PERLA VALAHIEI – BRAZDA LUI NOVAC

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

PERLA VALAHIEI

KRAIOVAN 2

  BRAZDA LUI NOVACcristian gănescu - editura alaya 4

Pelendava a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 225 după naşterea lui Iisus Hristos. (8) Tabula Peutingeriana, o hartă a Imperiului Roman din acea perioadă, indica în mod foarte exact locaţia exactă a Pelendavei, specificând că între Drobeta (Turnu Severin) şi Pelendava sunt 71000 paşi, distanţă echivalentă cu aproximativ 105 kilometri, ceea ce este foarte exact (105,1865 km).

Dimensiunea castrului roman de la Pelendava nu este cunoscută datorită faptului că mare parte dintre zidurile sale au fost acoperite de aluviunile Jiului. Până în anul 271, când împăratul Aurelianus a decis retragerea trupelor imperiale din Dacia, Pelendava a continuat să fie o aşezare relativ înfloritoare din punct de vedere economic.

De-a lungul primelor patru veacuri ale erei creştine s-au produs mai multe revărsări ale Jiului, care au afectat localităţile din jur. După prima mare revărsare a Jiului, castrul roman de la Pelendava a fost abandonat. Revărsarea, cauzată probabil de ploi intense a fost atât de bruscă încât soldaţii romani n-au apucat să recupereze în totalitate armele şi sumele de bani pentru solde. Mult mai târziu, piatra zidurilor şi edificiilor castrului a fost folosită la construirea mînăstirii Cosuna (Bucovăţ).

Cea mai amplă revărsare a Jiului s-a petrecut însă după retragerea aureliană, cel mai târziu între anii 350 şi 400 ai erei creştine, când în urma revărsării puhoiului de ape s-a format Lacul Craioviţei, care era cu mult mai mic decât se prezintă în ziua de astăzi. Oricum, revărsările Jiului au afectat doar parţial celelalte aşezări din jur. Şi după revărsări, străvechile aşezări din jurul Pelendavei au continuat să se dezvolte, semn că nu au fost părăsite de autohtoni. Nici nu aveau de ce să fie părăsite.

Romanii au continuat să controleze malul stâng al Dunării şi, oarecum, teritoriul Pelendavei şi o perioadă de timp şi după retragerea aureliană din anul 272. Dovada constă în descoperirea unor monezi de pe timpul împăratului Diocleţian (284-305). Aceasta denotă atât prezenţa romanilor în această zonă, cât şi existenţa unor schimburi economice intense între teritoriile aflate la sudul şi la nordul Dunării.

Dunărea nu a reprezentat o graniţă decât foarte târziu, la începutul Evului Mediu. În perioada antichităţii târzii, Pelendava şi, implicit, o bună parte din teritoriile aflate la nordul Dunării s-au menţinut sub influenţă romană; totuşi, această influenţă nu pare să se fi întins, în perioada despre care este vorba, cu mult dincolo de Brazda lui Novac.

Brazda lui Novac, a cărei existenţă a fost făcută cunoscută publicului larg de către Nicolae Densuşianu în cartea sa “Dacia preistorică”, apărută în anul 1913 (cu treizeci de ani mai înainte de Nicolae Densuşianu, Alexandru Odobescu amintise în treacăt într-o monografie despre existenţa brazdei), este un val lung de pământ ce se întinde, pe teritoriul României, de la cotul Dunării, în apropierea Porţilor de Fier, până în apropiere de Galaţi. Dimensiunile brazdei sunt impresionante; brazda are forma unui trapez cu adâncimea de 3 metri, baza mare de circa 4,5 metri, iar baza mică de 2 metri. „De-a lungul Munteniei şi peste partea de jos a Moldovei – scrie Nicolae Densuşianu în “Dacia Preistorică” se mai cunosc şi astăzi urmele unui şant adânc şi de o lungime extraordinară, care tăia în două şesul dintre Carpaţi şi Dunăre. Acest şanţ uriaş apare în judeţul Mehedinţi, lângă cotitura cea mare a Dunării, trece peste judeţele Dolj, Romanaţi, Olt şi Argeş, de unde, după cum ne spun tradiţiile poporale, se prelungeşte pe lângă Târgovişte, Ploieşti şi Buzău până la Măxineni. Acest şanţ apare din nou în partea de apus a Galaţilor, lângă cătunul Traian, unde ia numele de „troian” apoi apucând direcţiunea spre nord-est trece pe la miazăzi de satul Tuluceşti peste Prut, se prelungeşte peste toată Basarabia în două ramuri paralele (Troianul de Sus şi Troianul de Jos), iar din Basarabia se întinde mai departe până la Don.” (2)

