PERLA VALAHIEI – “MAJOR IN REGIBUS COMANORUM”

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  “MAJOR IN REGIBUS COMANORUM”cristian gănescu - editura alaya 4

 

Până la acest punct, în această sumară analiză a evenimentelor ce s-au produs de-a lungul secolului al doisprezecelea când a fost întemeiată Krăia lui Iova, nu a fost trecută în revistă contribuţia unei alte populaţii despre care istoriografia afirmă că a venit în arealul carpato-danubiano-pontic din stepele Asiei: cumanii.

Despre cumani, istoriografia afirmă că au reprezentat un factor extrem de important în balanţa politico-militară a zonei. Mai mult decât atât: la un moment dat, cumanii au întemeiat un regat foarte puternic ce a cuprins aproape jumătate din arealul carpato-danubiano-pontic. În cele din urmă, începând cu a doua jumătate a secolului al treisprezecelea, cumanii au fost alungaţi din teritoriul nord-dunărean de forţele dezlănţuite ale altor războinici asiatici: mongolii.

Important de menţionat este însă faptul că cumanilor le-a fost atribuit întemeierea oraşului Craiova. Cel care a dezvoltat această teorie până la limitele ei extreme a fost ilustrul istoric Bogdan Petriceicu Haşdeu.

Dragostea ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu, basarabean de origine, pentru oraşul Craiova şi-a găsit expresia cea mai înaltă în anul 1884, când considera în mod public că oraşul Craiova este “singurul oraş independent din România”, în care dictează “bunul simţ şi patriotismul”, motiv pentru care şi-a depus candidatura pentru a deveni deputat de Craiova. Cu câţiva ani înaintea acestei luări de poziţie (între 1876 şi 1877), ilustrul istoric publicase mai multe articole despre orașul Craiova în revista pe care o conducea, “Columna lui Traian”, articole reunite ulterior în volumul “Originile Craiovei 1230-1400” (volum apărut în anul 1884).

Marele merit al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu este de a fi fost primul istoric care şi-a dat seama de importanţa Craiovei la cumpăna dintre secolul al doisprezecelea şi secolul al treisprezecelea. În studiile sale despre originea Craiovei, ilustrul istoric a reliefat faptul că pe la 1235, Craiova a fost “reşedinţă princiară şi cetate de scaun”; afirmaţia că Craiova a devenit reşedinţă princiară cu mult timp înainte de înfiinţarea altor capitale importante ale Ţării Româneşti din Evul mediu, precum Câmpulung Muscel, Târgovişte sau Bucureşti a provocat rumoare în epocă, mai mulţi istorici grăbindu-se atunci să-i conteste opiniile.

Bogdan Petriceicu Haşdeu mai considera că, în acea perioadă de timp, ca reşedinţă princiară, Craiova a devenit capitala unei zone întinse ce cuprindea aproape întreaga Oltenie. Mai mult decât atât, ilustrul cărturar a considerat că începuturile Ţării Româneşti ca stat feudal trebuie căutate în Oltenia şi, evident, în Craiova ca reşedinţă princiară. De asemenea, Bogdan Petriceicu Haşdeu afirma că oraşul Craiova a fost întemeiat de un rege sau crai pe nume Iova sau Iona, şi că pe teritoriul Craiovei trebuie să se fi aflat o cetate importantă (în perioada vieţii sale nu era cunoscută harta lui Paulus Sanctinus Lucensis) iar, în acest context, îndemna autorităţile să facă săpături subacvatice în amplasamentul Bălţii Craioviţa pentru a-i descoperi vestigiile.

În acest sens este memorabil şi răspunsul pe care Bogdan Petriceicu Haşdeu l-a dat reputatului istoric A.D. Xenopol, care se îndoia de intuiţiile sale excepţionale cu privire la importanţa Craiovei la începutul Evului Mediu: “D(l) Xenopol a scăpat cu totul din vedere vechea legendă poporană cea foarte preţioasă despre un rege Ion sau crai Iova ca fundator al Craiovei. Întrucât nu poate fi vorba despre împăratul româno-bulgar Ioniţă, care nu stăpânise niciodată în Oltenia, ş-apoi Asanii în genere pentru români erau totdauna împăraţi, iar nu crai.” (11)

Totuşi, cu toată intuiţia sa excepţională, în cele din urmă, ilustrul cărturar s-a înşelat cu privire la adevăratul întemeietor al oraşului Craiova; dacă în prima parte a studiului său, Bogdan Petriceicu Haşdeu a considerat, în mod corect (din punctul de vedere promovat de-a lungul acestei cărţi), drept întemeietor al Caiovei un krai, ulterior – în mod aproape inexplicabil, parcă contrazicând ceea ce afirmase anterior – ilustrul cărturar şi-a modificat în mod sensibil opinia, identificând kraiul cu un rege cuman pe nume Ion sau Iona.

