PERLA VALAHIEI – EPOPEEA MARILOR BANI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  EPOPEEA MARILOR BANI cristian gănescu - editura alaya 4

 

Oraşul Craiova a fost întemeiat cu mult timp înaintea debutului erei creştine, prin înfiinţarea de către membrii tribului dac al pelenilor (pelilor) a unui templu închinat zeului Apollon (zeu aflat în concurenţă cu Zalmoxis) şi a unei cetăţi (dava); vatra acestei cetăţi a fost denumită Apolon-dava, Apelen-dava (Oraşul lui Apolon) sau Pelendava.

După dispariţia (dărâmarea sau abandonarea) templului lui Apollon, dată fiind importanţa existenţei podului peste Jiu, în Pelendava a fost înfiinţată o vamă în care se impozitau (dacă se poate spune astfel) mărfurile tranzitate de negustorii de la nordul şi de la sudul Dunării; concomitent, Pelendava a devenit un oraş meşteşugăresc şi negustoresc prosper.

A doua întemeiere a Craiovei, de data aceasta după principii creştine, a avut loc în secolul al doisprezecelea, fiind realizată de un personaj ilustru pe nume Iova sau Iovan. Acesta a descoperit o comoară pe Dealul Sfântul Dumitru, astfel că datorită bogăţiei sale a construit o biserică şi un conac, fiind proclamat krai, adică cel mai bogat om din ţinut. Devenind conducătorul de facto al zonei, Iova Kraiul a înfiinţat la Craiova, care pe atunci se numea Ponsiona, o nedeie krăiască, adică un super-târg, deschis tuturor negustorilor – atât celor de la nordul, cât şi celor de la sudul Dunării.

Urmaşul său (prezumtiv), pe nume Ioviţă, a dus mai departe opera tatălui său, construind o cetate de apărare pe malul Lacului Craioviţa, în interiorul căreia a mutat amplasamentul nedeii krăieşti. Într-un răstimp destul de scurt, dată fiind faima bogăţiei lui Iova, dar şi datorită faptului că numele său a fost asimilat în acea epocă cu succesul în “afaceri” şi cu prosperitatea, krăia s-a extins, ocupând cu aproximaţie teritoriul Olteniei de astăzi; este foarte probabil ca, ulterior, Krăia lui Iova să se fi extins atât la sudul Dunării (pe teritoriul Bulgariei de astăzi), cât şi în partea estică a Serbiei de astăzi (până aproape de Srmska Mitrovica), acolo unde locuiau etnici valahi.

Nu a fost însă vorba despre o extindere realizată în urma unor cuceriri militare, ci despre o alipiere voluntară a moşiilor şi a uniunilor de moşii (rumâniilor populare) locuite de etnici români. Probabil că această alipire a fost decisă de conducătorii moşiilor în cadrul nedeilor, acolo unde se făcea negoţ şi se discuta “politică”; comunităţile de valahi de la nordul, sudul şi vestul actualului teritoriu al României aveau tot interesul să facă parte dintr-o mare uniune de moşii şi să fie protejate din punct de vedere economic şi militar. Craiova a devenit astfel perla Valahiei, capitala întregii regiuni.

Importanţa Krăiei lui Iova a început să pălească la începutul secolului al treisprezecelea când s-a produs  înglobarea regiunilor sud-dunărene în Ţaratul condus de fraţii Asan (cunoscut în istorie sub denumirea “al doilea Ţarat Româno-Bulgar”), şi prin înglobarea regiunilor vestice în cnezatele sârbeşti ale vremii. La rândul său, oraşul Craiova şi-a pierdut aproape total importanţa politică, strategică, economică şi militară la sfârşitul secolului al paisprezecelea, când cetatea de pe malul Lacului Craioviţa a fost înghiţătă de apele revărasate ale Jiului (cel mai probabil între anii 1390-1395).

