PERLA VALAHIEI- KRALIEVA SAU KRAIOVA VELIKA

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  KRALIEVA SAU KRAIOVA VELIKAcristian gănescu - editura alaya 4

 

Prima etapă a extinderii Krăiei lui Iova a constat în apariţia unei nedei-cetate pe malul lacului Craioviţa, iar a doua etapă a constat în extinderea acesteia cu aproximaţie până la graniţele teritoriul Olteniei de astăzi. A existat însă şi o a treia etapă – la fel de misterioasă ca şi secolul în care s-a produs -, în care s-a produs extinderea Krăiei lui Iova de-a lungul unui areal mai mult sau mai puţin întins aflat la sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, dar şi pe teritoriul Serbiei actuale, unde locuiau etnici valahi.

A treia etapă a extinderii nu a fost în nici un fel reţinută de sursele istoriografice, deşi dezvoltarea ulterioară a evenimentelor din secolul al treisprezecelea şi, mai ales, al paisprezecelea o confirmă. Aşa cum a fost deja menţionat în repetate rânduri, cauza principală a acestei extinderi spre sud (pe teritoriul Bulgariei de astăzi) şi vest (pe teritoriul Serbiei) a fost de natură etnică: în acea perioadă de timp, atât în sudul, cât şi în nordul Dunării locuiau români (vlahi). Dunărea nu a devenit graniţă decât mult mai târziu. Românii din sudul sau vestul Dunării nu erau inferiori ca număr celor din nord.

Strict vorbind, prin expresia “teritoriile sud şi vest-dunărene locuite de etnici români (vlahi)” trebuie avut în vedere, pe de-o parte, un areal destul de întins ce se întinde de la Dunăre până aproape de Munţii Balcani (regiunea numită cândva de slavi Bădin/Badin sau Bdin, adică Vidin), cu limite laterale aproximative locul de vărsare al Oltului în Dunăre (zona Corabiei – vechiul Celei) în partea de est, iar în partea de vest zona Turnul Severin – Insula Ada Khaleh (astăzi scufundată) – Orşova – Mehadia. De cealaltă parte, trebuie avut în vedere teritoriul locuit de etnicii români de pe teritoriul actual al Serbiei, cel puţin până în apropiere de oraşul actual Novi Sad (aflat în linie dreaptă la aproximativ 250 de kilometri de Craiova). Centrul principal al acestei ultime zone a fost oraşul Srmska Mitrovica, care pe atunci încă se numea Sirmium (şi care în antichitate a fost un centru de comandă militar extrem de important al Imperiului Roman). Nu este defel o întâmplare faptul că, în chiar epicentrul acestei zone, exista o localitate numită “Kralieva” sau “Kraiova Velika”.

După cum ne informează istoricul Constantin C. Giurescu, “în Slavonia, spre apus de oraşul, odinioară vestit, Sirmium, erau în evul mediu un număr însemnat de vlahi care făcuseră ca ţinutul de aici să fie cunoscut sub numele de Vlahia Mică. Aşezarea lor mai însemnată era Kralieva sau Kraiova Velica: iată, prin urmare, o nouă Craiovă românească. Un număr însemnat de sate din acest ţinut poartă şi azi nume româneşti ca Sintilia, Bătrâna, Vrabie, Medinţi, Schela, Drăgăneşti etc (…) În Croaţia, în Stiria şi în Istria trăiau de asemenea un număr însemnat de vlahi. Cei din Croaţia aveau o ţară vlahă a lor (strane vlaske) şi un cneaz vlah. Ei erau numiţi în actele latine Vlachii regni Croatiae; croaţii le mai spuneau şi Dobri Vlasi, adică vlahii cei buni. Găsim aici localităţile villa Celnicani, al cărei nume vine de la celnic, şi Valachorum villa Martinenci, adică satul Martinenci al românilor. Printre numele de persoane pomenite în documente sunt unele cu caracter hotărât românesc. Aşa, de pildă, Micula Mohor, Miculu Dnuşcovici, Mogoş, Tomşa etc”. (17)

Aşadar, nu trebuie exclusă posibilitatea unei uniuni bazată pe o alianţă politică a valahilor de pe ambele maluri ale Dunării, ce se va fi produs pe timpul vieţii Kraiului Iova, astfel că nu trebuie să surprindă faptul că acestuia îi poate fi atribuită întemeierea unor oraşe (târguri) cu acelaşi nume atât pe teritoriul României de astăzi (Craiova sau Globul Craiovei din jud. Caraş Severin), cât şi pe teritoriul Serbiei (“Kraiova Velika”). În mod cert, această uniune trebuie să se fi produs înaintea formării celui de-al doilea Ţarat Româno-Bulgar, undeva între anii 1110-1130 (este posibil ca această alianţă să se fi produs mai devreme, dar pentru a o încadra cât de cât optim în timp a fost preferată această datare).

