PERLA VALAHIEI – GALERIA OROPSIŢILOR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  GALERIA OROPSIŢILOR

cristian gănescu - editura alaya 4

 

Iova Kraiul, întemeietorul sau, mai degrabă, reîntemeietorul oraşului Craiova, face parte dintr-o galerie de mari personalităţi care au fost oropsite de istoriografia modernă prin ignorare, dar care nu au fost cu nimic mai prejos de marii conducători de oşti şi voievozi pe care i-a avut ulterior poporul român.

Dacă în cazul marilor conducători de oşti şi voievozi consemnaţi de istoriografie există informaţii destul de amănunţite, despre ilustrele personaje din galeria cărora a făcut parte Iova Kraiul există doar câteva legende fragmentare, care nu mai sunt crezute de nimeni în ziua de astăzi; mai mult decât atât, cel mai adesea, istoriografia include marile personalităţi de acest tip în galeria personajelor “imaginare”, produse ale creaţiilor populare, ce pot fi incluse în categoria “miturilor istoriografice”. Din această largă galerie de mari personalităţi mai fac parte – printre mulţi alţi întemeietori de “ţări” sau oraşe, mai mari sau mai mici – Negru Vodă, Dragoş Vodă, Bucur Ciobanul etc.

Interesant este faptul că atât Kraiul Iova, cât şi Negru Vodă sau Bucur Ciobanul au trăit înainte de formarea oficială, consemnată de istoriografie, a primelor formaţiuni prestatale româneşti, care s-a produs fie la sfârşitul secolului al doisprezecelea, fie de-a lungul primei jumătăţi a secolului al treisprezecelea.

La fel ca în cazul lui Iova Kraiul, cu privire la existenţa reală a lui Negru Vodă există foarte puţine informaţii acceptate istoriografic; majoritatea istoricilor fie l-au inclus cu dărnicie pe Negru Vodă fie în categoria personajelor legendare, fie l-au identificat cu alţi voievozi “istorici”. La fel ca Iova Kraiul, Negru Vodă a fost un personaj istoric real care, aşa cum afirmă Letopiseţul cantacuzinesc, a coborât din Transilvania şi a întemeiat succesiv oraşele Cîmpulung şi Curtea de Argeş, devenind apoi voievod al statului medieval Ţara Românească.

“Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (Anul Domnului: 1290) – afirmă Letopiseţul Cantacuzinesc, scris de logofătul Stoica Ludescu în a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea -, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întîi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeş, şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră, şi case domneşti şi o bisérică mare şi frumoasă. (…) Şi într-acest chip tocmitu-ş-au Radul-vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la bisérica lui din Argeş. Şi au domnit ani 24”. (13)

La rândul ei, Cronica Bălenilor, scrisă de cronicarul Radu Popescu în aceeaşi perioadă, afirmă următoarele: “Când au fost cursul anilor de la Adam leat 6798, Radu-vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraşi de la moşii şi strămoşii rumânilor, cari venise de la Roma, în zilele lui Traian, împă­ratul Romii, s-au socotit ca să-şi mute scaunul dencoace, peste plai.” (14)

Aşadar, ambele letopiseţe consideră că Negru Vodă nu a fost un personaj imaginar (“legendar”), ci unul cât se poate de real, care a domnit “ani 24”. Aceste date nu sunt luate în nici un fel în considerare de istoriografia modernă, care-l identifică în mod eronat pe Negru Vodă fie cu Thocomerius, prezumtivul tată al voievodului Basarab I (1290-1310), fie cu voievodul Basarab I (1315-1352), fie cu nepotul acestuia, voievodul Radu I, care a trăit o sută de ani mai târziu, între anii 1377-1383.

