IISUS HRISTOS, ADEVĂRATA LUMINĂ – ÎNŢELEPCIUNEA HRISTICĂ

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

IISUS HRISTOS, ADEVĂRATA LUMINĂ

iisus-hristos-imagine-giulgiul-din-torino_cadbff38501c41

ÎNŢELEPCIUNEA HRISTICĂ

ii1

Implicaţiile modificării lumii de dincolo, „luminarea” întunericului existent înainte de crucificarea, moartea pe cruce şi învierea lui Iisus Hristos, sunt extrem de complexe şi nu pot fi decriptate în doar câteva pagini; în mod sigur, depăşesc cadrul tainelor vechii civilizaţii egiptene, dar fără luarea lor în consideraţie, orice tentativă de interpretare şi, implicit, de înţelegere a acestora devine lipsită de orizont.

Pentru a face un pas mai departe în înţelegerea acestor taine, trebuie analizată pe scurt o concepţie ce poate fi definită “de tranziţie”, apărută în perioada cuprinsă între secolul al II-lea înainte de Iisus Hristos şi secolul al II-lea al erei creştine Această concepţie “de tranziţie” este gnosticismul.

În contextul cam plat al istoriei filosofiei, gnosticismul pare să nu aibă prea mult de-a face cu vechile concepţii ezoterice egiptene – aşa cum sunt ele înregistrate de istoriografia modernă -, dar nici cu concepţiile care i-au succedat. De aceea, în forma care s-a păstrat în ziua de astăzi, gnosticismul este o concepţie foarte puţin înţeleasă. De regulă, sintezele moderne ale istoriei culturii uită să-l trateze sau, dacă îl tratează, îl consideră uneori ca pe o ciudăţenie ieşită din noaptea raţiunii, specifică antichităţii.

Trebuie remarcat, încă de la început, că nu se poate vorbi despre un singur filon filosofic gnostic – despre o concepţie gnostică unică şi unitară. Există mari diferenţe chiar şi între concepţiile promovate de către reprezentanţii de frunte ai gnosticismului. Fiecare filosof gnostic a prezentat propria sa abordare asupra unor teme deja consacrate: formarea universului, existenţa unor planuri ortoexistenţiale suprapuse sau paralele, activitatea zeilor şi a altor fiinţe necorporale etc.

Totuşi, gnosticismul este un curent filosofic şi spiritual provenit mai ales din arealul vechilor egipteni. Astfel că, vorbind despre reprezentanţii gnosticismului, se poate avea în vedere că, în spatele concepţiei lor, se ascund, uneori greu de recunoscut, multe concepţii ezoterice egiptene. Este foarte posibil ca, la sfârşitul antichităţii, atunci când instituţiile egiptene – temple, mistere – s-au prăbuşit, o serie de iniţiaţi, unii individual, alţii încă reuniţi în colegii, să fi găsit de cuviinţă, pentru a nu se pierde în uitare, să transmită urmaşilor cele mai importante concepţii ezoterice egiptene. Faptul că aceste cunoştinţe iniţiatice arhaice au îmbrăcat o anumită formă, respectiv forma conceptuală a filosofiei greceşti, este deja o altă problemă. Se ştie foarte bine că majoritatea filosofilor care au trăit în perioada cuprinsă între secolul al II-lea înainte de Iisus Hristos şi secolul al II-lea al erei creştine, s-au format la şcoala sincretismelor, având ca formă de expresie filosofia clasică grecească – în special, neopythagorismul şi neoplatonismul. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere că, în esenţă, fondul acestor concepţii are o origine egipteană. Ele au reprezentat, pentru acea epocă, adaptări ale arhaicei save, safe sau sophia – concepţia ezoterică a vechilor iniţiaţi egipteni. Fără nici o îndoială, într-un fel sau altul, străvechea concepţie iniţiatică egipteană a fost deformată sau interpretată în funcţie de personalitatea (uneori cam discutabilă a) fiecărui filosof gnostic, dar aceasta este, iarăşi, o altă problemă, ce nu trebuie să ne împiedice să-i observăm continuitatea.