La rândul său, cercetătorul român Silviu N. Dragomir, în cartea sa „Enigme în jurul nostru”, oferă informaţii suplimentare cu privire la existenţa acestei brazde: „Lungimea brazdei este extraordinară. În ţara noastră, ea începe la Hinova – Mehedinţi, lângă cotitura cea mare a Dunării. Merge apoi la Oraviţa, Dobrun, Şopârliţa, trece Oltul pe la Greci, continuă apoi pe la Ursoaia, Broşteni, Finta, Ploieşti, urmează, probabil, până la Traian şi de aici ajunge la Tuluceşti-Galaţi, de unde trece Prutul în Basarabia. Cu totul, sunt străbătuţi peste 500 de km pe teritoriul românesc. Secţiunea brazdei (lăţimea şi adâncimea) este determinată foarte diferit de cei care au comunicat-o la sfârşitul secolului trecut. De altfel, este normal ca rezultatul să varieze în funcţie de locul unde s-a realizat măsurătoarea, ca şi de starea de degradare a lucrării respective. În principiu, secţiunea brazdei avea forma unui trapez cu baza mare de circa 4,5 m, baza mică de 2 m, adâncimea de 3 m, iar înălţimea banchetei formate cu pământul scos din şanţ era de circa 2 m. Dacă la o secţiune contemporană au rezultat circa 10 mp, înseamnă că secţiunea iniţială trebuie să fi fost cel puţin dublă. Rezultă că amploarea lucrărilor aflate doar pe teritoriul ţării noastre se ridică la peste 10 milioane mc de pământ dislocat după toate regulile unei construcţii bine gândite şi bine coordonate, pe lungimi de sute şi sute de kilometri. Grandoarea unei asemenea lucrări de artă, executate cu cel puţin 3000 de ani în urmă, pune în umbră o construcţie oarecare, precum Canalul Dunăre – Marea Neagră, marginalizând-o.” (4)

Potrivit tradiţiei populare, cel ce a construit Brazda a fost un personaj legendar, pe nume Novac, despre care legendele populare afirmă că a fost uriaş (“jidov”). Silviu Dragomir sintetizează astfel subiectul: „Novac era împăratul jidovilor (adică al „oamenilor mari”) care, după legendele române, i-a învăţat pe oameni agricultura, s-a luptat cu balaurul şi a tras „brazda cea mare”. Acest Novac nu trebuie confundat cu „Moş Novac”, pomenit adesea în cântecele noastre istorice şi care era de origine din „Lătâni ” (v. Corcea, Balade poporale). Cuvântul Novac are în Oltenia şi înţelesul de „uriaş” sau „viteaz din timpurile străvechi.” (4) Mai trebuie notat că Novac a fost identificat uneori cu Ler Împărat, alteori cu Iova(n) Iorgovan, personaje ce apar de multe ori în colindele şi basmele româneşti.

În opinia lui Nicolae Densuşianu, scopul Brazdei lui Novac, a fost „un monument comemorativ pentru introducerea agriculturii. La rândul său, Silviu N. Dragomir, în lucrarea citată, este de părere că Brazda lui Novac „pare să fie o lucrare ce nu are nimic din caracterul unui val roman, construit regulat şi fortificat ca atare. Densuşianu, făcând unele determinări pe teren, a constatat că brazda nu respectă natura reliefului pe care-l străbate, neputându-i-se atribui nici o importanţă strategică, nici măcar una defensivă, de apărare.” (4) Alţi cercetători au căzut de acord asupra faptului că, la origine, Brazda lui Novac a fost un val de apărare, motiv pentru care a fost atribuită fie împăratului Traian, fie împăratului Constantin cel Mare.

Totuşi, departe de a fi reprezentat, aşa cum aprecia Nicolae Densuşianu, „un moment dedicat descoperirii agriculturii”, dar şi departe de a fi reprezentat un val de pământ cu funcţii militaro-strategice, Brazda lui Novac a reprezantat mai degrabă o graniţă. Este, fireşte, o opinie personală a autorului acestei cărţi că Brazda lui Novac a reprezentat o graniţă, iar această opinie are la bază interpretarea cât se poate de obiectivă a unor elemente de ordin magic ce o caracterizează. Din această perspectivă, este cât se poate de evident că brazda ce tranzita teritoriul carpato-danubiano-pontic de la vest la est nu are nimic de-a face cu descoperirea agriculturii. Ce ar putea să aibă ? Ce agricultură s-ar fi putut face într-un şanţ ? Cât despre o eventuală importanţă militaro-strategică a Brazdei ce s-ar mai putea spune ? Nici cea mai superficială analiză nu-i poate atribui brazdei vreo importanţă strategică. Ce importanţă strategică poate să aibă un şanţ de doar patru metri lăţime şi adânc de trei metri. Doar nu este zidul chinezesc. Chiar dacă şanţul ar fi fost acoperit cu apă (deşi nu există nici un indiciu în acest sens), tot n-ar fi fost de ajuns să protejeze teritoriul de cavaleria şi pedestrimea inamică, care l-ar fi trecut foarte uşor. Brazda este, în fond, un şanţ destul de adânc, care delimita ceva. Ce anume delimita rămâne de discutat; în cele ce urmează vor fi făcute doar câteva constatări.