Ţaratul sau Krăia lui Iova a fost compusă preponderent din populaţie românească (valahă); această populaţie a continuat să se perpetueze nestingherită la nordul Dunării. Nu aceeaşi afirmaţie se poate face cu privire la al doilea Ţarat Româno-Bulgar, apărut câteva zeci de ani mai târziu, a cărui populaţie era compusă atât din români, cât şi din slavi; în afara acestora mai exista în acea perioadă o minoritate de bulgari. În raport cu masa populaţiei româneşti şi slave ce locuia în acea vreme între Dunăre şi Balcani, bulgarii, o populaţie de origine asiatică, erau destul de puţini.

Minoritatea bulgară formată în special din războinici, precum şi masa de slavi pătrunseseră în valuri succesive în teritoriul sud-dunărean după prăbuşierea limesului dunărean şi retragerea trupelor Imperiului Roman, eveniment ce s-a produs începând cu anul 602. Atât războinicii bulgari, de origine asiatică, cât şi marile mase de slavi ce i-au urmat, au tranzitat  Dobrogea, migrând din Rusia septentrională. Înainte de secolul al şaselea, bulgarii au înfinţat un stat puternic pe Volga (Volga sau Bolga, de unde denumirea de Bolgaria). După dispariţa statului de pe Volga, bulgarii, urmaţi îndeaproape de slavi, au tranzitat arealul carpato-danubiano-pontic şi s-au aşezat la sudul Dunării, unde locuia o populaţie preponderent românească.

Cu toată pătrunderea masivă, la sudul Dunării, a triburilor formate din slavii conduşi de minoritatea războinică formată din asiatici (bulgari), populaţia românească a continuat să vieţuiască nestingherită în propriile habitate (moşii, obcine). În cele mai multe cazuri, populaţia românească nu a intrat în simbioză etnică cu populaţia slavă, după cum nu a interferat nici cu cea asiatic-bulgară, în special datorită unei interdicţii mistic-religioase de a se căsători cu cei de altă seminţie sau etnie. Această interdicţie a fost prea puţin luată în calcul de istoriografia modernă, deşi exista şi la slavi (după cum exista în antichitate la evrei sau la greci). În cadrul poporului român, această interdicţie încă era valabilă în mediile săteşti la sfârşitul secolului al XIX-lea. Evident, această interdicţie a fost respectată cu limitările inerente, dar oricum simbioza etnică a românilor cu cei de alte etnii nu a fost un fenomen general. Cei responsabili de păstrarea a ceea ce astăzi poartă numele de puritate etnică au fost moşii şi sfatul bătrânilor din fiecare moşie; cutumele epocii, respectate cu stricteţe de cei responsabili, deposedau de avere, în cazul bărbaţilor, sau de zestre, în cazul femeilor pe cei care nu-şi găseau parteneri de aceeaşi etnie.

Fireşte, între românii (valahii), slavii şi bulgarii ce populau în acea perioadă sudul Dunării s-au stabilit relaţii economice şi comerciale dintre cele mai diverse, dar acesta nu implică în mod necesar relaţii de înrudire etnică. Mai mult decât atât, în cadrul convieţuirii în comun s-au produs conexiuni lingvistice importante, formându-se o limbă “internaţională” a zonei. Acesta a fost motivul pentru care, în limba vorbită de populaţia românească – o limbă romanică care, oricum, se formase de secole bune – au început să pătrundă din ce în ce mai multe cuvinte de origine slavă. Pătrunderea elementelor lingvistice de origine slavă nu a schimbat însă sintaxa şi morfologia limbii române.

În ziua de astăzi se face o confuzie foarte stranie între procesul de pătrundere a elementelor lingvistice slave în limba română şi procesul de simbioză etnică slavo-română. Dacă fenomenul de mixaj lingvistic a fost cât se poate de real, fenomenul de simbioză etnică a fost de mică amploare; pătrunderea elementelor lingvistice slave nu s-a datorat căsătoriilor mixte, aşa cum se consideră în ziua de astăzi, ci relaţiilor economice politice şi sociale fireşti pe care etniile din arealul sud-dunărean a trebuit, datorită convieţuirii în comun, să le stabilească.