Opinia istoriografiei moderne este însă contrazisă nu numai de letopiseţele citate, ci şi de existenţa unor acte de proprietate emise de-a lungul timpului de cancelaria Ţării Româneşti; de fapt, numele lui Negru Vodă apare scris în cele mai vechi cărţi de proprietate emise în Valahia, el fiind cel care a împroprietărit nenumăraţi ţărani cu pământ. Urmaşii acestor ţărani liberi s-au prezentat peste secole în faţa judecăţii voievodului aflat la data respectivă în funcţie cu vechile cărţi de proprietate semnate de Negru Vodă Cel Bătrân (sensul “Cel de demult” sau “Cel Vechi”), pentru a-şi certifica dreptul de posesiune asupra respectivului teren. Astfel, după cum preciza istoricul Nicolae Stoicescu, “într-un docu­ment al lui Mircea Ciobanul din 3 mai 1549, domnitorul respectiv întărea unor boieri dreptul asupra satului Hiriseşti pe Gilord, pentru că aceştia prezentaseră un document (carte) semnat de „mâna lui Negru voievod cel bătrân”, iar la 24 ianuarie 1622 trei săteni din Arcani (Gorj) cer domnitorului Radu Mihnea să li se recunoască nişte proprietăţi pe care le aveau în moştenire „încă din zilele lui Negrul voievod. Un alt document, datat 20 iunie 1620, prezintă doi locuitori din Câlceşti (Gorj) care primesc recunoaşterea proprietăţii pentru bucata lor de pământ pe care o aveau „de la întemeierea ţării, din zilele răposatului Negru voievod”, iar domnitorul – probabil tot Radu Mihnea – afirmă: „şi am văzut domnia mea cartea lui (Negru-vodă) veche şi ruptă”. Un alt document, ce provine de pe timpul domniei lui Matei Basarab, datată 22 aprilie 1647, specifică că domnitorul a văzut cartea răposatului Negru Voievod de când a fost cursul anilor 6802, adică 1293.” (15) Aşadar, Negru Vodă a existat, astfel că nu este vorba despre un personaj “legendar” ori despre un “mit istoriografic”, căci actele de proprietate şi acceptarea acestora de oficialităţile vremii ca fiind veridice nu au de ce să fie puse la îndoială. Mai mult decât atât, în această calitate, Negru Vodă nu trebuie identificat cu nici unul dintre voievozii Ţării Româneşti care au domnit de-a lungul celui de-al paisprezecelea secol: nici cu Thocomerius (prezumtivul tată al lui Basarab I, menţionat o singură dată într-un document al cancelariei maghiare), nici cu Basarab I, nici cu Radu I. De fapt, până în anul de graţie 1330, în arealul carpato-danubiano-pontic s-au succedat trei voievozi care au fost desemnaţi prin titulatura generică “Negru Vodă”. Primul dintre ei, denumit de legendele populare Negru Vodă Cel Bătrân, a domnit în jurul anului 1215, când a întemeiat biserica de la Câmpulung Muscel ce-i poartă numele, aşa cum stă scris chiar pe frontispiciul acestei biserici; al doilea Negru Vodă, cu prenumele Radu, a domnit între anii 1290-1314; în fine, a existat şi al treilea Negru Vodă, al cărui nume a fost Mihail, care a domnit paralel cu Basarab I, între anii 1315-1333.

Această ultimă afirmaţie este susţinută atât de Letopiseţul cantacuzinesc, cât şi de Cronica Bălenilor: “De aice să începe povestea altor domni – afirmă Letopiseţul cantacuzinesc -, cari au venit pre urma Negrului-vodă, precum arată mai jos. Mihail-vodă au domnit ani 19. Dan-vodă au domnit ani 23. Acesta au fost frate cu Mircea-vodă Bătrânul şi l-au ucis Şuşman-vodă, domnul sârbilor, când era cursul anilor de la Adam 6864. Alexandru-vodă au domnit ani 27”. (13) Cronica Bălenilor este la fel de explicită: „Radu vodă Negrul, după adânci bătrâneţe, au murit în ţara lui, şi cu cinste l-au îngropat boiarii, domnind ani douăzeci şi patru. După Radul vodă Negrul au stătut la domnie Mihail vodă, carele a domnit cu pace ani nouăsprezece”. (14)

De asemenea, aceste afirmaţii sunt susţinute de o scriere cu titlul “Vieaţa prea Cuviosului părintelui nostru Nicodim Sânţitul”, bazată pe informaţii foarte vechi despre Sfântul Nicodim de la Tismana, publicată în anul 1839 de Ieromonahul Ştefan (monografia Ieromonahului Ştefan a fost publicată de scriitorul Nicolae Tomoniu şi de Fundaţia Tismana cu titlul “Sfântul Nicodim de la Tismana” la Editura “Cuget românesc”, 2010), care prezintă o perpectivă diferită de cea promovată de istoriografie asupra evnimentelor ce au premers întemeierea şi unificarea voievodatelor româneşti de-a lungul secolelor al doisprezecelea şi al treisprezecelea.