Evident, oraşul reîntemeiat de Iova Kraiul după principii creştine nu a dispărut după cea de-a doua inundaţie a Jiului, ci a continuat să existe, dar gloria de odinioară a apus.

Din punct de vedere documentar, Craiova a fost menţionată, pentru prima oară, într-un act oficial de proprietate emis de cancelaria domnitorului Laiotă Basarab la data 1 iulie 1475, în care apare printre martori, boierul Neagoe ot Craiova. De asemenea, partea din Oltenia ce astăzi corespunde judeţului Dolj (Ţinutul Jiului de Jos) a fost atestată documentar în anul 1444, când făcea parte din “Judeţul de Baltă”.

În prima parte a secolului al cincisprezecelea, în Craiova  s-a constituit o altă importantă instituţie politică, administrativă şi socială: Bănia. La origine, Banii erau cei care strîngeau impozitele de pe un anumit teritoriu, iar Bănia, ca instituţie specific feudală, a migrat de la vest la est pe traseul Turnul Severin – Strehaia – Tismana – Craiova. Spre deosebire însă de moşiile tradiţionale şi de întocmirile sociale pe care aceasta le presupunea, spre deosebire chiar şi de organizarea  politică şi administrativă a Krăiei lui Iova, Bănia a fost o instituţie specific feudală. După cum afirma istoricul Alex Mihai Stoenescu “banii de la început administrau în numele domni­torului vechile judeţe ale Olteniei, diferenţiindu-se de juzi prin faptul că autoritatea acestora se limitează în timp la conducerea târgurilor sau a oraşelor. De aceea, avem bani de Severin ca dregători ai Sfatului Domnesc numiţi de primii domnitorii români, iar apoi, în vremea lui Mircea cel Bătrân, apar mai mulţi bani teritoriali cu atribuţii de apărare şi administrare a terito­riului. (…)  Banul avea obligaţia de a menţine ordinea în judeţ, de a strânge birul şi dările în natură – acţiuni îndeplinite prin tot felul de slujbaşi mai mici – şi de a supraveghea îndeplinirea obligaţiilor de muncă, mai ales pe moşiile domneşti. El mai putea hotărî anumite delimitări teritoriale între moşii şi exercita, în calitate de dregător domnesc, funcţia de judecată în cazurile locale.” (5)

Mutarea Băniei la Craiova şi constituirea unei Mari Bănii ce avea rolul de a administra întreaga Oltenie s-a datorat pe de-o parte prosperităţii economice a oraşului care s-a refăcut într-un răstimp destul de scurt, iar de cealalată parte ascensiunii unei mari familii boiereşti: familia Craioveştilor. De asemenea, constituirea unei Mari Bănii la Craiova trebuie pusă în relaţie cu reforma administrativă realizată la începutul secolului al cincisprezecelea de voievodul Radu cel Mare, care a domnit între anii 1495-1508.

În prima perioadă a existenţei sale, Bănia Craiovei a fost sprijinită intens de o pleiadă de membri marcanţi ai unei mari familii boiereşti: familia Craioveştilor. De fapt, mutarea instituţiei Băniei la Craiova se datorează în bună măsură  voinţei politice a boierilor Craioveşti.

Deşi istoriografia modernă consideră că familia Craioveştilor l-a avut drept întemeitor pe Neagoe Strehăianu din Strehaia (locul unde a fost mutată la un moment dat Bănia Severinului), este mult mai logică presupoziţia că, din punctul de vedere al liniei genealogice, boierii Craioveşti s-au tras din Kraiul Iova. Motivele ce stau la baza acestei presupoziţii sunt următoarele: familia Craioveştilor a stăpânit cam acelaşi teritoriu pe care-l deţinuse odinioară Iova Kraiul, iar pe deasupra i-au purtat şi perpetuat numele. Mai mult decât atât: boierii Craioveşti au avut în Craiova acelaşi centru de comandă ca Iova Kraiul, adică Dealul Sfântul Dumitru, ei fiind cei care au reconstruit biserica cu acelaşi nume (ctitoria iniţială a lui Iova Kraiul) şi, destul de probabil, au ridicat (pe ruinele edificiului din lemn construit odinioară de Iova Kraiul). Casa Băniei în prima ei configuraţie arhitectonică din zid (actuala Casă a Băniei a fost construită în anul 1699).

