PERLA VALAHIEI – PRIMA ÎNTEMEIERE: PELENDAVA

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  PRIMA ÎNTEMEIERE: PELENDAVA SAU APOLONDAVA (ORAŞUL LUI APOLO)cristian gănescu - editura alaya 4

 

Istoria Craiovei a început de timpuriu, încă din perioada denumită neolitică de istoriografia modernă, dar, într-un mod cât se poate de evident, nu trebuie limitată la prima atestare documentară.

De altfel, trebuie specificat încă de la început că efortul istoriografiei moderne de a determina istoria unui loc sau a unei populaţii doar pe baza existenţei unor documente scrise ori a unor vestigii arheologice fragmentare s-ar putea să fie doar o limitare şi, în cele din urmă, o deformare a acestei istorii. Documentele scrise şi vestigiile arheologice sunt mult prea sărace pentru a permite decriptarea cu exactitate chiar şi a caracteristicilor celor mai generale ale epocilor trecute.

În mod cât se poate de evident, trebuie remarcat faptul că nu se poate analiza într-un mod pertinent istoria Craiovei, fără a avea permanent în vedere istoria părţii de sud a României actuale, cunoscută în veacurile trecute sub numele de Vlahia, Valahia sau Ţara Românească. Mai mult decât atât: la fel de evident, nu se poate analiza într-un mod pertinent istoria Valahiei fără a se avea permanent în vedere istoria întregului ţinut locuit de români. Trebuie, de asemenea, ţinut cont şi de faptul că teritoriul României actuale, la rândul său, este doar o parte a României Mari, a României adevărate, dat fiind că porţiuni întinse precum Basarabia, o parte din Bucovina şi întregul Cadrilater au fost rupte de duşmani, într-un mod samavolnic, de-a lungul timpului, de la trupul ţării. În consecinţă, România Mare cuprinde atât teritoriul politico-administrativ actual, recunoscut pe plan internaţional, cât şi restul teritoriilor ce intră actualmente în componenţa ţărilor vecine, teritorii locuite de mii de ani de români: Basarabia (în nord-est), o parte din Bucovina (în nord), Cadrilaterul (în sud-est). Privită din această perspectivă, România Mare este „oecumena arhetipală„, adică spaţiul etnic primordial în care, de-a lungul secolelor, s-a format şi s-a perpetuat poporul român. Acesta este motivul pentru care cercetarea istoriei poporului român nu poate fi limitată la teritoriul actual al României, ci trebuie extinsă la teritoriul ancestral locuit milenii de-a rândul de români şi de strămoşii lor, carpo-daco-geţii.

Istoria perimetrului ocupat de actualul municipiu Craiova indică fără echivoc continuitatea poporului român pe aceste teritorii, din epoca denumită de către istoriografie „a pietrei” până în ziua de astăzi. Acest perimetru are două puncte importante de reper: râurile Jiu şi Amaradia (care este un afluent al Jiului), ale căror văi (lunci) au oferit condiţii optime de viaţă încă din cea mai îndepărtată antichitate.

În perioada denumită neolitică de către istoriografia modernă, perimetrul de aproape treizeci de kilometri ce are în centru actualul municipiu Craiova se afla într-o depresiune înconjurată de dealuri împădurite şi de albia Jiului, ca o fortăreaţă naturală aproape inexpugnabilă. În partea de vest, Craiova era apărată de dealurile împădurite ale Bucovăţului; spre nord era protejată de vadurile Jiului şi Amaradiei; spre est era ascunsă vederii de Dealurile Vulcăneştilor (astăzi Plaiul Vulcăneşti), iar spre sud era protejată de o zonă mlăştinoasă destul de întinsă (astăzi secată), circumscrisă de amplasamentul actual al satelor Făcăi, Balta Verde, Podari şi Popoveni. Cu foarte puţine excepţii, acest perimetru era împădurit, existând puţine drumuri de acces spre inima lui. De fapt, principalele drumuri de acces în acest perimetru urmau vadurile celor două râuri: Jiul şi Amaradia. Termenul „împădurit” nu trebuie însă să producă confuzii: nu era vorba despre păduri în forma lor actuală, care sunt alcătuite din copaci relativ tineri, a căror vechime nu depăşeşte două-trei sute de ani, ci de păduri foarte dese, aproape virgine, formate din copaci multiseculari, cu un diametru apreciabil; aceste păduri, care în perioada respectivă acopereau aproape întregul spaţiu menţionat, pot fi denumite codri.