În scrierea menţionată, Ieromonahul Ştefan de la Mănăstirea Tismana afirmă textual că, înainte de venirea Sfântului Nicodim în Ţara Românească, care s-a produs în anul 1369, s-au desfăşurat trei epoci, sau “veacuri”: prima epocă a fost epoca unor interminabile războaie între creştini şi păgâni. A doua epocă a coincis cu triumfului creştinismului în arealul carpato-danubiano-pontic. A treia epocă a fost cea în care au apărut primele cărţi religioase în limba română, eveniment ce s-a produs în timpul vieţii Sfântului Nicodim. În toată această perioadă de timp, din punct de vedere politic, arealul carpato-danubiano-pontic a fost împărţit în trei formaţiuni statale (sau pre-statale). Prima era Ungro-Vlahia, formată din Banatul Severinului, care avea cinci judeţe, Banatul propriu-zis şi Ardealul. A doua formaţiune statală era situată la est de Olt, în Muntenia, unde existau doisprezece “judeţe”. A treia formaţiune era situată în Moldova, unde românii (comanii) erau aliaţi cu cumanii. După invazia Hoardei mongole în arealul carpato-danubiano-pontic din anul 1241, mai scrie Ieromonahul Ştefan în scrierea menţionată, un personaj numit Radu Negru Vodă “a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului şi au tăbărâtu pe rîul Argeşului, unde mai în urmă au aşedatu aci scaunul şederei Domniei Sale”. (7)

În anii ce au urmat, acelaşi personaj Radu Negru Vodă a dus un război prelungit împotriva mongolilor (care erau aliaţi cu tătarii) pe care i-a izgonit din Muntenia şi, în cele din urmă, i-a creştinat pe toţi românii. “Şi prin vitejia sa şi a ostaşilor sei, ajutându-le prea milostivul D-zeu – scrie Ieromonahul Ştefan – , (Radu Negru V. V n.n.) a gonit pre toţi tătarii cu mai marii lor, dintr’acele 12 judeţe de preste Olt. Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi primind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic.” (7) În cele din urmă, după alungarea tătarilor şi creştinarea populaţiei, Radu Negru Vodă a unit toate formaţiunile (pre)statale şi “judeţele” din arealul carpato-danubiano-pontic într-o singură ţară. Textul Ieromonahului Ştefan este, de asemenea, foarte clar în această privinţă: “Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr’aceste ţeri, zise adică: cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul”. (7)

Letopiseţul cantacuzinesc confirmă aceste aspecte neacceptate însă de istoriografia modernă, afirmând că, după această primă unire a provinciilor din arealul carpato-danubiano-pontic (produsă aşadar cu mult timp înainte de cea a lui Mihai Viteazul), toţi conducătorii acestora, inclusiv cei din Oltenia, s-au închinat lui Radu Negru Vodă. “Atunce şi Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt – stă scris în Letopiseţul cantacuzinesc – s-au sculat cu toţii de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi (…) Şi într-acest chip tocmitu-ş-au Radul-vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Şi au domnit ani 24”. (13)

În ceea ce-i priveşte pe “Băsărăbeşti”, adică pe voievozii din familia Basarabilor, aceştia au domnit după Negru Vodă, dar nu au întemeiat nimic, întrucât, precum în cazul Ioniţă Kaloian versus Iova Kraiul, nu mai aveau ce să întemeieze: Ţara Românească era deja formată prin unirea de către Negru Vodă a formaţiunilor prestatale (aşa le numeşte istoriografia actuală) din arealul carpato-danubiano-pontic, precum a afirmat, la vremea sa, Ieromonahul Ştefan în scrierea despre Sfântul Nicodim de la Tismana.

Aşa cum specifică în mod clar Letopiseţul cantacuzinesc, Basarabii au venit din sud-vestul Dunării, probabil din regiunea Kosovo, acolo unde în acele timpuri se afla o “vlahie” populată de etnici români, au “descălecat” pe teritoriul Valahiei pe la Turnul Severin, apoi au poposit la Strehaia şi în cele din urmă la Craiova, amestecându-se printre “banoveţii” olteni, cărora le-au devenit “capi”. “Însă dintâi – stă scris în Letopiseţul cantacuzinesc – izvodindu-se de rumânii cari s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miază-noapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului. (…) Atunce s-au ales dintr-înşii boiarii cari au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap. (adecă mari bani) şi-i aşăzară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova.” (13)

