PERLA VALAHIEI – D(R)ACOMANII DIN CUMANIA NEAGRĂ

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  D(R)ACOMANII DIN CUMANIA NEAGRĂ

cristian gănescu - editura alaya 4

 

Fără nici o îndoială, între români şi cumani a existat o înţelegere sau, mai exact spus, un pact nu numai de neagresiune, ci şi de frăţietate, căci altfel nu poate fi explicată buna colaborare politico-militară ce s-a perpetuat de-a lungul timpului. În mod cert, eminentul cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu a avut perfectă dreptate atunci când a indicat frăţia de sânge ca temei al înfrăţirii româno-cumane în arealul balcano-carpato-danubiano-pontic; nu a avut însă dreptatate atunci când a absolutizat rolul cumanilor în istoria românilor.

Incontestabil, românii şi cumanii asiatici au fost două etnii diferite. Cumanii, ca etnie distinctă provenită din stepele Mongoliei, erau o populaţie cu trăsături asiatice. Emilia Corbu, în studiul citat, afirmă că „cumanii, cum erau numiţi în izvoarele latine, erau un popor de origine turcă veche, ramura occidentală a kimekilor. Diversele variante ale denumirii lor în rusă (polovti), armeana (khartes) şi germana (valwen) s-ar traduce prin „popor galben, palid, luminos”. La rândul lor, maghiarii îi numeau „kun” sau „kunor”. Cumanii înşişi îşi spuneau „kipceac”; din punct de vedere antropologic singurii urmaşi recunoscuţi ai cumanilor sunt o seminţie numită şi astăzi prin termenul „kîpceac”, seminţie înrudită îndeaproape cu kirghizii, khazarii şi turcii. (16)

Întrebarea este cum au putut coabita două etnii atât de diferite în arealul balcano-carpato-danubiano-pontic, în condiţiile în care nu există nici o urmă de mixaj etnic al autohtonilor cu vreo populaţie asiatică. Nu există nici o necropolă care să certifice un asemenea mixaj. Dimpotrivă.

După cum relata istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa „Istoria Olteniei”, există un caz în care, într-adevăr, în sudul Olteniei a fost descoperit un mormânt al unui luptător asiatic, dar acesta a fost înhumat – iar acesta este un fapt extrem de important – în afara necropolei în care erau înhumaţi autohtonii. De fapt, războinicul asiatic a fost înhumat nu numai în afara necropolei unde erau înmormântaţi autohtonii, ci şi în afara arealului satului respectiv, în condiţiile în care toate artefactele descoperite acolo erau autohtone. (5) O astfel de descoperire ridică, fără nici o îndoială, o întrebare fundamentală: cine au fost, de fapt, cumanii despre care istoriografia afirmă că au stăpânit în Evul Mediu o mare parte din arealul carpato-danubiano-pontic ?

Înainte de toate, trebuie menţionat că istoriografia românească denumeşte această populaţie războinică venită din centrul Asiei prin doi temeni: cumani (numele prin care populaţia „kîpceak” era denumită de bizantini) şi comani. În mod obişnuit, istoriografia românească a stabilit o echivaleneţă de la sine înţeleasă între cumani şi comani. Totuşi, din punct de vedere etimologic, este vorba despre două denumiri complet diferite; cele două denumiri nu au acelaşi înţeles, ceea ce denotă faptul că se referă la două populaţii diferite din punct de vedere etnic.

Este de remarcat în acest context şi faptul de mare importanţă că în locaţiile din arealul carpato-danubiano-pontic ce poartă denumiri ce conţin derivate ale cuvântului coman – precum Vadul Comanilor, Comarnic etc – nu au fost descoperite nici un fel de urme arheologice ale acestei populaţii asiatice, denumirile respective fiind înregistrate doar în timpurile recente. De fapt, mulţi lingvişti moderni consideră că aceste denumiri nu au de-a face cu cumanii asiatici, ci sunt doar derivate ale termenului de origine latină „coama”, care se traduce prin „creastă” sau „culme”. Pe de altă parte, cuvântul coman, care a fost atestat ca regionalism în Moldova, înseamnă „drac”, fiind un cuvânt căruia i s-a adăugat ulterior sufixul man, în genul cuvintelor capso-man, clepto-man, gogo-man, Carai-man etc.