Cele mai importante localităţi din perimetrul limitrof actualului amplasament al municipiului Craiova, pe suprafaţa cărora au fost descoperite vestigii arheologice ce denotă existenţa încă din neolitic a unor comunităţi bine închegate şi destul de numeroase, sunt următoarele: la nord-vest, localitatea Şimnic; la sud, localitatea Făcăi; la sud-vest, localitatea Bucovăţ; la est, localitatea Işalniţa. În toate aceste locaţii au fost descoperite fragmente de ceramică, unelte, arme, vetre ale unor locuinţe. În neolitic, centrul cel mai important pare să fi fost situat în apropierea localităţii Işalniţa, unde a fost descoperit un vast complex funerar, considerat cel mai mare din Balcani. Or, un asemenea complex funerar vast prespunea existenţa unei comunităţi destul de mari.

Complexul neolitic din jurul oraşului actual Craiova s-a format începând cu mileniul al şaselea înainte de Iisus Hristos (în cele ce urmează va fi folosită cronologia utilizată de către istoriografia modernă, asupra căreia, în ultima perioadă de timp, au fost exprimate nenumărate rezerve, fiind contestată mai ales de către acei istorici care au dubii cu privire la acurateţea folosirii metodei de datare bazată pe descompunerea carbonului radioactiv C14; această cronologie va fi totuşi folosită în continuare, pentru a fi evitate confuzii nedorite), înaintea complexelor neolitice Seskolo şi Dimini din Grecia ori a celor din Anatolia, Turcia de astăzi, care, o bună perioadă de timp, au fost considerate de către istoriografia mondială primele din Europa. În mod cert, complexul neolitic din jurul oraşului actual Craiova a fost contemporan cu complexele similare ce s-au format în celelalte zone ale teritoriului locuit de strămoşii românilor. Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că în epoca neolitică (între 6000 şi 2500 înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos) populaţia ce a locuit perimetrul amintit a avut drept principale ocupaţii cultivarea plantelor cerealiere, creşterea vitelor, ulterior a cailor, vânătoarea şi pescuitul.

După anul 2500, când a avut loc trecerea de la epoca neolitică la epoca metalelor (bronzului), aceste ocupaţii s-au păstrat, dar au început să se folosească pe scară mai largă obiecte lucrate din aramă. În mod paralel, a crescut numărul aşezărilor locuite mai ales pe partea dreaptă a Jiului, ce aveau asigurată, datorită terenului, o apărare naturală mult mai bună.

Între anii 1200 şi 350 înaintea erei creştine, de-a lungul a ceea ce istoriografia denumeşte a fi fost „prima epocă a fierului”, s-au înmulţit numărul aşezărilor deschise, care au început să fie apărate de sanţuri şi palisade – valuri de pământ. Material arheologic relativ bogat ce atestă existenţa unor astfel de aşezări deschise a fost descoperit la Făcăi, Bucovăţ (locaţiile denumite Jidovii şi Malul Lupilor) şi în zona centrală a oraşului Craiova. Aceste aşezări deschise au continuat să fie funcţionale, chiar să se extindă şi în cea de-a doua epocă a fierului (350 înainte de Iisus Hristos – 100 după Iisus Hristos). De altfel, cele mai multe vestigii arheologice descoperite în acest perimetru pot fi încadrate între anii 400 înainte de Iisus Hristos şi 102 după Iisus Hristos.