Amestecarea Basarabilor proveniţi de la sud-estul Dunării cu banoveţii olteni este în afară de orice îndoială. Acest aspect i-a reţinut atenţia istoricului Alex Mihai Stoenescu care afirma următoarele: “Citind cu atenţie fraza „rumânii carii s-au despărţit de la ro­mani şi au pribegit spre miazănoapte”, vom observa că este vorba de strămoşii românilor care s-au despărţit pe vremea ro­manilor („de la romani”) de ceilalţi stră­moşi, iar după un timp au revenit, fapt confirmat şi de istoriografia română mo­dernă cu referire la locuitorii Daciei care s-au retras la sudul Dunării împreună cu ad­ministraţia romană. Mai trebuie subliniat aici că, aşa cum scrie cronica, Basarabeştii au fost aleşi conducători din rândul mai multor familii de „boieri mari”, de banoveţi veniţi în Oltenia. Nu este vorba despre o singură familie.” (5)

Evident că nu este vorba despre o singură familie, dar trebuie precizat faptul că, pentru a obţine o ascendenţă politică rapidă în zona Olteniei, adică pentru a deveni “capi” ai banoveţilor, Basarabii au trebuit să se alieze, atât din punct de vedere politic, cât şi prin înrudiri matrimoniale, cu o familie autohtonă puternică, iar această familie nu putea fi decât cea a Craioveştilor.

Acest ultim aspect este susţinut până la un punct de istoricul Alex Mihai Stoenescu, care sintetiza astfel subiectul: “în secolul al XV-lea, apare drept credibilă asocierea familiei Craioveştilor cu Basarabii, prin aşezarea pe tradiţia istorică a descălecaturilor, şi abia mai târziu prin invocarea unor înrudiri de familie.” (5)

La jumătatea secolului al treisprezecelea, sub conducerea reunită a Craioveştilor şi a Basarabilor, zona Olteniei încă se prezenta ca o “ţară” independentă, aşa cum fusese şi pe timpul Kraiului Iova. Însuşi marele istoric Nicolae Iorga, considera la timpul său că, încă din secolul al XI-lea, Oltenia era împărţită în mai multe „judeţe numite cheneziate”. În cele din urmă, tot pe parcursul celui de-al XI-lea secol, toate “judeţele numite cheneziate” (cnezate conduse de un cneaz) au fost unite într-un singur voievodat independent ce ocupa cu aproximaţie teritoriul actual al Olteniei. Alipirea politică a Olteniei independente (structurată pe întocmirile politice, sociale şi economice din timpul Kraiului Iova), cu Muntenia s-a realizat abia la începutul domniei lui Negru Vodă, în anul 1290, când, aşa cum specifică Letopiseţul cantacuzinesc, “Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunce s-au numit de-i zic Ţara Rumânească.” (13)

Cert este însă faptul că, în urma domniei Basarabilor – în special a lui Basarab I, care a domnit între 1315 – 1352, dar şi a urmaşilor săi Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă şi Radu Negru – s-a produs schimbara paradigmei sociale, politice şi economice a Valahiei; vechile întocmiri sociale, politice şi economice specifice moşiilor au fost treptat înlăturate, fiind promovate în schimb rânduielile de tip feudal, fapt ce a afectat radical situaţia ţăranilor.

Un alt personaj care merită menţionat ca făcând parte din galeria marilor personalităţi “oropsite” de istoriografie, din care au făcut parte Iova Kraiul şi Negru Vodă, a fost Bucur Ciobanul. La fel ca Iova în cazul Craiovei, Bucur Ciobanul a fost întemeietorul de drept al celui mai mare oraş al României moderne – Bucureşti. La fel ca în cazul lui Iova, numele lui Bucur a dat numele oraşului.

Despre Bucur, legenda spune că era un cioban care, la începutul iernii, coborând cu oile dintr-o zonă muntoasă la câmpie, şi-a instalat stâna pe malul Dâmboviţei. Fiind fermecat de blândeţea climei şi de frumuseţea pesajului, Bucur şi-a construit în acel loc o casă, unde şi-a adus ulterior familia. Treptat, tot mai mulţi ciobani au ales să coboare de la munte şi să se aşeze în acel loc, astfel că în scurt timp comunitatea s-a extins. După ce s-a stabilit definitiv în acel loc, ciobanul Bucur a construit o biserică din lemn, aceasta fiind de altfel “punctul zero” de la care s-a extins viitorul oraş Bucureşti. Locul în care Bucur a poposit şi a construit biserica este dealul Radu Vodă. Perioada în care a trăit ciobanul Bucur nu poate să fie mai târzie de anul 1290, dar nici mai timpurie de anul 1200.