Craioveştii au fost, de departe, cei mai bogaţi boieri din Oltenia acelor timpuri. Numărul total al satelor deţinute la un moment dat de familia Craioveştilor depăşea o sută. Mulţi istorici consideră că boierii Craioveşti şi-au dobândit moşiile chiar în perioada de apogeu a deţinerii puterii politice, în urma unor tranzacţii cu terenuri. Această presupoziţie a fost însă spulberată de cercetări mai recente, care indică faptul că mare parte din averea lor provine din moşteniri mai vechi şi mai puţin din moşii sau bunuri cumpărate în perioda de apogeu a deţinerii puterii politice. Ceea ce înseamnă, evident, că boierii Craioveşti au avut un strămoş sau o linie de strămoşi care a deţinut aceste terenuri într-o perioadă anterioară afirmării politice a primului boier cunoscut sub acest nume: Neagoe Strehăianu (sau Neagoe de la Craiova). Iar acesta nu putea fi decât Iova Kraiul.

Cei mai importanţi boieri Craioveşti au fost cei patru fii ai lui Neagoe Strehăianu: Barbu, care a devenit la un moment dat Mare Ban al Olteniei şi care, spre sfârşitul vieţii, s-a călugărit sub numele Pahomie (el a ctitorit mănăstirile Pahomie şi Bistriţa din jud. Vâlcea); Pârvu, care a devenit la un moment dat vornic; Danciu, care a urcat şi el treptele unor dregătorii importante, precum stolnic, spătar şi vornic; Radu, care a devenit postelnic. Despre familia Craioveştilor, istoricul Alex Mihai Stoenescu afirmă următoarele: “Dintr-un pomelnic dat de familia Craioveştilor la Muntele Athos în 1501 aflăm că la începutul secolului al XV-lea existau doi fraţi: Barbu şi Vălcsan – un Vălcsan apare în divanul domnesc la 1421-1422 -, iar fiul unuia din ei a fost Neagoe, cunoscut şi ca Neagoe de la Craiova. Acesta a avut patru fii: Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, iar într-un hrisov din 1558 apare şi un Neagoe (Negoiţă), probabil fiul lui Barbu. Dintre fraţi, Pârvu Craiovescu a fost mare vornic în 1482, sub domnia lui Basarab al IV-lea cel Tânăr (Ţepeluş), iar fiul său Preda devine mare ban de Craiova la 1520. În anii 1534-1535 mare ban este Barbu (al III-lea), fiul lui Preda. Nu ştim nimic de Barbu III după 1535, nici dacă a avut urmaşi; totuşi, numai el poate fi Barbu banul, moşul lui Matei Basarab, despre care un hrisov de la 1654 zice că a făcut danii la Sadova şi a pribegit la Ţarigrad.” (5)

Familia Craioveştilor, care la un moment dat s-a înrudit prin alianţe matrimoniale cu cea a Basarabilor, a dat mai mulţi domnitori, dintre care cei mai importanţi au fost Neagoe Basarab (1512-1521), Radu Şerban (1602-1611), care a fost succesorul direct al lui Mihai Viteazul (şi care o bună perioadă de timp a încercat să ducă mai departe opera marelui său înaintaş), Matei Basarab (1632-1654), Şerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

În cele din urmă, bogăţia devenită proverbială a boierilor Craioveşti şi a descendenţilor lor a atras invidia şi răzbunarea unor domnitori avizi de putere precum Mihnea Cel Rău (1508-1509), Mircea Ciobanul (domnitor între anii 1545-1552 / 1553-1554 / 1558-1559) şi Mihnea Turcitul (domnitor între anii 1577-1583 / 1585-1591). Ultimul avea să dea, în anul 1585, lovitura de graţie impunătoarei familii a Craioveştilor, printr-un decret de împărţire a vastelor proprietăţi pe care le deţinea.