Vestigiile arheologice certifică şi faptul că, de-a lungul aceastei perioade, în perimetrul oraşului Craiova locuia tribul daco-get al pelenilor (sau, după o altă denumire, al pelilor).

Este în afară de orice îndoială faptul că tribul pelenilor a făcut parte din marele popor al carpo-daco-geţilor, având aceeaşi limbă, acelaşi mod de viaţă şi, cu unele excepţii, cam aceleaşi concepţii religioase. Pelenii erau oameni bogaţi întrucât erau crescători şi neguţători de cai într-o epocă în care calul era la mare preţ.

Pelenii s-au aşezat de timpuriu în pădurile bogate din Lunca Jiului, înfiinţând mai multe aşezări fortificate. Cea mai importantă aşezare de pe valea Jiului a fost Pelendava – actuala Craiova. Etimologia cuvântului Pelendava provine, afirmă cei mai mulţi dintre istorici, de la rădăcina „peled”, care înseamnă “umed”, cu referire la terenul umed al Luncii Jiului, şi din sufixul „dava”, adică cetate. Poate fi însă promovată o interpretare diferită de cea clasică; această denumire leagă denumirea cetăţii Pelendava de numele zeul grecesc Apollon. În acest din urmă caz, etimologia cuvântului Pelendava ar deriva de la “Apellen-dava” sau “Apolon-dava”, în traducere “Cetatea lui Apollon” (Apollon era numit uneori Apelen). Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că denumirea pelenilor trebuie să fie în legătură cu zeul Apollon, denumit uneori Apelen, având sensul de adoratori (sau închinători) ai lui Apollon.

În prezent este cunoscut doar destinul acestui zeu în arealul grecesc, dar se uită mult prea uşor faptul că, la origine, Apollon a fost unul dintre zeii importanţi ai vechilor carpo-daco-geţi. Potrivit documentelor antice, zeul Apollon a fost importat de către vechii greci de la geţi. Potrivit mitologiei greceşti, Apollon a fost fiul lui Zeus şi al unei femei titan, numită Leto, iar reşedinţa sa principală a fost localizată de vechii barzi ai grecilor în Hiperboreea, pe o insulă denumită Leuce sau Insula Albă (despre care se afirmă că ar fi existat odinioară în Marea Neagră). Dacă această ultimă etimologie care derivă cuvântul Pelendava din “Apellen-dava” sau din “Apolon-dava” este corectă şi, oricum, pare mult mai corectă decât cea care derivă cuvântul „peled” de la pământul umed al Luncii Jiului, înseamnă că în perimetrul Pelendavei ar fi trebuit să existe, încă de la întemeiere, un sanctuar al lui Apollon. Dacă şi-au tras numele de la Apollon, este de la sine înţeles ca în teritoriul în care au locuit pelenii sau pelii trebuie să fi construit un sanctuar dedicat acestuia (mai trebuie specificat că numele Pelea s-a perpetuat în această zonă până în zilele noastre aproape neschimbat ).

Mai trebuie, de asemenea, menţionat faptul că pe teritoriul vechii Dacii au existat mai multe oraşe închinate lui Apollon, dintre care cel mai important a fost Apulum (Alba-Iulia), ceea ce demonstrează faptul că acest zeu avea o poziţie destul de importantă în conştiinţa religioasă a carpo-daco-geţilor. Locul de baştină al zeului Apollon trebuie însă situat fie în Dobrogea, fie pe insula numită Leuce (Insula Albă), care era amplasată undeva în Marea Neagră, la o distanţă relativ mică de ţărm; această insulă nu are de ce să fie confundată cu Insula Şerpilor, aşa cum afirmă mulţi cercetători din ziua de astăzi, mult mai probabil fiind vorba despre o insulă care este astăzi scufundată în mare. Pe această insulă, denumită Leuce, s-a aflat, dacă ar fi să dăm crezare vechilor doxografi ai antichităţii, unul dintre cele mai impunătoare temple ale lui Apollo. Din legenda lui Apollo, comunicată în antichitate de către Diodor din Sicilia, aflăm că „în faţă de ţinutul celţilor în părţile Oceanului, se află o insulă care nu e mai mică decât Sicilia, situată în regiunea nordică şi e locuită de hiperborei, numiţi astfel pentru că sunt mai depărtaţi de vântul boreas. Aici pământul este foarte bun şi roditor, clima excelentă.” (2)