Această identificare ulterioară a avut la bază mai multe surse latine din prima parte a secolului al treisprezecelea, la care ilustrul cărturar a avut acces la vremea sa, cea mai importantă dintre ele fiind o cronică scrisă de un călugăr catolic pe nume Albericus. Cronicarul Albericus afirma în anul 1235, aşadar cu câţiva ani înainte de redactarea Diplomei ioaniţilor (1247), că, după informaţiile sale, în Oltenia stăpâneau doi regi cumani – unul pe nume Ioan sau Iona (Jonas în latină), iar celălalt pe nume Soronius. Tocmai această identificare a cronicarului Albericus l-a condus pe ilustrul istoric la concluzia eronată că Iova Kraiul este aceeaşi persoană cu regele cuman Ion sau Iona.

Evident, între Ion şi Iova este diferenţă de nume, iar explicaţia ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu că Iona s-ar fi tradus Iova la nordul Dunării nu prea are cum să stea în picioare. Cu toate acestea, în mod paradoxal, nici această intuiţie a ilustrului cărturar nu este foarte depărtată de adevăr, dat fiind faptul că, la un moment dat, după cum indică Diploma Ioaniţilor, în zona Olteniei a domnit un rege pe nume Ioan. Dar ceea ce nu a remarcat ilustrul cărturar – probabil datorită sărăciei surselor documentare din vremea sa – este faptul că acel rege pe nume Ioan a domnit la un secol şi mai bine după ce Iova Kraiul a întemeiat pe principii creştine oraşul Craiova.

Ilustrul cărturar mai afirma că regele Ioan menţionat în Diploma Ioaniţilor prin expresia „major rex Ionas” este aceeaşi persoană cu regele cuman Iona, pe care-l consideră a fi fost întemeietorul oraşului Craiova. De altfel, în scrisoarea menţionată, trimisă către marele istoric A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu Haşdeu afirma următoarele: “întrucât însuşi D(l) Xenopol admite şi reproduce întocmai după mine că marele rege Iona al cumanilor stăpânise Romanaţul şi Doljul, fie un timp oricât de scurt; întrucât cuvântul Craiova însemnează „al craiului”, fără a se putea constata în regiunea Doljului în secolul XIII şi chiar în secolul XIV vreun alt crai afară de „major rex Ionas”. (11)

Totuşi, chiar şi identificarea dintre regele cuman Ioan sau Iona şi regele Ioan menţionat în Diploma Ioaniţilor este greşită. Astăzi se ştie că regele cuman Ioan sau Iona a murit în anul 1241 la Constantinopole, ceea ce înseamnă că nu are cum să fie identificat cu acel „major rex Ionas” din Diploma Ioaniţilor, care domnea în regiunea Olteniei în anul 1247. Nu există nici un indiciu că acest din urmă “rex” Ioan a fost de origine cumană; altfel, cronica ungară l-ar fi menţionat ca atare.

Mai trebuie menţionat şi faptul că, prin afirmaţia că numele oraşului Craiova nu conţine inclus numele Iova, ilustrul cărturar a ales o variantă greşită de traducere şi interpretare a etimologiei. “Forma însă cu mult mai obişnuită în vechile noastre hrisoave – afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu în scrierea citată – , este cea slavă originală: Cralieva. Oricum să fie, forma română Craiova este o simplă înmuiere din slavul Kralieva, sau mai bine dintr-un tip vulgar Kraliova. Kralieva sau Kraliova, la rândul său, nu este decât un adjectiv posesiv femeiesc din krali „rege”, întocmai ca Bucova din buk „fag”, Sadova din sad „plantă”, Rogova din rog „corn”, şi atâtea alte localităţi din România, unele chiar în vecinătatea Craiovei. Deci, în compoziţia cuvântului Craiova nu intră nicidecum numele personal Iova” – conchide marele cărturar. Iar după aceea, continuă: “D. Laurian are deplină dreptate când zice: „Craiova după etimologie înseamnă Cetate Regală, sinonimă cu Regianum al lui Ptolemeu de-a dreapta Dunării”. (11)

Şi totuşi, aproape paradoxal, parcă pentru a se contrazice singur, în rândurile următoare ilustrul cărturar afirmă textual că “singura concluzie legitimă, pe care trebuie s-o tragem din cuvântul Craiova, este că va fi avut oarecând, direct sau indirect, a face cu vreun „crai”. Opinie, de altfel, confirmată chiar în scrisoarea citată anterior, pe care ilustrul cărturar i-a trimis-o marelui istoric A.D. Xenopol, în care afirma că cuvântul Craiova însemnează “al craiului”.