Cel care a acordat credit deplin legendei, confirmând astfel locaţia exactă în care a poposit ciobanul Bucur, a fost Nicolae Iorga: „Dacă legenda – afirmă Nicolae Iorga – îi aşază locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii.” (9)

Numele lui Bucur Ciobanul a fost reţinut în mai multe legende decât cel al lui Iova Kraiul. După una dintre ele, Bucur era de loc din Valea Râmnicului, dar după alte legende, era de loc din Munţii Buzăului sau din Munţii Vrancei, dintr-un loc aflat astăzi în apropierea localităţii Bisoca, Jud. Buzău.

După una din legende (relatată de jurnalistul Iulian Bunilă în anul 2015 pentru ziarul Adevărul), în vecinătatea localităţii Bisoca, pe un platou al muntelui, la altitudinea de 1142 metri, se află o stâncă gigantică ce cântăreşte zeci de tone, de forma unei mese aşezată pe trei bolovani ce servesc drept picioare; această masă chiar aşa se numeşte: Masa lui Bucur. Legendele ce circulă prin partea locului afirmă că ciobanul Bucur, care a fost copil orfan, a părăsit aceste locuri din cauza conflictelor pe care le avea cu un vecin (sau cu ciobanii mai bătrâni) şi a poposit în cele din urmă pe malul Dâmboviţei, întemeind oraşul Bucureşti. (9)

O altă legendă, preluată în anul 1970 de ziariştii de la “Viaţa Buzăului” de la un sătean pe nume Gheorghe Bonţea (relatată de jurnalistul Iulian Bunilă în anul 2015), afirmă că, la un moment dat, ciobanul Bucur a dobândit puteri paranormale de la trei zâne pe care le-a întâlnit în pădure. Profesorul de istorie Sorin Pantelimon, din Jitia, judeţul Vrancea, sintetizează subiectul legendei astfel: “Demult, aici, pe plaiurile noastre trăia un copil pe nume Bucur, care de mic a rămas orfan de amândoi părinţii. Neamurile sale l-au dat să înveţe meserie la unii ciobani cu suflet, ce păşteau oile prin părţile acestea. Micuţului mânător de oi îi plăcea să-şi petreacă timpul în apropierea unei pietre uriaşe, aşezată pe vârful muntelui. Ucenicul cu greu îşi putea îndeplini sarcinile ce îi erau stabilite de mai marii săi. Cât de tare s-ar fi grăbit, el nu reuşea să adune la timp lemnele de care aveau nevoie ciobanii de la stână. Într-o zi plecând după lemne, în mijlocul unei poieni s-a întâlnit cu trei zâne. Una dintre ele, întinsă pe iarba fragedă, dormea învăluită de arşiţa zilei toride de vară. Ciobănelul, milos din fire, a tăiat iute câteva crengi de brad şi a făcut un umbrar deasupra acesteia. Pentru gestul său plin de omenie, zânele l-au răsplătit cu puterea de a clătina, a smulge din rădăcină şi a urca pe umeri orice brad, spre a nu mai fi certat de ciobanii mai bătrâni. Căpătând puteri de uriaş, tânărul nu s-a răzbunat pe cei care l-au umilit, dar cu timpul i-a părăsit plecând cu turma lui de mioare spre şes, la câmpie. Aşa a ajuns Bucur pe malurile Dâmboviţei, unde şi-a stabilit o stână, iar cu timpul a devenit foarte bogat. Acolo a pus bazele unei gospodării înfloritoare, obârşie a aşezării care a devenit astăzi oraşul Bucureşti, adică oraşul lui Bucur.” (9)

Cu privire la ciobanul Bucur mai există o legendă potrivit căreia, la un moment dat, fiica acestuia a fost răpită de nişte tătari. Această legendă a fost repovestită în “Povestiri istorice” de scriitorul Dumitru Almaş. Din “Povestiri istorice” aflăm că, după ce a poposit în apropierea Dâmboviţei, Bucur a fost în mai multe rânduri “călcat” de tătari care i-au adus multe pagube; la un moment dat, tătarii i-au răpit fiica, pe Anca cea frumoasă ”cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare şi cu trup mlădios de căprioară”. Împreună cu alţi doi ciobani, Bucur a plecat în căutarea fiicei sale, i-a ajuns pe tătari şi şi-a recuperat fiica. Reîntors acasă, Bucur a clădit o casă mare, pe care “a împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheamă chiar Biserica lui Bucur. Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iacă aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitală a României” – scrie Dumitru Almaş în “Povestiri istorice”.