Unii comentatori moderni au încercat să-l identifice pe Apollon cu Zalmoxis, dar această identificare sui generis nu este corectă nici măcar la o analiză superficială; este vorba despre doi zei diferiţi, întrucât caracteristicile lor personale diferă radical, la fel cum diferă sanctuarele care le erau dedicate. Cultul lui Zalmoxis presupunea existenţa unor peşteri sau a unor încăperi subterane ce simbolizau peşterile, în care neofiţii coborau probabil printr-un puţ, pentru a se iniţia în misterele zeului. În schimb, cultul lui Apollon presupunea existenţa unor temple de suprafaţă după modelul existent la Delphi, în Grecia. Centrul de putere principal al cultului lui Zalmoxis a fost în zonele muntoase ale arealului carpato-danubiano-pontic, într-o zonă în care existau multe peşteri (de exemplu, în zona Polovragi sau pe Masivul Bucegi, în Peştera Ialomiţei), iar centrul de putere al lui Apollon a fost, după câte se pare, undeva pe acea insulă din Marea Neagră, denumită de către doxografii greci Insula Leuce sau Insula Albă.

Apollon şi Zalmoxis au fost aşadar doi zei distincţi care au avut forme de cult total diferite. Este foarte posibil ca între cele două forme de cult, la un moment dat, să fi existat nu identificări doctrinare şi formule de politeţe, ci o concurenţă foarte serioasă şi, implicit, tensiuni destul de mari. Prin intermediul sacerdoţilor proprii, fiecare dintre cele două forme de cult a acţionat pentru a cuceri comunităţi din ce în ce mai mari de oameni. Dacă cultul lui Zalmoxis a fost cunoscut doar în arealul carpato-danubiano-pontic, cultul zeului Apollon a fost dus în Grecia, iar de acolo în arealul roman. Este cunoscut faptul că zeul Apollon a instituit oracolul de la Delphi, locul unde, de-a lungul secolelor, preotesele – dintre care cea mai celebră a fost Pythia – proroceau viitorul într-o stare modificată de conştiinţă, stare asemănătoare, cel puţin până la un punct, cu transa şamanică.

Vechii greci considerau că templele închinate zeului Apollon sunt situate în „centrul lumii” sau în „buricul pământului” – ceea ce grecii desemnau prin cuvântul „omphalos”. Iar dacă sanctuarul lui Apollon de la Delphi era situat în “buricul pământului”, în „omphalos”, înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre sanctuarul de la Pelendava. În acest caz, se poate afirma că, dacă a existat, sanctuarul lui Apollon din apropierea Pelendavei trebuie să fi servit atât celebrării cultului propriu-zis, cât şi unor activităţi de prezicere prin intermediul unor transe şamanice. La fel ca toate celelalte temple închinate lui Apollon, la fel ca sanctuarul din Delphi, sanctuarul lui Apollon din oraşul Pelendava ar fi trebuit să fie amplasat tot în „buricul pământului” – în „omphalos”. Acesta este motivul pentru care trebuie să considerăm că locaţia în care se afla sanctuarul lui Apollon de la Pelendava era de foarte mare importanţă pentru vechii locuitori ai acestor ţinuturi.