Este evident că ilustrul istoric s-a înşelat în prima sa argumentaţie cu privire la etimologia cuvântului Craiova, care nu este, pur şi simplu, traducerea în limba română a cuvântului slav “kralieva” (cralieva). Craiova este de fapt un cuvânt autohton format din doi termeni: Krai şi Iova. Tot astfel, Craioviţa este un cuvânt autohton format din alipirea a doi termeni: Krai şi Ioviţă. Numele Craiova conţine, pur şi simplu, alipite numele persoanei care a fost propietarul de facto al oraşului în momentul întemeierii sale pe principii creştine şi titulatura acordată acestuia – krai, adică rege, ţar sau stăpân. Traducea liberă ar fi: “ţinutul kraiului Iova” sau “krăia lui “Iova”.

Foarte important de remarcat este şi faptul că Bogdan Petriceicu Haşdeu a recunoscut importanţa deosebită pe care o au vechile “legende poporane” în înţelegerea trecutului, aducând în sprijinul afirmaţiilor sale o legendă din zona Banatului, asemănătoare cu cea menţionată de autoarea monografiei despre Globul Craiovei. Această legendă a fost preluată de ilustrul cărturar de la un preot din Temeşana, pe nume Nicolae Tincu-Velea: “Poporul român în Almaş păstrează din veacuri o tradiţie curioasă, ale cărei urme cel puţin autorul nu le află în istoria Banatului. Iacă tradiţia: cum că pe râpa de lângă satul Lăpoşnicel, unde se văd şi astăzi ruine de zidire, să fi fost un castel unde să fi reşezut regentul Almaşului, numit de popor „Crai-Iova” (Iova-Iovian-Ioan); cum că acesta, după un timp oarecare, cu foarte multe familii, s-a dus în România şi acolo a întemeiat oraşul de astăzi Craiova, numit aşa după numele său; cum că şi râul ce cură pe sub râpa unde a stat acel castel, apoi şi întreg ţinutul acela se cheamă şi până astăzi Craiova, dar şi Crăina sau Craina.” (11)

 Comentariul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu cu privire la legenda citată este cât se poate de edificator: “Această tradiţie, aşa cum o avem aci, ne prezintă o imposibilitate logică. (…) Dacă o parte oarecare din locuitorii Temeşanei de pe malurile Carasului ar fi emigrat oarecând în Oltenia, de-a stânga Jiului, fie cu un „Crai-Iova” sau cu oricine altul, atunci în Almaşu ar fi putut să rămână o vagă aducere aminte despre plecarea pribegilor, nu însă amănuntul că s-au dus la Dolj şi au întemeiat acolo Craiova. În Dolj – da – ar fi fost logică tradiţia că străbunii craiovenilor ar fi venit în vechime din Almaş: ar fi fost logică, fiindcă pentru acei străbuni Almaşul fusese ceva cunoscut, a cărui noţiune, prin urmare, ei ar fi putut-o transmite posterităţii; în Almaş, din contra, o asemenea legendă nu este logică, deoarece bănăţenii cei rămaşi nu avuseseră niciodată a face cu Doljul, ba nici chiar cei plecaţi dintre dânşii nu erau în stare de a lăsa vorbă acasă că se duc la Craiova, căci Craiova nu era încă în fiinţă. (…) Singura cale posibilă de a scăpa pe „craiul Iova” al bănăţenilor din acest impas este de a interverti (inversa n.n.) intinerariul său: el n-a venit din Almaş la Craiova, ci din Craiova la Almaş.” (11)