Bazându-se pe informaţiile furnizate de această legendă, profesorul de istorie Sorin Pantelimon a lansat chiar o ipoteză cu privire la perioada în care a trăit ciobanul Bucur. „Putem vorbi despre tătari pe teritoriul românesc după anul 1241, după ce au năvălit în zona noastră. Plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca o putem localiza între secolele XIII- XIV, sfârşitul anilor 1290 … Ca vechime în timp, Bucur este un român care a trăit, practic, în perioada de început a constituirii statelor româneşti. Este adevărat că în această perioadă, cei care deţineu turme de oi obişnuiau să-şi pască turmele pe timp de vară în munţi. Este foarte posibil ca şi Bucur să fi plecat toamna din această zonă, către lunca Dunării. În acest fel a ajuns în lunca Dâmboviţei, unde astăzi se afla Bucureştiul.” (9)

Legat de ciobanul Bucur mai există o legendă interesantă, potrivit căreia acesta era îndrăgostit de frumoasa fată a unui tăietor de lemne foarte sărac, pe nume Dâmbovița. Legenda spune că, într-o bună dimineaţă, la poarta tăietorului de lemne a bătut un preafrumos prinţ care, afirmând că este urmărit de hoţi, a cerut o călăuză spre vârful muntelui. Dâmboviţa s-a oferit să-i devină călăuză prinţului, dar odată ajunşi pe vârful muntelui, acesta i-a declarat fetei că s-a îndrăgostit de ea şi i-a cerut să-i devină soţie. Dâmboviţa l-a refuzat, declarându-i prinţului că-l iubeşte pe ciobanul Bucur. Atunci prinţul i-a spus fetei că el este de fapt duhul muntelui şi că a dorit să o testeze; înainte de a se face nevăzut, prinţul i-a lăsat fetei o păpuşă şi un cuţit. La rândul său, Bucur, fireşte, nu a stat nici el cu mâna în sân şi a luat urma celor doi până pe vârful muntelui. Când a găsit-o pe vârful muntelui, Bucur s-a îndoit de faptul că Dâmboviţa i-a fost fidelă, dar i-a spus că-şi poate proba loialitatea doar dacă loveşte cu cuţitul în stâncă; dacă stânca se despică înseamnă că fata încă este neprihănită. Atunci Dâmboviţa a lovit cu cuţitul în stâncă, iar din stâncă a ţâşnit apa – apă care apoi s-a transformat într-un râu. Păpuşa primită în dar de Dâmboviţa de la prinţ a rămas pe vârful muntelui.” (9)

Din acel moment versantul muntelui a primit numele Păpuşa, iar râul a primit numele Dâmboviţa. Evenimentul s-a desfăşurat, evident, în Munţii Făgăraşului, acolo unde izvorăşte râul Dâmboviţa.

În ciuda deosebirilor evidente, între Iova Kraiul şi Bucur Ciobanul există şi câteva asemănări notabile. Înainte de toate poate fi remarcat faptul că, făcând parte din “galeria oropsiţilor”, Iova Kraiul şi Bucur Ciobanul sunt “fraţi de suferinţă” întrucât au fost ignoraţi de istoriografie, deşi, foarte probabil, fără activitatea lor întemeietoare soarta locurilor respective ar fi fost alta.

Prima asemănare este că ambii au fost la origine persoane cât se poate de comune. În urma unor evenimente excepţionale – descoperirea unor comori, în cazul lui Iova şi contactul cu zânele, în cazul lui Bucur -, cei doi au fost incluşi în evenimente cu caracter excepţional, iar în cele din urmă au întemeiat sau au reîntemeiat oraşe. A doua asemănare este că ambii au trăit înainte de constituirea formaţiunilor prestatale româneşti – în perioada cuprinsă între anii 1100 – 1300. La fel ca Negru Vodă. A treia asemănare, mult mai dramatică, este că ambii au avut fete care, într-un fel sau altul, au avut un destin dramatic. Fata Kraiului Iova s-a înecat în Balta Craioviţei, iar fata lui Bucur a fost răpită de tătari. A patra asemănare dintre Iova şi Bucur a fost că, imediat după actul întemeierii, au construit biserici; prin bisericile construite, ambii au sacralizat teritoriul şi comunităţile incipiente ce s-au format în acel teritoriu; astfel, atât teritoriul, cât şi comunităţile au fost afierosite (închinate) lui Dumnezeu. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi despre Negru Vodă care a construit biserici în locaţiile unde a poposit, atât la Cîmpulung, cât şi la Curtea de Argeş.