În timpul deţinerii efective a puterii politice de către boierii Craioveşti, Oltenia a devenit o provincie independentă în raport cu instituţia Domniei Ţării Româneşti, căreia a ajuns la un moment dat să-i plătească un tribut anual. Un fapt cât se poate de edificator l-a constituit interdicţia turcilor de pătrunde pe teritoriul Olteniei, fapt ce a determinat de altfel intenţia acelor voievizi ce le erau închinaţi, precum Mihnea Turcitul (care se convertise la islam), de a distruge familia boierilor Craioveşti şi de a le acapara pământurile şi averile.

Spre mijlocul Evului Mediu, ca pol de putere incontestabil al Olteniei independente, devenită sediu al Marii Bănii, Craiova a cunoscut o puternică dezvoltare socială, economică, militară şi religioasă. Spre finele secolului al cincisprezecelea, polul economic şi comercial al Craiovei era situat în jurul Dealului Sfântul Dumitru, în zona denumită “Piaţa Veche”. Acolo se intersectau principalele drumuri comericale ce făceau legătura cu Târgoviştea, Bucureştiul, Haţegul, sudul Dunării (Calafatul şi Bechetul) şi zona Turnul Severin. Cel mai important dintre toate era însă Drumul Sării ce ducea spre Ocnele Mari, Jud. Vâlcea.

În jurul centrului economic din Piaţa Veche, unde se aflau principalele amplasamente comerciale şi meşteşugăreşti, s-au coagulat încetul cu încetul mai multe “mahalale” – adică, spus în limbaj modern, cartiere. Iniţial, mahalalele au fost ocupate de meşteşugari, în funcţie de breasla din care făceau parte. Au existat: o mahala a pielarilor, o mahala a tăbăcarilor, o mahala a lânarilor şi aşa mai departe. Fiecare mahala şi-a construit, în timp, propria sa biserică. Dacă meşteşugarii locuiau cu precădere în partea de nord şi de est a oraşului, boierimea locuia în “centru”, adică în zona Dealului Sfântul Dumitru, acolo unde se afla Reşedinţa Banilor (Casa Băniei).

După cum afirma Baltazar Walter cel Tânăr, un cronicar din Silezia ce a vizitat Craiova la mijlocul Evului Mediu, locuinţele mai răsărite ale boierimii ocupau un spaţiu în formă de potcoavă ce înconjura Dealul Sfântul Dumitru. (1) El descria oraşul ca fiind “mare, împoporat şi plin de tot felul de belşuguri, dar fără ziduri de apărare” (“împoporat: populat”).

Nivelul foarte înalt de calificare al meşteşugarilor Craiovei, care erau organizaţi în bresle (la fel ca cei din Sibiu sau Braşov) este demonstrat de existenţa unor ateliere în care se realizau produse de înaltă tehnologie, care cereau experienţă îndelungată în domeniu.

Un nume de meşteşugar iese în evidenţă, figurând în documentele epocii: Manea săbierul, care confecţiona săbii de foarte bună calitate, din moment ce printre clienţii săi figurau atât prinţi din Croaţia şi Serbia, cât şi demnitari ai Ţării Româneşti, în primul rând Domnitorul.