O interpretare la fel de interesantă (în contextul informaţiilor istorice ce erau vehiculate în vremea sa) ne prezintă ilustrul cărturar cu privire la legenda ce prezintă Craiova ca o mare nedeie crăiască. “După o legendă poporană – scrie autorul citat -, Craiova cea veche, negreşit înainte de secolul XV când a devenit capitală a Olteniei, clădindu-se cam tot pe atunci şi biserica cea „bănească”, nu se afla punctualmente acolo unde este astăzi. La porţile oraşului mergând spre Jiu – zice dl. Margot – se vede o mare baltă numită Craioviţa. Tradiţia poartă că oraşul era zidit în vechime în acel loc, şi că în urma unui mare cutremur de pământ fu cufundat cu totul, înecat, şi apele bălţii îl cuprinseră. Cercetări în fundul bălţii ar putea lesne să verifice această legendă. Este foarte probabil că poziţia primitivă a Craiovei va fi fost chiar lângă Jiu.” (11)

Dacă, din punct de vedere speculativ-intuitiv, în linii generale, mare parte dintre aspectele legate de originile Craiovei moderne au fost soluționate în mod corect de ilustrul cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu prin recursul optim la legendele “poporane”, nu acelaşi lucru se poate afirma despre “problema” cumană; aşa cum a fost menţionat, ilustrul cărturar a atribuit întemeierea oraşului Craiova unui rege cuman pe nume Ioan sau Iona. Data acestei presupuse întemeieri a fost anul 1235.

Fireşte, este în afară de orice îndoială faptul că, la un moment dat, zona Olteniei a intrat în sfera de influenţă a războinicilor cumani, dar aceasta nu are de-a face cu întemeierea oraşului. Întemeierea sau, mai exact spus, reîntemeierea pe principii creştine a oraşului Craiova a avut loc cu cel puţin o sută de ani mai devreme de apariţia cumanilor în partea de sud a României actuale, aspect pe care ilustrul cărturar nu avea cum să-l deducă în mod optim în epoca în care a scris. Problema cumană – căci este într-adevăr o problemă esenţială a istoriografiei româneşti – a fost amplu dezbătută de marea majoritate a istoricilor de seamă ai poporului român. De fapt, rezolvarea problemei cumane reprezintă cheia de boltă pentru înţelegerea istoriei poporului român în secolul al doisprezecelea şi al treisprezecelea.

După cum ne informează autoarea Emilia Corbu într-o documentată sinteză cu privire la acest subiect, cumanii au fost o populaţie de origine asiatică, înrudită cu turcomanii, al căror loc de origine a fost stepele Mongoliei. “De undeva din stepele Mongoliei – afirmă autoarea citată – ei au înaintat pâna în zona lacului Aral de unde s-au întins pâna pe cursul inferior al Dunării. Ocupaţia lor principală era creşterea oilor, cailor, vacilor şi a cămilelor – pe care le-au aclimatizat pâna în stepa eurasiatica. Din acest motiv practicau un nomadism ecvestru, care însemna deplasarea pe areale întinse în căutare de noi paşuni. În urmă cu o mie de ani ocupau stepa Eurasiei, iar ţara lor, numita Cumania, se întindea pâna pe lanţul Carpaţilor, incluzând teritoriul statelor medievale de mai târziu Valahia şi Moldova, unde, începând din secolul al XII-lea, sunt menţionaţi frecvent. Mihail Siriacul relatează că, la sfârşitul secolului al XII-lea, cumanii erau stabiliţi la graniţa Imperiului Bizantin şi se alăturaseră „poporului creştin” de acolo. Centrul lor de greutate era în stepa de la nordul Dunării şi denumirea acesteia de „Stepa Cumanilor” a ramas pâna târziu în evul mediu.” (16)

La începutul secolului al doisprezecelea, mai preciza Emilia Corbu, în tot acest areal imens, numărul cumanilor depăşea un milion. Evident, pentru a ocupa un spaţiu atât de mare cumanii aveau nevoie de o armată eficientă, capabilă de a duce operaţiuni de luptă în orice condiţii. „Atacurile lor – ne informează Emilia Corbu – aveau mereu elementul surpriză, fie ca atacau noaptea, fie din locuri de unde nu te aşteptai. De asemenea, stapâneau tehnica învăluirii adversarilor, foloseau locurile înguste, mlaştinile, simulau atacuri în alte zone, pentru ca apoi să atace din altă parte. Ca sa nu mai spun că ploaia de săgeţi pe care cumanii au abătut-o asupra cruciaţilor care atacaseră Imperiul Bizantin în 1204, a rămas de neuitat pentru francii care şi-au pierdut atunci pe „vestitul împarat Balduin”. Cumanii luptau de pe cai, în goană, ca unii care stăteau tot timpul pe cai, de acolo vorbeau, îşi mânau vitele, se odihneau şi tot caii îi însoţeau în mormânt.” (16)