Poate că este mai comod să se accepte prima variantă, care leagă etimologia cuvântului Pelendava de terenul umed al Văii Jiului, deşi este cunoscut faptul că, de cele mai multe ori, în antichitate nu se acordau nume unor localităţi în funcţie de detaliile topometrice ale terenului, ci în funcţie de considerente religioase, de numele unui zeu considerat patron sau de manifestarea sa în anumite împrejurări. Obiceiul de a acorda nume în funcţie de detaliile topometrice ale terenului este destul de recent. Oricum, deşi cercetările arheologice de pe actualul teritoriu al Craiovei nu sunt încă finalizate, există indicii solide care sugerează faptul că, undeva foarte aproape de locul unde actualmente se află Biserica Cosuna, pe dealurile Bucovăţului se va fi aflat în antichitate un mare sanctuar; nu este exclus să fie vorba chiar despre sanctuarul lui Apollon.

Nu departe de amplasamentul actualei Biserici Cosuna, în zona Făcăi, în locaţia denumită Cârligei-Cărpiniş, actualmente un cartier satelit al oraşului Craiova, s-au descoperit, din acea perioadă, ruinele a două cetăţi apărate prin valuri de pământ, în care se aflau nenumărate locuinţe, vetre de cult, cuptoare. Poziţia relativ înaltă a dealului pe care au fost construite cele două cetăţi, aproximativ 154,4 metri, permitea supravegherea teritoriului pe distanţe mari. Cetatea principală avea un perimetru de 850/400 metri, iar valul de pământ avea 865 metri. În apropierea uneia dintre cetăţi s-a descoperit un mormânt princiar, iar în apropiere un tezaur de piese thassiene. Toate piesele nu sunt mai vechi de secolul al II-lea înainte de Iisus Hristos. (1)

Trebuie specificat ca fiind de importanţă deosebită faptul că, mai întodeauna, în antichitate, cetăţile erau întărite cu împrejmuiri – cu ziduri sau valuri de pământ – atât din considerente strategice, cât şi din considerente magice. Spre deosebire de concepţia vehiculată actualmente de istoriografie, care afirmă că cetăţile au fost împrejmuite cu ziduri doar din considerente strategice, trebuie specificat ca fiind definitoriu pentru înţelegerea istoriei străvechi că mai întîi au fost construite artefactele magico-religioase şi că, abia apoi, în jurul acestora, au fost construite cetăţi şi ziduri de apărare. Sanctuarele, templele, statuile zeilor şi celelalte artefacte magico-religioase erau considerate obiective de importanţă excepţională şi nici un efort, întru apărarea lor, nu era considerat în zadar.

Aşadar, la origine, cetăţile de apărare nu au fost construite pentru a apăra satele în care se afla populaţia civilă, ci pentru a apăra temple sau diverse artefacte cu caracter magic sau religios. Evident, cetăţile ce apărau templele aveau nevoie de existenţa satelor, pentru că acestea le asigurau subzistenţa economică. Motivul asigurării subzistenţei economice era mai mult decât suficient pentru ca cetăţile să protejeze satele din jur. Aceasta era mentalitatea în antichitate şi nu are de ce să fie interpretată după normele epocii actuale. Nu succesiunea modurilor de producţie şi preeminenţa factorilor economici au constituit motorul dezvoltării societăţii în antichitate, ci preeminenţa unor considerente de natură magico-religioasă. De altfel, în antichitate, în jurul unor sanctuare-cetăţi întărite prin valuri de pământ se constituiau o mulţime de sate, pe o rază ce uneori depăşea o sută de kilometri. Potrivit mentalităţii de atunci, sătenii erau convinşi că sunt apăraţi nu numai de soldaţii ce apărau cetăţile, ci în primul rând de zeul în cinstea căruia se construiseră sanctuarele. În cazul unui atac al unor forţe străine, ţăranii nu se refugiau în cetăţile apărate, ci în păduri. Date fiind dimensiunile destul de mici ale cetăţilor, nici nu încăpeau prea mulţi oameni într-o astfel de incintă şi, la urma urmei, nici nu era optim din punct de vedere al strategiei militare. În antichitate, cetăţile nu apărau oameni civili, ci cu precădere artefacte religioase şi personalul sacerdotal ce le deservea.

