PERLA VALAHIEI – FRAŢII BUZEŞTI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  FRAŢII BUZEŞTI

cristian gănescu - editura alaya 4

 

După dispariţia boierilor Craioveşti, locul acestora a fost luat de o altă familie boierească: familia Buzeştilor. De fapt, familia Buzeştilor s-a înrudit cu familia Craioveştilor, începând cu Neagoe Strehăianu.

Primul strămoş atestat documentar al boierilor Buzeşti a fost Vlad, care îndeplinea demnitatea de Ban în anul 1516. Fiul acestui Vlad, pe nume Radu Buzea, devenit armăş în 1568 (Radu Buzea vel armăş), s-a căsătorit cu Maria din Cepuroaia şi a avut trei fiii: Radu, Stroe şi Preda. Aceştia au fost celebrii fraţi Buzeşti care l-au sprijinit pe Mihai Viteazul în războiul antiotoman. Se pare că Maria din Cepturoaia era vară cu Doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul.

Locul de baştină al celor trei fraţi Buzeşti a fost aşadar moşia Cepturoaia, acolo unde ulterior au construit biserica Călui. Pe peretele bisericii Călui, alături de chipurile celor trei fraţi Buzeşti, figurează chipurile lui Mihai Viteazul şi al fratelui său, Petru Cercel, ceea ce poate să însemne o înrudire provenită dintr-o linie genealogică matriliniară comună.

Spre deosebire de boierii conservatori iubitori de galbeni, fraţii Buzeşti şi-au dat seama de timpuriu de influenţa nefastă a otomanilor asupra Ţării Româneşti, astfel că au căutat să înlăture pericolul turcesc prin orice mijloace, inclusiv militare. Astfel că, începând de la un moment dat, au găsit în persoana lui Mihai, fiul lui Pătraşcu şi al Teodorei, un lider care să pună în aplicare eliminarea influenţei otomane şi înlăturarea acelor boieri trădători care, de dragul galbenilor, erau dispuşi să închine ţara turcilor.

Apărători ai credinţei ortodoxe, Buzeştii erau conştienţi, de asemenea, de pericolul uriaş reprezentat de ofensiva otomană şi de pericolul transformării ţării în paşalâc. Această atitudine reiese din scrisoarea trimisă de Buzeşti lui Radu Şerban, pe care tot ei l-au pus domnitor: “înţelegem că are turcul gând să puie în ţara noastră paşă; aşijderea şi în ţările ce sunt vecine cu noi. Deci, dacă vom cădea noi la aceia, să rămâie în ţara noastră paşă şi mănăstirile şi bisericile noastre să fie turcilor şi coconii noştri să-i facă ieniceri şi fetele noastre să le ia turcii lor muieri, cum fac într-alte ţări ce sunt supuse lor; deci noi, din zilele lui Mihai vodă, de când ne-am supus noi sub împăratul creştinesc, ca să nu cădem noi la un lucru ca acesta.” (5)

În acest scop cei trei fraţi Buzeşti l-au sprijinit cu loialitate pe Mihai în tot ce a făcut de la preluarea domniei în anul 1993 până după încoronarea acestuia la Alba Iulia, când se pare că au apărut disensiuni politice destul de mari între ei. Astfel, când a fost surghiunit de Alexandru cel Rău, Stroe Buzescu l-a însoţit pe Mihai la Constantinopole. După obţinerea domniei de la Înalta Poartă, Stroe a fost trimis ca locţiilor al domnitorului, iar Preda şi Radu i-au pregătit înscăunarea.

Cel mai proeminent dintre fraţii Buzeşti a fost Stroe care, în afara calităţilor incontestabile de strateg militar, a fost şi un bun diplomat. De fapt, multe dintre soliile lui Mihai Viteazul la curtea lui Sigismund Bathory, voievodul Transilvaniei, ori la curtea împăratului Rudolf al II-lea, au fost purtate de Stroe. La rândul său, Preda Buzescu a fost un comandat de oşti iscusit; abilitatea sa tactică şi strategică fiind de mare folos pe câmpul de luptă. În orice caz, multe documente îl prezintă pe Preda drept comandant al grosului oştirii lui Mihai Viteazul. În fine, Radu Buzescu a fost un oştean disciplinat şi tenace, dar şi un administrator conştiicios. Documentele existente afirmă că el a condus, alături de Banul Udrea, aripa stângă a armatei lui Mihai, formată din oştile Jiului şi ale Mehedinţilor, în bătălia de la Şelimbăr, din anul 1599, el fiind şi cel care a pregătit intrarea triumfală în Alba Iulia. Tot lui Radu Buzescu i-a revenit adminstrarea Transilvaniei după unire.