Revenind la încercarea ilustrului cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu de a atribui întemeierea oraşului Craiova unui rege cuman, trebuie reiterat faptul că acesta îşi bazează o parte din afirmaţii pe cronica călugărului Albericus (la B. P. Haşdeu: Alberic) care va fi murit undeva prin anul 1241. “Mai multe manuscrise ale cronicii lui Alberic – afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu – se găsesc în diferite biblioteci din Germania şi Franţa: unul la universitatea de la Gottingen, altul la Hanovra, apoi la municipalitatea din Leipzig, de aici, vreo trei în biblioteca naţională din Paris, din care unul chiar din secolul XIII etc. Pe titlul manuscriselor, Alberic figurează în general cu epitetul de „călugărul de la Trei-Fântâne” (monachus Trium Fontium) (…) Alberic ne mai spune că a fost din „ordinul cistercian”, o ramură a marelui ordin monastic fondat de către St. Benedict. (11)

La un moment dat al vieţii sale, mai precis după anul 1227, Alebericus l-a însoţit în arealul carpato-danubiano-pontic pe „Magister Robertus Vesprimensis, vir bonus et religiosus, de Leodiensi diocesi natus, factus fuit episcupus Strigoniensis”, un „bărbat bun şi religios” aşadar, care a reuşit să convertească la catolicism o mare masă de cumani. “La 1227 – zice Alberic – el a reuşit a boteza în Transilvania peste 15000 de cumani, formând un nou „episcopat al Cumaniei”, în fruntea căruia a pus, la 1228, pe unul numit Teodoric. Însoţind, poate, pe arhiepiscopul Robert într-una din călătoriile sale în Ardeal, Alberic a auzit acolo curioasa poveste românească despre „oamenii roşii”, asigurându-ne că ei s-au arătat lângă mănăstirea Cârţa din ţara Făgăraşului la anul 1235 şi că – fiind goniţi – s-au ascuns într-o peşteră din Carpaţi (…) După ce cunoaştem acum personalitatea cronicarului nostru, şederea şi relaţiile sale în Ungaria, mijloacele de informaţie despre ţările vecine, nu ne va mai surprinde de a găsi în cartea lui pe adevăratul fondator al Craiovei: nu pe împăratul Ioniţă, ci pe „craiul Ion” din tradiţie. (11)

În acest punct trebuie adusă o completare indispensabilă cu privire la apariţia insolită a “oamenilor roşii” descrisă în textul cronicarului Albericus; aşa cum afirmă editorul contemporan al scrierii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu (volumul “Olteneştile” apărut în anul 2005 la Editura Limes din Cluj-Napoca) într-o notă de subsol, documentele descoperite la abaţia Trois-Fontaines aduc informaţii suplimentare cu privire la acest subiect: “în anul 1235 ar fi apărut în faţa abaţiei Cârţa, venind dinspre munte, două sute de călăreţi roşii şi scunzi, încălecaţi pe cai de culoare roşie. Spectacolul oferit de aceşti ecveştri, descris de cronist cu unele detalii, trebuie să-i fi impresionat în asemenea măsură pe călugări, încât evenimentul, transpus o dată cu scurgerea timpului în domeniul supranaturalului, a fost adus la cunoştinţa abaţiei-mamă din Igriş, de unde Albericus a cules informaţia… Autorul observă că datele privitoare la topografia zonei sunt corecte în relatarea lui Albericus. Totodată, el emite ipoteza că era vorba de nişte localnici. Ei puteau fi români, după cum a sugerat A. Armbruster, dar putea fi vorba şi despre o manifestare de tip şamanic a unei populaţii turanice”. (11)

Aşadar, apariţia celor două sute de călăreţi “roşii” nu este nicidecum o glumă, dar, în marea lor majoritate, analiştii recenţi sunt de părere că aceştia au fost mai degrabă români decât cumani.