 Clasicii gnosticismului, printre care trebuie amintiţi Simon Magul, Menandros, Basilide sau Valentinus au recunoscut, în operele lor, că sunt tributari străvechii concepţii ezoterice egiptene, pe care au interpretat-o în termeni preluaţi din filosofia grecească, la modă în acea vreme. Pentru a fi în pas cu vremurile şi cu noile transformări ale aspectului ortoexistenţial al lumii – mai precis, cu transformarea lumii de dincolo, care din întunecată a devenit luminoasă imediat după crucificarea lui Iisus Hristos – de care erau, se pare, conştienţi, clasicii gnosticismului au încercat să realizeze o sinteză între vechile concepţii ezoterice egiptene, îmbrăcate în haine greceşti, şi noile concepţii creştine. Totuşi, trebuie reţinut faptul că gnosticii doar au încercat să realizeze această sinteză, nu şi că au reuşit.

Cel mai important filozof gnostic a fost Basilide egipteanul, care a trăit la Alexandria. După cum singur afirma, în tinereţe Basilide a studiat Biblia. El pretindea că este discipol al apostolului Petru prin intermediul unui filosof din acea vreme, pe nume Glaukias. Aceasta nu l-a împiedicat însă pe Basilide să preia in corpore mai vechea concepţie egipteană cu privire la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului şi să o împăneze cu diferite elemente preluate din creştinismul timpuriu şi din filozofia clasică grecească. Astfel, Basilide afirma că universul este format din trei lumi sau paliere ortoexistenţiale „paralele” sau „suprapuse”: Lumea hipercosmică sau Lumea lui Dumnezeu, Lumea supralunară sau intermediară – care este Lumea Duhului-Limită – şi Lumea sublunară sau lumea noastră. În prima lume, afirma Basilide, se află Dumnezeu-Neantul, „Dumnezeul devenirii care închide în sine sămânţa tuturor lucrurilor” – după cum stă scris în străvechea scriere Philosopneuma. Cuvântul „neant” nu trebuie să producă confuzii, sensurile sale fiind diferite în antichitate faţă de cele din ziua de astăzi. Neant, nec-antem, adică „nimic înainte”, are sensul de totalitate sau de esenţă primordială, înaintea căreia sau deasupra căreia nu există nimic. A doua lume, Lumea intermediară a Duhului-Limită, cuprinde, afirma Basilide, nu mai puţin de 365 de “ceruri” (subpaliere ale aspectului ortoexistenţial al cosmosului). Fiecare cer este condus de un personaj denumit arhonte şi cuprinde o mare mulţime de eoni sau zei. Primul cer, care este numit ogdoadă, este condus de marele arhonte al ogdoadei, iar ultimul cer, care este situat imediat deasupra lumii noastre, este numit hebdomadă. A treia lume, spunea gnosticul Basilide, este lumea sublunară – lumea noastră -, pe care o cunoaştem prin intermediul organelor de simţ. (13)

Sufletele oamenilor – mai afirma Basilide – provin din unul din cele 365 de ceruri ale lumii intermediare. Sufletele se întrupează în lumea materială (sublunară) pentru a ispăşi păcatele din alte vieţi. Ele au în natura lor credinţa deplină în Dumnezeu, ceea ce le permite, fiind întrupate în lumea materială, să dobândească cunoaşterea adevărului – gnoza fiind chiar cunoaşterea adevărului – prin intuiţie directă. În lumea materială, sufletele oamenilor cad mereu în ispită, motiv pentru care Dumnezeu a trimis un mântuitor pentru a le izbăvi. De fapt, afirmă Basilide, Dumnezeu a trimis în fiecare lume câte un mântuitor. Mântuitorul din Lumea intermediară este diferit de cel din Lumea sublunară, singura cunoscută de noi, oamenii care trăim în trupuri materiale. Iisus este mântuitorul Lumii sublunare, a conchis Basilide.