În mod cert, şi în jurul Pelendava gravitau un număr destul de mare de sate, care se întindeau omnidirecţional pe un diametru de peste o sută de kilometri. Acesta este principalul motiv pentru care se poate considera că vetrele de civilizaţie ale căror vestigii arheologice ce au fost descoperite în localităţile amintite anterior – Işalniţa, Plaiul Vulcăneşti, Făcăi, Bucovăţ, Şiminic – s-au aflat, o lungă perioadă de timp, sub protecţia unui artefact religios important; acesta pare a fi fost, cel puţin până aproape de cucerirea romană, sanctuarul închinat zeului Apollon. Probabil că, în perioada de timp în care s-au aflat sub protecţia şi jurisdicţia religioasă a sanctuarului zeului Apollon, locuitorii satelor enumerate au participat, într-un fel sau altul, la cultul propriu-zis, sprijinind sanctuarul şi pe sacerdoţii săi prin diferite donaţii.

Între secolul al patrulea şi sfârşitul secolul întâi înainte de Iisus Hristos, rolul Pelendavei a crescut, mai cu seamă că poziţia sa strategico-geografică a permis înjghebarea unui centru comercial, militar şi religios important situat la confluenţa unor drumuri ce legau teritorii îndepărtate. Bunăoară, prin Pelendava se făcea legătura dintre Porţile de Fier ale Dunării, Valea Oltului şi zona Făgăraşului ori câmpia Munteniei. Datorită faptului că a devenit un punct nodal important, zona Pelendavei a devenit destul de bogată. Alături de locaţiile amintite anterior, Işalniţa, Şimnic, zona centrală a oraşului Craiova şi Făcăi, s-au înfiripat multe alte aşezări durabile şi probabil prospere. Oricum, în perioada cuprinsă între secolul al patrulea înainte de Iisus Hristos şi sfârşitul secolului întâi al erei creştine, numărul satelor din acest perimetru s-a înmulţit considerabil, semn că numărul populaţiei a crescut simţitor. (1)

În toată această perioadă, locuitorii au continuat să se ocupe cu creşterea cailor, a vitelor, cu cultivarea plantelor cerealiere. Simultan, s-a diversificat practicarea meşteşugurilor; metalurgia fierului, prelucrarea argintului, olăritul au cunoscut un avânt considerabil. Ceramica locală imita diferite tipuri de vase greceşti, dar exista şi ceramică adusă din import: din Grecia, Roma, Macedonia.

Începând cu secolul al treilea sau al doilea înaintea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, comerţul a început să ocupe un rol din ce în ce mai important în viaţa social-economică a zonei, semn că întregul complex de aşezări a trecut treptat de la tipul de aşezare specifică zonelor împădurite la tipul de aşezare de şes, cosmopolită. Această stare de fapt pare să fi fost amplificată pe timpul regelui Burebista, începând cu anii 80 -70 înainte de Iisus Hristos, o dată cu apogeul militar al regatului dac. Foarte probabil, Pelendava şi celalte aşezări din perimetrul de aproape o sută de kilometri ce are Craiova în centru au fost integrate de către Burebista în sistemul strategic de apărare al regatului Dac.

Trecerea, în perioada de timp menţionată, la tipul de aşezare cosmopolită de tip dava (cetate) este demonstrată de numărul mare de vestigii arheologice descoperite. Acestea indică faptul că o dată cu debutul secolul întâi înainte de Iisus Hristos, s-au produs diferenţieri masive de avere ale populaţiei; au fost descoperite deopotrivă locuinţe cu inventar sărac sau, oricum, sărăcăcios, dar şi multe locuinţe cu inventar bogat ce conţineau tezaure monetare, chiar princiare sau semiprinciare dispuse în zone întărite. Ceea ce înseamnă că, într-un răstimp foarte scurt, s-a adâncit stratificarea populaţiei: de-o parte cei ce formau păturile bogate, iar de cealaltă parte oamenii simpli.