Revenind la ilustrul cărturar şi la deducţiile sale speculativ-intuitive cu privire la originea Craiovei, trebuie accentuat faptul că acesta i-a considerat a fi fost cumani pe călăreţii roşii menţionaţi de scrierile latine de la Trois-Fontaines. Tocmai acest aspect l-a determinat să lege prezenţa cumanilor de întemeierea unor aşezări din partea de sud a României, aşezări care ulterior au fost botezate după numele lor. Pe scurt, în opinia ilustrului cărturar, punctele în care cumanii au pătruns şi au ieşit de pe teritoriul Olteniei au primit nume specifice; astfel pe râul Olt se află localitatea “Vadul comanilor”, iar pe Dunăre se află localitatea “Comanii”. “În acest fel – îşi continuă ilustrul cărturar raţionamentele – dacă vom trage un segment de la Comanii-pe-Olt până la Comanii-pe-Dunăre, spaţiul intermediar va cuprinde partea sudică a districtelor Romanaţi şi Dolj, având Craiova în vârf. Dar între momentul intrării şi momentul ieşirii trebuie să fi fost un interval de timp în cursul căruia cel puţin o parte din districtele Romanaţi şi Dolj s-au aflat sub dominaţia cumanilor… Acuma, răzămându-se pe dezvoltările de mai sus, unde nomenclatura topografică ne-a procurat cea mai neaşteptată lumină, nu ne va fi greu de a înţelege naraţiunea călugărului Alberic despre un Rex Jonas, „crai Ion” de pe la 1230, pe care acest cronicar îl numeşte: „major in Regibus Comanorum” (cel mai mare dintre regii Cumanilor), iar un alt scriitor contemporan, celebrul Joinville, îi dă epitetul de: „le grant roy de Commains” (marele rege al Cumanilor).” (11)

Totuşi, evenimentele descrise de cronicarul Albericus şi citate de ilustrul cărturar B.P. Haşdeu s-au produs după întemeierea Craiovei de Kraiul Iova, astfel că acesta nu trebuie confundat cu vreun rege al cumanilor. În concluzie, evident, Kraiul Iova nu a fost aceeaşi persoană cu „major in Regibus Comanorum” (“cel mai mare dintre regii cumanilor”), după cum acesta din urmă nu are nimic în comun cu „major rex Ionas” menţionat în Diploma Ioaniţilor. De altfel, faţă de afirmaţiile tranşante din lucrarea “Originea Craiovei”, în scrisoarea adresată ulterior istoricului A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu Haşdeu se menţine pe o poziţie destul de defensivă, afirmând doar că acel rege cuman Ioan sau Iona şi-a construit la Craiova doar un conac, Craiova nefiind “o nouă creaţiune edilică, ci numai s-a pus un nume nou, dându-se unei vechi localităţi o aducere aminte a evenimentului că pe aci locuise craiul. În scurt, Craiova pe la 1235 fusese conacul regelui Iona, un conac – nemic mai mult decât atâta.” (11)

Într-adevăr, pentru regele cuman Iona, menţionat de ilustrul cărturar care a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu, Craiova va fi fost doar un conac, “nemic mai mult decât atâta”, căci nu avea cum să întemeieze “o nouă creaţiune edilică”, întrucât aceasta deja exista.

De altfel, nu există nici un indiciu documentar care să indice că în jurul anului 1235 vreun rege cuman ar fi purtat vreun război de cucerire în zona Craiovei; iar dacă vreun rege cuman a poposit într-adevăr în “conacul” de pe malul Jiului, nu a venit ca inamic, ci mai degrabă ca aliat (sau, eventual, ca protector), iar acest aspect are o motivaţie istorică cât se poate de bine argumentată.

Astfel, în sinteza dedicată migraţiei cumanilor în arealul carpato-danubiano-pontic, autoarea Emilia Corbu afirma următoarele cu privire la aceste aspecte: „Aproape cu toate popoarele vecine cumanii au avut conflicte. Au bătut cnezatele ruseşti în mod sistematic şi constant, pe unguri de câte ori era nevoie, pe bizantini de câte ori diplomaţia acestora slăbea. Pe vlahi însă niciodată (este drept că adunate laolaltă cnezatele şi voievodatele româneşti nu ar fi făcut faţă hoardelor cumane, în timpul lor de glorie), ba dimpotrivă, sunt menţionate împreună, în vecinătate sau luptând împotriva unui duşman comun. Când cumanii au atacat Imperiul Bizantin şi au distrus printre altele şi cetatea de la Păcuiul lui Soare, vlahii din Balcani i-au condus prin cărările lăturalnice din munţi. Atunci când vlahii şi bulgarii s-au răsculat împotriva stăpânirii bizantine, Petru si Asan, vlahi, conducătorii răscoalei, s-au refugiat la nordul Dunării de unde au revenit cu ajutor cuman şi au înfiinţat al doilea Țarat Vlaho-Bulgar. Şi de atunci sprijinul cuman acordat tânărului ţarat nu a mai încetat. Când ungurii vor să atace Vidinul, trei căpetenii cumane din Oltenia le ţin calea. În 1204, când cruciaţii atacă si cuceresc Constantinopolul, împărţind provinciile, Ioniţă Kaloian trimite „grabnic soli în Cumania după ajutor” şi aceştia răspund rapid cu 10.000 de turcomani aleşi, care vin cu toţii călari şi împreună cu oastea ridicată de Ioniţă, luptând „ca turcii”, îi bat pe cruciaţi.” (16)