În perioada despre care este vorba, adică în secolul al doisprezecelea, în raport cu slavii, populaţia românească nu numai că era prezentă în număr mare la sudul Dunării, dar era majoritară – cel puţin până la Munţii Balcani. La sudul Dunării, raporturile dintre slavi şi români au început să se modifice din ce în ce mai mult abia în secolele următoare. În secolele ce au urmat românii fie au fost masacraţi, fie au fost alungaţi, refugiindu-se la nordul fluviului. Acest proces a luat amploare începând cu secolul al treisprezecelea şi, mai ales, cu secolul al paisprezecelea.

Revenind la Krăia lui Iova se poate afirma că, înainte de formarea celui de-al doilea Ţarat Româno-Bulgar, aceasta s-a extins pe ambele maluri ale Dunării, fiind compusă din două mase de români: cei aflaţi la nordul Dunării şi cei aflaţi la sudul Dunării. Singura diferenţă dintre cei aflaţi la nord şi cei aflaţi la sud este că aceştia din urmă convieţuiau de câteva secole împreună cu o masă apreciabilă de slavi şi cu o minoritate de bulgari. De altfel, chiar şi întemeietorii celui de-al doilea Ţarat Româno-Bulgar, fraţii Petru, Ioan Asan şi Ioniţă Kaloian au fost români (vlahi); în demersurile lor politice şi militare, ei au fost sprijiniţi de români.

Aşa cum a fost deja menţionat, istoriografia consideră că momentul declanşator al formării Ţaratului Româno-Bulgar la sudul Dunării a fost răscoala împotriva Imperiului Bizantin din anul 1185, condusă de fraţii Petru şi Ioan Asan. În fruntea unei armate de români, slavi şi bulgari, ajutaţi şi de un contingent masiv de războinici cumani, Petru şi Ioan Asan i-au alungat pe bizantini şi s-au înscăunat Ţari. Structura politico-militară a Ţaratului a fost clădită după principiile – destul de avansate în epocă – ale vechilor războinici bulgari, iar capitala a fost stabilită la Târnovo. După alungarea bizantinilor din zona Balcanilor, în mod succesiv, fraţii Petru şi Ioan Asan s-au înscăunat Ţari, dar au fost asasinaţi pe rând; în anul 1196 a pierit Petru, iar în anul 1197 a pierit Ioan Asan. După dispariţia lor a fost înscăunat ţar fratele mai mic al acestora, Ioniţă – denumit Kaloian (“Cel frumos”) -, care la rândul său, a fost asasinat în anul 1207.

În acest context general al formării şi expansiunii Ţaratului Româno-Bulgar este cât se poate de logic ca, într-adevăr, aşa cum indică cronica grecească menţionată anterior, Ioniţă Kaloian să se fi refugiat în anul 1197 în zona Craiovei la “nişte vlahi din neamul său”, dar nu pentru a întemeia oraşul, precum afirmă istoriografia actuală, ci pentru a cere sprijinul kraiului ce conducea Ţaratul Olteniei cu scopul de a-şi continua ofensiva împotriva Imperiului Bizantin. Se pare că sprijinul i-a fost acordat din moment ce, în acelaşi an, Ioniţă s-a reântors la sudul Dunării, devenind Ţar, iar ofensiva sa din anii următori a zguduit din temelii Imperiul Bizantin. Urmaşul lui Ioniţă Kaloian a fost cel pe care istoriografia l-a reţinut sub numele slavizat de Boris (1207-1218), dar al cărui nume adevărat a fost Borilă şi care, oricum, era român. După Borilă a fost înscăunat ţar valahul Ioan Asan al II-lea, care a domnit din anul 1218 până în anul 1241. Abia după domnia acestuia, pe tronul ţaratului s-au suit etnici slavi.

Din momentul preluării puterii de către etnici slavi, românii au început să fie prigoniţi de fraţii lor de arme de până atunci. Procesul alungării românilor de către cei cărora le acordaseră odinioară adăpost în propriul lor teritoriu a continuat fără încetare până la finele secolului al XIX-lea când încă se mai găseau la sudul Dunării cel puţin două milioane de români.

 

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n