O dată cu consolidarea regatului dac sub conducerea lui Burebista, Pelendava a crescut în importanţă devenind un centru comercial important în care populaţia din nordul Dunării făcea comerţ cu cea din sudul (sau sud-estul) Dunării, în principal cu cea din Imperiul Roman, precum şi cu diferite comunităţi trace, macedonene, ilire etc. Prin Pelendava treceau principalele drumuri comerciale ce făceau legătura dintre sudul şi nordul Dunării. Acesta a fost probabil motivul pentru care, într-un interval destul de scurt, începând cu anul 50 al ultimului secol de dinaintea erei creştine, în zonă au fost construite noi cetăţi de refugiu sau de apărare, noi fortificaţii, toate fiind protejate de cete conduse de căpetenii militare, ce aveau în pază drumurile comerciale, cărările sau chiar Valea Jiului, de unde, prin Pasul Vâlcan, se putea ajunge rapid în inima regatului Daciei – la Costeşti, Sarmizegetusa, Blidaru, Căpâlna, Tilişca etc.

Revenind la etimologia numelui pelenilor, ca fiind derivată din numele lui Apollon, se poate spune că aceasta nu pare să indice numele unei seminţii distincte ori a unui trib coagulat pe principii exclusiv etnice, ci doar a unor persoane şi, implicit, a unei comunităţi unite printr-un crez religios comun – în speţă, cel de adoratori ai lui Apollon. Este vorba mai degrabă despre o populaţie cu o origine etnică relativ unitară, coagulată în jurul unui crez religios comun. Ca etnie, în mare parte, această populaţie făcea parte probabil din triburile Saldensilor şi Potulatensilor, triburi geto-dace, despre care geograful antic Ptolemeu afirma că locuiesc mare parte din vestul şi centrul Olteniei de astăzi. În condiţiile concurenţei dintre cultul lui Apollon şi Zalmoxis, concurenţă ce exista la nivelul întregului areal carpato-danubiano-pontic, populaţia Pelendavei pare să fi optat decisiv pentru cultul primului dintre cei doi zei. Din acest motiv şi-a luat numele de la acesta: “apeleni” sau “peleni”, în traducere, „ai lui Apelen” (unul dintre denumirile zeului Apollon), iar oraşul a primit numele (A)pelen-dava, adică Cetatea lui Apelen sau Cetatea lui Apollon.

Trebuie reiterat faptul că este foarte puţin probabil ca cetatea dacică deja menţionată, de la Cârligei-Cărpiniş, să fi apărat doar locaţia civilă a Pelendavei. Pe de-o parte, în perioada dacică, Pelendava era destul de neimportantă ca obiectiv strategic, iar pe de altă parte, era destul de departe de cetatea pe care se presupune că o apăra.

Pelendava dacică era situată chiar în centrul oraşului Craiova de astăzi, cu nucleul între Casa Băniei şi Biserica Sfântul Dumitru şi cu circumferinţa în proximitatea aşezărilor Făcăi şi Mofleni. În consecinţă, cetatea de la Cârligei-Cărpiniş, înconjurată cu palisade puternice, nu avea ce obiectiv strategic sau economic să apere în zonă. Cu excepţia cazului în care obiectivul ce trebuia apărat era un sanctuar important, iar acesta nu putea fi decât al zeului patron al comunităţii: sanctuarul lui Apollon.

Ceea ce este important de menţionat este faptul că cetatea de la Cârligei-Cărpiniş şi-a încheiat existenţa înaintea anului 100 (era creştină), aşadar înaintea începutului primului război daco-roman şi, implicit, înaintea apariţiei legiunilor romane în zonă. Acest aspect pare a indica faptul că, începând de la un moment dat, cetatea nu a mai avut ce apăra, motiv pentru care a fost desfiinţată. Iar dacă nu mai avea ce apăra înseamnă că sanctuarul lui Apollon sau, oricum, elementul stategic ce putea fi apărat în acea zonă, îşi încetase activitatea.

 

 FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n