţie de câţi prizonieri avea. Nici pe Radul “Mamii” Ursan autorităţile austriece nu au reuşit să-l prindă, dar acesta a murit tânăr, la Caransebeş, într-o luptă cu turcii.

Cea mai importantă lovitură dată de haiduci autorităţilor austriece s-a produs la Drăgăşani, când Pavel Lotru, Radu Ursan şi un alt haiduc celebru în epocă, Neagoe Papură, au pus la cale ceea ce poate fi denumit “jaful secolului” (evident, jaful acelui secol). Aflând de la o ibovnică de-a sa, se pare soţia unui nobil austriac, german sau ungur din Sibiu, perioada şi traseul pe care urma să sosească în Oltenia caravana de căruţe ce transporta taxele strânse de Imperiul Habsburgic, Pavel Lotru, creierul operaţiunii, cu sprijinul celorlalţi haiduci, în primul rând a lui Radu Ursan, a pregătit o ambuscadă în zona Drăgăşanilor. Caravana era formată din douăzeci de căruţe cu pereţi metalici, fiecare fiind trasă de opt perechi de cai. În cuferele căruţelor se aflau toate taxele colectate de Imperiul Habsburgic în Croaţia, Ungaria şi Transilvania. Haiducii au furat toţi banii, eveniment ce a dus la o prăbuşire financiară de mari proporţii a Imperiului Habsburgic.

Cel mai dramatic eveniment al ostilităţilor olteano-austriece a avut loc însă în preajma Crăciunului anului 1733, la un han din Craiova, când un soldat austriac s-a legat de câteva oltence. Evenimentul a degenerat mai întîi într-o bătaie violentă, apoi soldaţii austrieci s-au refugiat în cazarmă. Locuitorii Craiovei, haiduci sau nu, au asediat cu arme de foc cazarma unde erau baricadaţi austriecii şi au incendiat-o. În cele din urmă, acoperişul clădirii cazarmei s-a prăbuşit, iar cei aproximativ 375 de soldaţi austrieci ce se adăposteau acolo şi-au găsit sfârşitul; cei care au reuşit să scape au fost linşaţi de populaţie. Acesta a fost punctul culminant al ostilităţilor olteano-austrice, ce a determinat retragerea, la începutul anului următor, a armatei imperiale Habsburgice din Craiova. În locul armatei regulate, autorităţile austriece au decis să angajeze mercenari locali, iar cei care s-au prezentat pentru noile slujbe au fost tot … haiducii.

Aşadar, administraţia imperială austriacă a avut proasta inspiraţie să angajeze haiduci pentru a captura alţi haiduci. Gruparea de haiduci angajaţi de autorităţile imperiale austriece a primit numele de panduri, iar acesta a fost actul de naştere al pandurilor în Oltenia. Uimitor este faptul că drept conducător al pandurilor a fost ales un haiduc din categoria hoţilor la drumul mare, cu vechime în activitate, pe nume Neagoe Papură, nimeni altul decât participantul la marele jaf de la Drăgăşani. Evident că pandurii conduşi de Neagoe Papură nu au prins nici un haiduc. Haiducii angajaţi de autorităţile imperiale, adică pandurii, au primit simbria ce li se cuvenea, iar haiducii ce trebuiau prinşi şi-au văzut în continuare de haiducie. Autorităţile imperiale au priceput destul de târziu că cu oltenii nu trebuie să se pună, astfel că doi ani mai târziu, la mijlocul anului 1735, au refuzat să mai plătască simbriile pandurilor. Ceea ce a declanşat o nouă revoltă. De data aceasta, revolta a fost radicală: pandurii aliaţi cu haiducii au alungat definitiv de pe teritoriul Craiovei administraţia imperială austriacă, dar evenimentele au luat o întorsătură dramatică şi pentru autohtoni; pandurii aliaţi cu haiducii au început să incendieze şi să jefuiască conacele boiereşti mai înstărite, magazinele negustorilor şi meşteşugarilor. Acesta este momentul în care autorităţile austriece s-au retras efectiv nu numai din Craiova, ci şi din toată Oltenia. Craiova a devenit astfel primul oraş eliberat sau, mai exact spus, primul oraş liber.

În perioada imediat următoare, în Craiova nu a mai existat nici un fel de administraţie, nici măcar autohtonă, astfel că nu a mai fost respectată nici o lege. Administraţie austriacă se retrăsese, turcii erau departe, domnitorul Ţării Româneşti de la Bucureşti nu mai avea nici o putere, întrucât, din punctul de vedere formal al tratatelor internaţionale, Oltenia făcea încă parte din Imperiul Habsburgic, boierii fugiseră în bună parte.