Trebuie precizat că acest ultim aspect, care nu a fost remarcat îndeajuns de promotorii istoriografiei moderne, are o importanţă excepţională. Premisa de la care trebuie plecat în argumentarea acestui aspect este că pe teritoriul României pot fi decelate trei categorii de localităţi (nu contează întinderea sau numărul populaţiei acestor localităţi – puteau fi târguri, sate, comune sau oraşe). Prima categorie a fost formată din acele localităţi care au fost întemeiate pentru prima oară înaintea erei creştine, precum Sarmizegetusa Regia, Drobeta, Costeşti, Blidaru, Căpâlna, Tilişca, Pelendava, Sucidava etc. A doua categorie a fost formată din acele localităţi care au fost întemeiate în era creştină pe principii creştine. În fine, a treia categorie a fost formată din acele localităţi care au fost întemeiate din considerente industriale; această din urmă categorie de localităţi – care nu prezintă importanţă în contextul celor expuse în aceste pagini – a apărut mai ales în ultimile două secole datorită industrializării; cele mai multe dintre localităţile de acest tip au fost întemeiate datorită învecinării cu resurse de materii prime (mine de cărbuni, rezerve de petrol şi gaze naturale etc).

Localităţile din prima categorie au apărut în perioada predacă sau dacă, fiind constituite în jurul unor temple. O dată cu dispariţia formelor religioase închinate vechilor zei, aceste localităţi au continuat să existe doar dacă au fost reîntemeiate pe principii creştine; cu alte cuvinte, doar dacă pe teritoriul lor au fost construite biserici. Dacă pe teritoriul acestor localităţi nu a fost construit nici un lăcaş de cult închinat lui Dumnezeu, acestea au dispărut chiar şi din amintirea oamenilor, fiind acoperite de pământ şi uitare. Mai trebuie specificat că ritualul construirii şi târnostirii primei biserici într-o locaţie oarecare prespune închinarea lui Dumnezeu atât a teritoriului, cât şi a comunităţii ce a ales să locuiască acolo.

Localităţile din a doua categorie au fost înfiinţate în era creştină. O parte dintre ele au fost vetre de civilizaţie mai vechi, care au fost reîntemeiate în condiţiile menţionate anterior, adică în condiţiile închinării lui Dumnezeu a teritoriului şi a comunităţilor ce au ales să locuiască acolo. Alte localităţi au fost complet noi; acestea s-au format din considerente economice, în locaţiile unor nedei sau târguri constituite ad hoc la întretărierea unor drumuri comerciale. Aceste din urmă localităţi au fost întemeiate direct pe principii creştine, în sensul că primul edificiu public construit a fost invariabil o biserică; construirea şi, implicit târnostirea unei biserici a reprezentat temeieul închinării teritoriului şi comunităţii lui Dumnezeu

În cele mai multe cazuri, reîntemeierea sau chiar întemeierea după principii creştine a unei localităţi de acest tip s-a datorat iniţiativei unui personaj ilustru. Prin construirea primului lăcaş de cult creştin (indiferent de ce rit), personajul ilustru, care pe drept cuvânt îşi merită apelaţia de “întemeietor”, a configurat o nouă stare existenţială a comunităţii şi a teritoriului. Acesta a fost cazul oraşului Craiova, care odinioară s-a numit Pelendava, fiind dedicat zeului Apollon, iar apoi a fost reîntemeiat de Iova, care, datorită bogăţiei sale, obţinută în urma descoperirii unei comori, a fost declarat krai, iar apoi a construit o primă biserică – Biserica Sfântul Dumitru. Oraşul Craiova s-a dezvoltat şi extins aşadar de la “punctul zero” care este Biserica Sfântul Dumitru. Nu altceva se poate afirma despre oraşul întemeiat de Bucur ciobanul, Bucureşti, care însă nu a mai fost reîntemeiat într-o veche vatră de civilizaţie precum Craiova, ci a fost întemeiat în mod direct în secolul al treisprezecelea (sau mai devreme) după principii creştine. Înaintea construirii de către Bucur a primei biserici, Bucureştiul nu era nici măcar târg.