Deşi nu este în nici un fel acceptată de cercetarea istoriografică modernă, această ultimă etimologie rezolvă misterul în mod fericit: cuvântul coman este, de fapt, prescurtarea, la singular, a cuvântului draco-man, în care „dracul” este „nomen otiosum”, adică nume ce nu trebuie pronunţat pentru că aduce nenorociri (tot astfel nu trebuiau pronunţate numele Ielelor, care erau denumite „Ele” sau „Hăle Frumoase”), iar acest aspect relevă măsura corectă după care pot fi analizate evenimentele. Concluzia este că pentru a nu fi folosit în limbajul curent numele dracu din compunerea cuvântului dracoman, se foloseşte ca substitut ultima parte a cuvântului: coman. Iar prin această ultimă etimologie, răspunsul la întrebarea fundamentală „cine au fost comanii ?”, pare a se prefigura de la sine: comanii au fost altceva decât cumanii. Comanii au fost o populaţie autohtonă cu trăsături europene care a fost identificată cu dracii, iar cumanii au fost un trib războinic de origine etnică asiatică (culoarea galbenă a pielii, cu ochii oblici). Aşadar, ca etnie, cumanii asiatici nu au nimic de-a face cu comanii. Mult mai degrabă, acei „călăreţii roşii” menţionaţi de călugărul Albericus, care i-au speriat atât de tare pe călugării de la Mânăstirea Cârţa şi care apoi s-au retras ori s-au refugiat într-o peşteră, pot fi, în mod aproape sigur, identificaţi cu „dracii” din regionalismul folosit în Moldova, regionalism ce s-a concretizat în limba autohtonă prin cuvântul popular românesc „coman”. De fapt, fără teama de a greşi, poate fi stabilită o echivalenţă logică între comani şi oamenii roşii menţionaţi de călugărul Albericus. Ceea ce înseamnă că războinicii roşii au fost într-adevăr comani, dar nu asiatici, ci de etnie autohtonă. De asemenea, comanii autohtoni (drăcoşi de felul lor) pot fi identificaţi cu vestiţii oameni „roş”, ce apar foarte des în legendele, basmele şi colindele poporului român, care au fost împărăţiţi de „Împăratul roş” (menţionaţi şi de inegalabilul  povestitor Ion Creangă în basmul Harap Alb).

Iar dacă continuăm raţionamentul, nu putem ajunge decât la concluzia, ce poate fi taxată de istoriografie ca fiind o fantezie de bună calitate, că (dra)comanii sunt urmaşii (da)co-manilor, adică ai dacilor. Şi nu numai ai dacilor, ci şi ai celorlalte rude ale lor care au continuat să se perpetueze în arealul carpato-danubiano-pontic din antichitate până la finele evului mediu şi care, astfel, îşi merită calificativul de strămoşi ai poporului român de astăzi: carpii, costobocii, geţii. Deşi toate aceste populaţii au fost desemnate ulterior prin termenul de daci, care a devenit astfel un termen generic care a ajuns să desemneze totalitatea locuitorilor arealului carpato-danubiano-pontic (un destin asemănător l-a avut termenul de get), în mod strict, cei desemnaţi (dra)comani trebuie să fi fost cu precădere carpii.

Rude apropiate ale dacilor, carpii au locuit încă din străvechime pe versanţii Munţilor Carpaţi – Meridionali şi Orientali -, pe teritoriul actual al Moldovei, Bucovinei şi Basarabiei până aproape de Peninsula Crimeea. De altfel, numele Munţilor Carpaţi provine de la carpi. Dacă dacii, aşa cum au fost prezentaţi pe Columna lui Traian, erau mai mult blonzi, carpii aveau cu precădere pielea arămie, adică „roşie”; carpii au fost de fapt vestiţii oameni „roş” care au fost împărăţiţi de Împăratul „Roş”.