După ce violenţele iniţiale îşi vor fi pierdut din intensitate, cu acordul boierilor rămaşi, conducătorul pandurilor, haiducul Neagoe Papură este numit şef al miliţei locale, care avea îndatorirea de a proteja bunurile şi comunitatea. E greu de spus cât de bine a reuşit fostul haiduc Neagoe Papură, să stăvilească violenţele, furturile, jafurile şi crimele de pe cuprinsul Craiovei. Cert este că în perioada în care haiducul Neagoe Papură a deţinut mandatul de şef al pandurilor, Craiova putea fi lejer denumită “Ţara lui Papură Vodă”.

Expresia “Ţara lui Papură Vodă” – care desemnează în sens peiorativ orice areal în care apare o situaţie de vid legislativ şi politic, de foamete şi sărăcie, de “ţară fără stăpân” sau de “ţară cuprinsă de haos” – precede însă cu un secol epoca în care a trăit haiducul Neagoe Papură, fiind acordată iniţial perioadei în care, în Moldova, a avut loc scurta şi efemera domnie a lui Ştefăniţă Lupu (fiul domnitorului luminat Vasile Lupu) pe timpul căruia, în anii 1659-1660, s-a produs o epidemie de ciumă, urmată de o foamete cumplită în care ţăranii mâncau pâine fabricată din papură uscată, măcinată fin. Din acest ultim motiv Ştefăniţă Lupu a fost denumit Papură Vodă, termen care ulterior a intrat în vorbirea curentă. Aşadar, de atunci, prin expresia “Ţara lui Papură Vodă” trebuie înţeleasă orice perioadă în care ţara este cuprinsă de haos social, politic şi economic, de răstrişte şi de sărăcie. Acesta este motivul pentru care perioada în care Craiova s-a aflat sub conducerea haiducului Neagoe Papură poate fi desemnată prin expresia deja consacrată de “Ţară a lui Papură Vodă”, mai ales că există şi o potrivire de nume.

Uimitor, pentru craioveni traiul în “Ţara a lui Papură Vodă” a fost benefic, întrucât în Craiova s-a produs suspendarea oricăror servituţi faţă de stăpâni (într-un context mai larg, stăpânul poate fi desemnat boierul atotputernic care-i spoliază pe cei necăjiţi şi săraci, administraţia locală sau centrală, administraţia străină). Cu toate că Papură “Vodă” al Craiovei (Neagoe Papură) nu a făcut purici mulţi la cârma miliţiei pământene formată din panduri, fiind în scurt timp alungat, lucrurile au început să se aşeze treptat în matca lor firească, iar viaţa oraşului şi-a urmat netulburată cursul, fără nici un stăpân şi fără o administraţie centralizată.

Treptat, oraşul s-a repopulat; dacă în 1735 nu erau mai mult de 836 familii (plătitoare de taxe fiscale), iar numărul sufletelor nu depăşea cifra de 4000, la debutul secolului al nouăsprezecelea populaţia s-a triplat. Comerianţii şi-au reluat afacerile, meşteşugarii au continuat lucrul, fiecare cu breasla sa, iar boierii au continuat să prospere fără însă a-i mai asupri pe ţărani ca înainte, de frica unor revolte. De fapt, marii boieri care locuiau pe teritoriul Craiovei şi-au format cete de slujitori înarmaţi, cu ajutorul cărora îşi apărau proprietăţile. Nu exista o legislaţie, nu existau locuri de judecată ori temniţe, diferendele dintre părţi rezolvându-se prin înţelegeri verbale sau, uneori, prin bătaie. Chiar şi după realipirea Olteniei la Valahia, eveniment care s-a produs din punct de vedere oficial în anul 1739, Craiova a rămas ca pe timpul lui Papură Vodă; chiar dacă erau trimişi de la Bucureşti caimacani (un fel de guvernatori) pentru a conduce regiunea, aceştia scăpau cu mare greutate de furia oltenilor şi se reîntorceau de unde au venit cu coada între picioare. În perioada de vid politic şi legislativ oraşul Craiova a prosperat ca în vremurile de glorie: au fost construite case, ateliere, biserici.

Cea mai importantă personalitate a acestei perioade a fost luminatul boier Constantin Obedeanu care în anul 1747 a construit biserica ce-i poartă numele, iar în 1754 a construit primul spital din Craiova. Tot Constantin Obedeanu a instituit învăţământul gimnazial în Craiova, prin înfiinţarea în anul 1756 a Şcolii Obedeanu.

 

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n