În acea perioadă de timp hotarele oraşului nu erau foarte clar delimitate, dar se pare că satele din jurul Craiovei, situate la o distanţă de aproximativ 20 de kilometri, erau considerate a face parte din oraş, iar locuitorii acestora erau consideraţi craioveni. Mai târziu, spre finele secolului al şaisprezecelea, hotarele au fost stabilite pe dealurile ce înconjurau oraşul, în special pe Dealurile Bucovăţului şi Plaiul Vulcăneşti. (1)

Fiind un oraş puternic din punct de vedere economic, comparabil – sau, oricum, cu nimic mai prejos – cu Braşovul, Sibiul şi celelalte oraşe săseşti sau secuieşti din Ardeal, dregătorii şi boierii Craiovei au fost capabili să menţină o oaste puternică, bine echipată şi instruită în spiritul acelor vremuri.

Nucleul oştirii Craiovei era format din oşteni profesionişti, denumiţi lefegii, dar nu trebuie subestimat rolul sătenilor din satele învecinate, care erau chemaţi la oaste de câte ori situaţia o cerea. Toţi aceştia erau subordonaţi, din punct de vedere militar, Marelui Ban al Olteniei. De asemenea, un rol important l-au avut oştile principalilor boieri olteni. În acest context nu trebuie să fie motiv de surpriză faptul că, atunci când a venit timpul, devenind Domnitor cu acordul Porţii de la Constantinopole, Mihai Viteazul, fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun şi frate al domnitorului Petru Cercel, a contat pe un corp de oaste extrem de puternic, dur şi experimentat, astfel că a obţinut victorii glorioase în faţa unor inamici redutabili.

Tradiţia menţinerii unei oştiri puternice devenise tradiţională în Craiova; ea nu a început pe timpul lui Mihai Viteazul, căci bazele ei au fost puse pe timpul lui Iova Kraiul, astfel că au continuat pe timpul bătăliei de la Posada din anul 1330, precum şi pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân – victoria de la Rovine fiind un exemplu elocvent în acest sens.

Trebuie subliniat şi faptul că victoriile lui Mircea cel Bătrân sau ale lui Mihai Viteazul împotriva turcilor şi, implicit, unirea de către acesta din urmă a celor trei Valahii – Valahia, Transilvania şi Moldova -, “pohta ce am pohtit” (după propria sa exprimare), nu au fost deloc întâmplătoare, ci consecinţă firească a faptului că respectivii domnitori s-au bazat pe o oştire profesionistă, echipată şi instruită corespunzător.

Sub nici o formă oştile Craiovei nu au fost formate, aşa cum a încercat istoriografia comunistă să sugereze, din mase ţărăneşti luate de la muncile câmpului pentru a-şi apăra cu armele glia strămoşească. Nici nu era posibil în acea perioadă în care primau armele de foc şi, în special, muschetele şi tunurile, care aveau nevoie de o specializare militară îndelungată pentru a fi folosite. De asemenea, era nevoie de generali şi căpitani de oaste destoinici, în mare parte lefegii sau boieri şcoliţi în meseria armelor, care au devenit comandanţi ai unor corpuri de oaste, mai mari sau mai mici. Fără sprijinul lor, nici nu era cazul ca vreunul dintre domnitorii citaţi să plece la război.

Aşadar, pentru a face faţă inamicilor de orice fel era nevoie de o armată organizată, disciplinată şi instruită, capabilă să folosească atât armele albe – săbii, pumnale, lănci – şi implicit să aibă curajul de a desfăşura lupte corp la corp cu inamicul, cât şi armele de foc – pistoale, muschete sau tunuri. Uneori, cu toată instruirea corespunzătoare, se mai produceau şi mici “accidente” în ceea ce priveşte folosirea armelor de foc şi, în special, a tunurilor.

Un astfel de accident a rămas “imortalizat” în zidul Bisericii Domneşti de la Târgovişte, unde încă poate fi observată o ghiulea înfiptă în zid. Această ghiulea nu aparţine unor inamici, ci unor oşteni mai puţin instruiţi ai lui Mihai Viteazul care, încercând să apere Curtea Domnească, au tras cu tunul şi au nimerit … zidul lăcaşului de cult.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n