Întrebarea firească este următoarea: ce i-a determinat pe cumani să se alieze cu românii din arealul balcano-carpato-danubiano-pontic (autohtoni despre care istoriografia afirmă la unison că nu aveau o forţă militară sau economică importantă) şi, mai mult decât atât, ce i-a determinat să „percuteze” atât de prompt la cererile de ajutor venite mai mereu din partea acestora. Dacă autohtonii nu aveau o forţă economică prea importantă şi, în consecinţă, nu aveau ce oferi cumanilor, de ce aceştia s-au încăpăţânat să le ofere sprijin o perioadă atât de lungă de timp ? Evident, un presupus „tribut” plătit de autohtonii săraci cumanilor asiatici nu putea fi atât de însemnat pentru a-i mulţumi pe deplin pe aceştia, cu atât mai mult cu cât, jur-împrejurul românilor, existau şi alte populaţii cu care cumanii puteau să facă „afaceri” profitabile. Şi totuşi, cumanii s-au aliat cu „sărăntocii” de români, în detrimentul maghiarilor, bizantilor şi ruşilor cu care s-au luptat fără încetare.

Chiar dacă această alianţă nu poate fi explicată în mod satisfăcător din punct de vedere economic sau militar, există totuşi un motiv destul de însemnat care poate explica de ce cumanii s-au aliat cu „sărăntocii” de români; acest motiv, din nefericire, nu a fost luat în considerare de majoritatea istoricilor care au tratat acest subict. Cu două excepţii notabile: Emilia Corbu, autoarea sintezei menţionate cu privire la cumani, care doar menţionează acest motiv în treacăt şi, mai ales, Bogdan Petriceicu Haşdeu, ilustrul cărturar, care-i dedică un spaţiu generos în studiile sale. Motivul care poate explica de ce cumanii s-au aliat cu „sărăntocii” de români constă în încheierea unei „frăţii de sânge”.

Cu privire la acest ultim aspect, Emilia Corbu afirmă laconic următoarele: „nu ştim dacă vlahii şi cumanii vor fi încheiat vreo alianţă pecetluită după obiceiul cuman pentru a deveni fraţi de sânge, însă remarcăm că între cele două populaţii nu sunt semnalate incidente, deşi, ca toţi turanicii, cumanii erau instabili în alianţe”. (16)

În schimb, Bogdan Petriceicu Haşdeu este mult mai generos în informaţii cu privire la acest subiect, el fiind de altfel primul istoric care a menţionat rolul frăţiei de sânge la poporul român şi la triburile cumane. “Într-un discurs ţinut în sala Ateneului pe la 1865 eu am spus – scrie Bogdan Petriceicu Haşdeu – că aşa numita „frăţie de cruce” ar fi la români o moştenire din Roma. Cercetând, renunţ la această aserţiune. Să vedem însă mai întâi, în ce anume constă frăţia de cruce.” (11) Iar pentru a elucida sensul arhaic a ceea ce însemna la poporul român frăţia de cruce, Bogdan Petriceicu Haşdeu îl citează pe Vasile Alecsandri care comenta astfel subiectul: „A se prinde fraţi de cruce e o datină antică ce impune datorinţa de a-şi da viaţa unul pentru altul. Legătura acestei frăţii se făcea prin amestecarea sângelui. Când doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuia să-şi facă ei pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor. Acest obicei mistic, care în epoca de astăzi e mai de tot căzut, se ţine negreşit de oarecare tradiţii de pe timpul Cruciadelor, sau poate chiar de tainele introducerii creştinismului la români.” (11)