Până la încoronarea lui Mihai la Alba Iulia, relaţiile dintre acesta şi boierii Buzeşti au fost excepţionale. În afară de faptul că s-a sprijinit pe braţul lor înarmat ori de câte ori a fost nevoie, Mihai l-a lăsat la Târgovişte pe fiul său Nicolae Pătraşcu în grija Buzeştilor. Mai mult decât atât, la atacul Vidinului, Preda şi Radu l-au apărat cu trupurilor lor pe Mihai de suliţele ienicerilor turci. “Şi multă bărbaţie arătară Buzeştii înaintea lui Mihai Vodă, căci se luptară cu vrajmaşii şi izbăviră pre domnul lor den peire”. (27)

Totuşi, după momentul încoronării de la Alba Iulia, au apărut disensiuni serioase între fraţii Buzeşti şi Mihai. Buzeştii nu înţelegeau clemenţa lui Mihai pentru nobilii maghiari din Transilvania, astfel că doreau eliminarea acestora şi trecerea posesiunilor în mâinile lor. Mihai a refuzat să facă acelaşi lucru şi în Moldova, după unirea celor trei Valahii în una singură, astfel că boierii Buzeşti (şi nu numai ei) s-au depărtat de el. Părăsit de Buzeşti şi de ceilalţi conducători din conducerea oştirii, avându-i alături la un moment dat doar pe Banul Udrea şi pe Baba Novac, Mihai a fost înfrânt la Mirăslău şi a pierdut tot ce câştigase până în acel moment.

După refugierea lui Mihai la Viena, pentru a cere sprijin politic şi militar din partea împăratului Rudolf al II-lea, în Valahia ajunge domnitor, cu sprijinul polonilor, dar şi cu acceptul Buzeştilor, Simion Movilă. Acesta îi trădează în scurt timp pe Buzeşti, care-l alungă. Câteva luni mai târziu, Simion Movilă revine pentru a ocupa tronul Ţării Româneşti, fiind însoţit de o puternică oaste polono-moldovenească, dar şi de o puternică oştire tătară. Pentru a face faţă situaţiei, Buzeştii adună oastea Craiovei şi zdrobesc oştirea moldoveano-polono-tătară, alungându-l definitiv pe Simion Movilă. Într-o eroică şi antologică luptă corp la corp desfăşurată chiar în faţa taberelor celor două oştiri, Stroe, cel mai viteaz dintre fraţii Buzeşti, l-a ucis pe cel mai dibaci luptător al tătarilor, Mârza, care s-a întâmplat a fi fost cumnatul hanului tătar, dar a fost şi el rănit; Stroe a murit câteva săptămâni mai târziu.

Soţia lui Stroe Buzescu, Sima Stolniceasca, a dat poruncă să fie scris pe piatra sa de mormânt următoarele cuvinte: „Această piatră pe groapa Jupânului Stroe Buzescu ce-a fost Stolnic la Mihai Vodă şi-a fost la toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă şi la razboiul dintâi dobândi rana la mâna stângă de la turci, şi la razboiul de la Giurgiu, când se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Şi-au slujit Stroe lui Mihai Voda pâna pieri”. Pe piatra de mormânt este descrisă, de asemenea, lupta lui Stroe cu cel mai destoinic dintre luptătorii tătarilor: “se lovi cu Mârza, cumnatul hanului şi-l înjunghie pe el. Şi dintr-acel război se răni la obraz şi peste trei săptămâni, se intamplă moartea în luna octombrie 2 zile, veleat 7110 (1602) (…) Şi nu fu pe voia câinilor de tătari…” (5)

Buzeştii au militat încă de la început, alături de Mihai Viteazul, pentru unirea celor trei Valahii într-o singură ţară şi pentru refacerea vechii Dacii. De altfel, nemeşii maghiari îl denumeau pe Mihai prin expresia “dacul cel rău”.

După anul 1602, Buzeştii au continuat să ocupe demnităţi importante, îmbogăţindu-se continuu. De-a lungul următoarelor două secole, urmaşii celor trei fraţi Buzeşti au ales însă bogăţia în locul eroismului, devenind cei mai bogaţi boieri din Oltenia. „Proprietăţile lor ajunseseră mai târziu aşa de întinse – afirmă în acest sens istoricul P.P. Panaitescu -, încât hrisovul de întărire dat fiului lui Radu Buzescu la 1656 de Constantin Şerban Vodă este cel mai lung hrisov domnesc cunoscut din trecutul nostru, înşirând pe zeci de pagini nenumăratele moşii ale Buzeştilor, pe tot cuprin­sul ţării, dintre care multe sunt cumpărate de la moşneni în zilele lui Mihai Vodă, când ţăranii proprietari nu mai puteau plăti birul.” (34)

Îmbogăţirea urmaşilor celor trei fraţi Buzeşti a coincis, deloc surprinzător, cu sărăcirea populaţiei Craiovei şi a Olteniei în general. De frica legării de glie, mulţi ţărani, meşteşugari şi negustori au fugit pe alte meleaguri, astfel că, dacă la debutul domniei lui Mihai Viteazul, Craiova era un oraş “împoporat”, adică populat, bogat şi prosper, o jumătate de secol mai târziu a devnit o umbră; la 1650, Craiova număra doar cinci-şase mii de locuitori, iar sărăcia se abătuse pe uliţele sale din ce în ce mai prăfuite.

În acest context social dramatic, la mijlocul secolului al şaptesprezecelea, s-a produs o puternică răscoală a ţăranilor şi meşteşugarilor, care au ars conacele boiereşti şi au atacat instituţia Băniei devenită un factor opresiv. Răsculaţii au înfrânt oastea Marelui Ban din acea perioadă, Chirică Rudeanu, au ocupat Bănia aproape un an de zile (între 1655-1656), dar în cele din urmă au fost înfrânţi de domnitorul Constantin Şerban.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n