Se ştie că, în antichitate, atât dacii, cât şi carpii se vopseau în culoarea războiului atunci când plecau la luptă, adică în culoarea roşie – culoarea zeului Marte, după cum ne informează vechii doxografi ai antichităţii – astfel că arătau ca nişte „draci”. În consecinţă, dacă se adăuga la culoarea arămie (roşie) a pigmentului carpilor vopsirea feţei în culoarea războiului, precum şi comportamentul agresiv urmat de chiuituri puternice (la fel ca pieile roşii din America de nord) în momentul atacului, denumirea de drac nu are de ce să fie surprinzătoare, chiar este de înţeles. Probabil că, dacă (dra)comanii autohtoni (dacii şi carpii) ar fi auzit că sunt denumiţi draci s-ar fi supărat, menţionând că sunt doar „drago-mani”, adică războinici ai Ordinului Dragonului, al cărui simbol era Dragonul cu cap de lup (steagul dacilor).

De-a lungul timpului s-a creat o confuzie de proporţii între comanii autohtoni, urmaşi ai carpilor de odinioară, şi cumanii asiatici, după cum s-a creat o confuzie cu privire la etnia populaţiei ce a locuit teritoriul denumit Cumania; potrivit istoriografiei moderne, în Evul Mediu, existau două Cumanii: „Cumania Albă” era un stat locuit de etnicii asiatici „kîpceak”, situat în Asia, iar „Cumania Neagră” era un stat situat în nordul Mării Negre, ce ocupa Basarabia, Moldova şi o parte din Muntenia (inclusiv o parte din Oltenia). Dacă, într-adevăr, „Cumania Albă” era locuită aproape în mod exclusiv de etnici asiatici „kîpceak”, „Cumania Neagră” era locuită atât de o minoritate de etnici asiatici, cât şi de o majoritate formată din autohtoni. În „Cumania Neagră” autohtonii urmaşi ai carpilor erau majoritari în comparaţie cu asiaticii kîpceak, precum au fost slavii în raport cu asiaticii bulgari la sudul Dunării.

În concluzie, „Cumania Neagră” a fost de fapt un stat populat atât de etnici asiatici cu pielea galbenă (etimologie kîpceak: popor palid, luminos la chip), care probabil reprezentau o minoritate războinico-nobiliară, cât şi de urmaşii denumiţi (dra)comani ai vechilor daci, carpi, costoboci şi geţi (sau oricum s-ar fi numit), datorită pe de-o parte pigmentului arămiu (roşu) al feţei (în cazul carpilor), iar de cealaltă parte datorită aspectului înspăimântător sub care se înfăţişau când erau vopsiţi în culorile războiului şi porneau la luptă (aşa cum au fost prezentaţi de călugărul Albericus în cronica sa).

Afirmaţia că „Cumania Neagră” a fost locuită de o populaţie majoritar autohtonă, românească, denumită comană şi de o populaţie asiatică minoritară denumită cumană poate fi taxată, evident, ca fiind o „fantezie” sau, cel puţin ca fiind o „ipoteză”, dar o astfel de „fantezie” sau de „ipoteză” a mai fost vehiculată în trecut de cei mai importanţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene: Gheorghe Şincai, George Maior şi Gheorghe Asachi.

Astfel, Gheorghe Şincai afirma la vremea sa că „românii din Ţara Muntenească s-au numit paţinachi, iară cei din Moldova şi din Basarabia comani”. O opinie asemănătoare a avut şi George Maior, un alt reprezentant de frunte al Şcolii ardelene. Nu altceva afirma Gheorghe Asachi care a redat în scrierea sa apărută în anul 1843 informaţii ce fac posibilă înțelegerea completă a subiectului: “Acești mocani (ciobani autohtoni n.n.) – scrie Gheorghe Asachi -, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar și răzbelic ce în timpul migrațiunei universale se așezaseră în Moldova sub munții de la Comănești spre Neamțu, precum este știut, de atunce până astăzi se ocupă cu păstoria, și numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei și la gura ei.”

Gheorghe Asachi, Gheorghe Şincai şi Gheorghe Maior şi-au bazat raţionamentele pe legende “poporane” şi pe informaţii astăzi pierdute, astfel că prin comani au avut în vedere o populaţie diferită de cea asiatică denumită de istoriografie cumană. Cumanii asiatici au dispărut din istorie după marea invazie mongolă din anul 1241. Istoriografia afirmă că au migrat in corpore în Imperiul Bizantin şi în Ţara maghiarilor. În schimb, autohtonii mocani denumiți comani au continuat să trăiască în teritoriile pe care le-au stăpânit din moşi-strămoşi; ulterior ei au primit numele de români.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n