Totuşi, după cum observă imediat Bogdan Petriceicu Haşdeu, frăţia de cruce nu este identică cu frăţia de sânge; în timp ce frăţia de sânge este un ritual antecreştin, frăţia de cruce este un ritual creştin. „Sub numele de „frate de cruce”, scrie autorul citat, “erau confundate la români două instituţii cu totul diferite, una boierească, cealaltă ţărănească, din care cea dintâi curat creştină, mai mult sau mai puţin „de pe timpul cruciadelor.” (11) Bogdan Petriceicu Haşdeu continuă analiza subiectului, specificând faptul că boierimea română a împrumutat frăția de cruce în evul mediu „fie de la greci, fie de la ruşi sau de la alţi vecini”, “niciodată însă cu amestec de sânge. De această înfrăţire boierească, eminamente creştină, slavă sau greacă din veacul de mijloc, diferă cu desăvârşire înfrăţirea ţărănească, mai bine haiducească, aceea despre care ne vorbeşte d. V. Alecsandri: când doi bărbaţi se decideau a se înfrăţi, trebuiau să-şi facă pe braţul drept câte o tăietură în formă de cruce şi să unească sângele lor. Aci crucea joacă un rol de tot secundar, fondul consistând în amestecul sângelui, prin care doi indivizi, străini unul altuia din fire, deveneau artificialmente de acelaşi sânge.” (11)

Şi ilustrul cărturar continuă astfel, definind în mod clar fenomenul: “în acest amestec al sângelui se cuprinde întregul simbolism al operaţiunii. Nici slavii, nici grecii nu-1 cunosc; din toate popoarele balcanice, îl au numai românii şi albanezii”. Operaţiunea constă, mai afirmă autorul citat, “în cele mai multe cazuri prin deşertarea de către cei înfrăţiţi a unui pahar cu rachiu, în care ambii au lăsat să cadă câteva picături de sânge de la degetul mic al mâinii drepte. Amănuntele de ceremonial pot diferi după localităţi, dar esenţa lucrului rămâne aceeaşi: totdeauna amestec de sânge.” (11)

Concluzia generală a ilustrului cărturar cu privire la ritualul frăţiei de sânge se menţine pe aceeaşi linie strategică a argumentării cu orice preţ a faptului că înrâurirea cumană în arealul carpato-dabubiano-pontic a fost decisivă: “Ni se pare dar necontestabil că ţăranii români, poate şi albanezii, au căpătat această instituţiune anume de la cumani, combinând-o însă mai târziu pentru ca să o apere contra cenzurii bisericeşti, cu datina de tot diferită a frăţiei prin cruce, pe care au conservat-o pură, fără amestec de sânge, slavii, grecii şi vechea boierime română.” (11)

Evident că nu trebuie atribuit doar cumanilor frăţia de sânge. Frăţia de sânge a existat încă din antichitate, fiind utilizată atât de romani, cât şi de iliri, dar şi de daci. Oricum, frăţia de sânge era cunoscută de toate aceste popoare cu mult timp înainte de migrarea cumanilor asiatici în Europa. Abia la începutul Evului Mediu frăţia de sânge a început să fie înlocuită cu frăţia de cruce – o “instituţiune” specific creştină.

În Evul Mediu, frăţia de cruce a fost acceptată chiar şi de unele Biserici occidentale sub titlul “adelphopoiesis, fraternitas iurata“ sau „ordo ad fratres faciendum (“adelphos” înseamnă “frate”, iar “poio” înseamnă “a face”). Cei ce deveneau fraţi de cruce erau supuşi unui ritual desfăşurat în faţa altarului; cel mai în vârstă stătea în partea dreaptă, iar cel tânăr în partea stângă, la mijloc aflându-se Sfânta Scriptură şi o cruce. Cei doi erau legaţi cu o curea de mâini. Trebuie menţionat, de asemenea, că frăţia de cruce a fost mai mult decât prezentă în cadrul tradiţiilor poporului român; frăţia de cruce se realiza de Dragobete prin crestarea unei cruci pe mânile celor ce doreau să devină fraţi. “Ritualul constă în crestarea unei cruci pe mână care va sângera, după care semnele scrijelite pe piele trebuie suprapuse sau, în funcţie de zona geografică, cei doi care se vor înfrăţi vor trebui să-şi bea sângele unul altuia şi să-şi jure iubire, să se îmbrăţişeze sau să se sărute frăţeşte. Legământul este considerat sfânt şi dura până la moarte.” (20)

Trebuie, de asemenea, reamintit că, în timpurile moderne, frăţia de cruce a fost adoptată şi de organizaţiile de tineret ale Mişcării Legionare, prin hotărîrea lui Corneliu Zelea Codreanu. În ziua de astăzi, atât frăţia de sânge, cât şi frăţia de cruce sunt interzise de Biserica Ortodoxă. “Preoţii nicidecum să îndrăznească a face frăţii de cruce, căci aceasta este fără de lege.” (20)

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n