Primul element important, demn de luat în seamă, este faptul că în jurul şanţului se află un impresionant val de pământ. Foarte important de remarcat este faptul că valul de pământ se află doar pe partea sudică a Brazdei, ceea ce-i confirmă caracterul magic. Se ştie foarte bine că în antichitate, teritoriile considerate sacre sau spaţiile în care se construiau temple şi chiar oraşe erau iniţial marcate magic cu plugul. Se ştie, de asemenea, că însuşi împăratul Traian, atunci când a delimitat locul unde va ridica capitala romană a Daciei cucerite, Ulpia Traiana, a recurs la un ritual în care, în prezenţa preoţilor şi a legiunilor, a delimitat cu un plug din aur arealul respectiv. Un alt exemplu este cel al lui Romulus, întemeietorul Romei, care a trasat în prealabil cu un plug perimetrul sacru al viitoarei cetăţi, Roma. Întotdeauna, pământul – adică brazda – era aruncat în exteriorul teritoriului delimitat.

Tot astfel se prezintă Brazda lui Novac. Dacă era vorba despre o simplă brazdă profană, săpată de lucrători cu hârleţele, era normal ca pământul să fie aruncat pe ambele părţi ale şanţului; ceea ce nu este cazul cu Brazda lui Novac. Faptul că valul de pământ este situat în partea sudică a şanţului – Brazdei – indică faptul că cei care au săpat-o au fost cei din nordul teritoriului, nu cei din sud. Dacă ar fi trasat-o cei din sud, atunci valul de pământ trebuia amplasat în partea nordică. Deci, în concluzie, este vorba despre o graniţă ce delimita magic un teritoriu considerat sacru, iar această delimitare nu poate duce cu gândul decât la o opoziţie între cei din partea de nord şi cei din partea de sud a graniţei. Cei care nu voiau să le fie călcat teritoriul erau cei din partea de nord. Aşadar, Brazda lui Novac delimita o graniţă care despărţea nordul de sud; mai exact spus, despărţea populaţiile din nord de cele din sud. Probabil că această graniţă a existat încă din cea mai îndepărtată antichitate şi, după câte se pare, a continuat să fie recunoscută ca atare de toate părţile interesate până la începutul Evului Mediu.

Este bine cunoscut faptul că, în perioada ce a urmat retragerii aureliene, când tensiunile spirituale, etnice şi sociale dintre populaţiile din partea de nord şi populaţiile din partea de sud au început să se mai domolească, în zonele situate de-a lungul sau în apropierea Brazdei lui Novac, au început să înflorească nedeile.

Nedeile (limba salvă: nedelja: duminică) erau locuri fixe în care, la anumite date ce ţineau de calendarul agrar ţărănesc, se întâlneau oameni din diferite zone pentru a face negoţ. Probabil că primele nedei au apărut la scurt timp după ceea ce istoricii denumesc „retragerea aureliană”.

Este cât se poate de firesc ca nedeile să fi fost locurile predilecte unde cei din partea de nord făceau comerţ cu cei din partea de sud a brazdei. Ciobanii, meşteşugarii în lemn, olarii, crescătorii de animale şi alte multe alte categorii profesionale au găsit în nedei locul ideal unde îşi puteau vinde produsele. Forma economică de schimb era trocul. Fără nici o îndoială, o dată declanşat, contactul economic a domolit întrucâtva temerile sociale dintre cei de la nord şi cei de la sudul Brazdei. Încrederea a crescut, iar vechile animozităţi au început să fie depăşite, astfel că contactele dintre populaţiile din nord şi cele din sud s-au înmulţit. În consecinţă, Brazda lui Novac şi-a pierdut treptat importanţa avută odinioară.

Printre nedeile ce au înflorit de-a lungul graniţei denumită Brazda lui Novac s-a numărat şi nedeia din zona Pelendavei. Brazda lui Novac trece chiar prin Craiova actuală – mai precis trece prin cartierul care poartă numele Brazda lui Novac. Acesta este motivul pentru care rolul Pelendavei a crescut foarte repede între retragerea aureliană şi debutul Evului Mediu. Fireşte, în această primă perioadă ce a urmat retragerii aureliene, contactul dintre membrii focarelor de civlizaţie situate la nordul şi la sudul Brazdei era doar la început, iar nedeile erau doar într-o formă incipientă. Ele s-au dezvoltat abia după secolul al şaselea şi al şaptelea; în locurile de dispunere ale vechilor nedei au fost constituite ulterior târguri şi oraşe.

Deloc întâmplător, multe oraşe importante de pe teritoriul României actuale, precum Craiova, Târgovişte, Ploieşti, Buzău, Galaţi sunt situate în apropierea vechiului amplasament al Brazdei lui Novac; originile acestor oraşe trebuie căutate în vechile nedei ce au înflorit la începutul Evului Mediu (chiar dacă atestarea lor documentară a fost ulterioară), când s-a intensificat contactul economic între populaţiile de la nord şi cele de la sudul Brazdei lui Novac.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

45101456_562886000809507_8237174299320909824_n