Acest principiu de reîntemeiere după principii creştine a fost valabil şi la nivelul unor teritorii mult mai vaste – de exemplu, la nivelul unor regiuni denumite în vechime “ţări”: Ţara Bârsei, Ţara Haţegului, Ţara Litua, Ţara Vâlcei. De asemenea, principiul de reîntemeiere după principii creştine a fost valabil chiar şi la nivelul întregii Valahii, iar acest fapt a fost nesocotit la fel de nejustificat de istoriografie. Reîntemeierea după principii creştine a întregului teritoiu al Valahiei a aparţinut lui Negru Vodă – “frate de suferinţă” al lui Iova Kraiul şi al lui Bucur Ciobanul.

Nu este atât de greu de reconstituit modul în care s-a produs reîntemeierea după principii creştine a “ţărilor” ce au compus odinioară teritoriul carpato-danubiano-pontic ori a Valahiei în întregul ei. Legendele ce menţionează aceste aspecte încă există, iar cel ce le analizează trebuie doar să le înţeleagă “codul” şi să le interpreteze ca atare.

Mai trebuie menţionat că toate aceste “ţări”, care la sfârşitul secolului al treisprezecelea au devenit voievodate şi cnezate nu au apărut din neant. Ele existau de multă vreme, dar aveau o altă “formatare”; “ţările” respective au existat neîntrerupt din antichitate, continuitatea populaţiei fiind demonstrată de multitudinea artefactelor arheologice descoperite. “Ţările” erau situate chiar în teritoriile ocupate în antichitate de marile uniuni de triburi ale dacilor, carpilor, costobocilor şi geţilor; mai mult decât atât: aveau capitalele cam în aceleaşi locaţii.

Aşadar, în cazul tuturor acestor oraşe şi ţări a fost vorba despre o reîntemeiere după principii creştine, ce a avut ca autori incontestabili personalităţi ilustre precum Negru Vodă, Iova sau Bucur. Este de neînţeles în acest context de ce numele şi activitatea acestor personalităţi ilustre au fost ignorate total de istoriografia modernă, care a găsit de cuviinţă să acorde mai mult credit unor documente provenite din cancelariile marilor puteri ale vremii, precum regatul maghiar sau imperiul bizantin (care oricum au fost partinice şi partizane), decât legendelor populare. Sărăcia informaţiilor veridice din aceste documente partizane, precum şi sărăcia de idei a istoriografiei au făcut ca o etapă fundamentală a istoriei poporului român să fie total necunoscută, iar numele adevăraţilor întemeietori şi reîntemeietori de târguri, oraşe şi “ţări” (echivalente unor regiuni) şi chiar a întregii Ţări a Valahiei să fie ignorate.

Trebuie menţionat şi faptul că şi în ziua de astăzi istoriografia mondială este uimită de modul “abrupt” în care poporul român a pătruns în istorie. Pentru unii istoriografi francezi, germani sau ruşi, istoria poporului român a început undeva prin secolul al treisprezecelea, iar pentru alţii despre România se poate vorbi doar după războiul de independenţă din anul 1877/1878.

Pe drept cuvânt, remarcând această tendinţă unilaterală a istoriografiei mondiale, care atunci când nu a fost răuvoitoare a fost în cel mai bun caz indiferentă, istoricul Alex Mihai Stoenescu remarca următoarele în cartea sa “Istoria Olteniei”: “Puţinătatea izvoarelor şi permanentul dubiu stupid al istoriografiei străine, despre apariţia „ciudată” a românilor în secolul al XIII-lea (unii ne plasează abia prin secolul al XIV-lea sau al XV-lea, împreună cu albanezii!), au creat multe probleme istoriografiei româneşti. Descoperirile arheologice şi analiza corectă a izvoarelor aduc argumente ştiinţifice care pot răspunde reacţiei disperate a lui Dumitru Brătianu: „Dacă nu suntem de aici, nu am venit nici din sud, nici din est, de niciunde, atunci trebuie să fim de origine divină, coborâţi de Dumnezeu din cer!” (5) Şi, într-adevăr, ce mare dreptate a avut Dumitru Brătianu!

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n