Concepţia lui Basilide a fost continuată şi amplificată de un alt gnostic celebru, Valentinus, care s-a născut în Egiptul de Jos, a studiat în Alexandria, unde s-a iniţiat în tainele concepţiilor ezoterice ale iniţiaţilor egipteni, a învăţat doctrina platoniciană şi a audiat prelegerile lui Basiliade. Valentinus afirmă că la originea universului se află Haosul, reprezentat prin forma unui şarpe care-şi muşcă coada. După Valentinus, în lumea de sus se află Dumnezeu-Începutul, Tatăl universului. Dumnezeu-Începutul a creat trei lumi: lumea superioară sau Pleroma, lumea intermediară şi lumea sublunară. Nedorind să fie singur, Dumnezeu – Începutul, Tatăl universului – a dat naştere mai multor serii de diade sau de cupluri de Eoni, adică de zei. Primul cuplu de Eoni, Nous şi Aletheia – Duhul şi Adevărul -, a dat naştere celui de-al doilea cuplu format din Logos şi Zoe. Din al doilea cuplu a apărut al treilea, format din Anthropos şi Ekklesia. Fiecare cuplu a mai dat naştere, la rândul său, unei serii de Eoni, astfel încât, în lumea superioară, în Pleroma, există în jur de treizeci de Eoni. Unul dintre Eoni, pe nume Sophia, “curios şi plin de dorinţă”, a vrut să afle tainele ascunse ale creaţiei şi să-l imite pe Tatăl care a creat singur. Nu a reuşit decât să aducă pe lume o fiinţă informă pe nume Ektroma, rod al trufiei şi al ignoranţei. Ceilalţi Eoni, văzând o asemenea fiinţă informă, l-au rugat pe Tatăl să-i ajute. Atunci, primul cuplu, Nous şi Aletheia – Duhul şi Adevărul – a dat naştere unui alt cuplu de Eoni: Christos şi Sfântul Duh, care au menirea de a desăvârşi forma Ektromei şi de a o consola pe Sophia. Scăpaţi de prezenţa nedorită a Ektromei, Eonii Pleromei, dorind să-şi arate recunoştiinţă faţă de Tatăl, l-au creat împreună pe Marele Pontif, Eonul Iisus. Ulterior, afirma Valentinus, Eonul Iisus a găsit-o pe Ektroma pradă unei mari tristeţi. A eliberat-o de chin şi i-a transformat esenţa. (13)

Pentru vechii gnostici, termenul de eon sau aeon avea o semnificaţie specială. De fapt, este vorba despre o semnificaţie dublă. În primul rând, prin eon gnosticii înţelegeau o regiune a aspectului ortoexistenţial al cosmosului (un palier sau o sferă), iar în al doilea rând, pe conducătorul acestei regiuni (o a treia semnificaţie a cuvântului eon, ce pare să nu aparţină gnosticilor, dar care a fost preluat de aceştia, se referă la o perioadă îndelungată de timp). Eonul, ca regiune cosmică, este formată dintr-un anumit număr de “cercuri” concentrice, probabil în număr de treizeci, conform principiului similitudinii (existau treizeci de eoni-conducători principali). Aceste “cercuri” concentrice se numeau cel mai adesea “locuri”; dar cele mai apropiate de centru se numeau “aşezări”. Fiecare regiune – eon – avea două porţi şi fiecare poartă avea paznicii ei. În spatele fiecărei porţi se găsea un văl care îi ascundea vederii pe locuitorii eonului. În jurul fiecărui eon era o boltă care-l acoperea cu totul, precum pământul este acoperit de cer. Pentru a avea liberă trecere prin orice eon, iniţiaţii care călătoreau în duh trebuiau să cunoască “numărul, pecetea şi cuvintele de putere” – parola de trecere. Fiecare “loc” şi “aşezare” era populată de o mulţime de genii, spirite sau zei; fiecare “aşezare” era guvernată de un arhonte. Ansamblul geniilor, spiritelor, zeilor şi arhonţilor forma “ierarhia” (panteonul). Pe prima treaptă a ierarhiei se găseau liturgii. Deasupra lor erau îngerii, arhanghelii şi parastaţii. Valentinus mai afirma că în lumea sublunară se află douăsprezece „încăperi”. Cele douăsprezece „încăperi” sunt conduse, fiecare, de câte un arhonte. Prima încăpere este condusă de un arhonte cu chip de crocodil, a doua de unul cu chip de pisică, a treia de un arhonte cu chip de câine, a patra de un arhonte cu chip de şarpe etc. (13)

Este evidentă similitudinea dintre concepţiile gnostice şi vechile concepţii ezoterice egiptene; ambele amintesc despre zei, „ore”, regiuni, porţi, cuvinte de putere. Haosul menţionat de Valentinus nu este altul decât zeul Nun al egiptenilor. Arhonţii menţionaţi de Valentinus sunt identici cu zeii din Cartea despre Amduat. Atât la vechii egipteni, cât şi la Valentinus, zeii au forme hibride umanoido-animaliere: cu cap de câine (precum zeul Anubis), cu trup de de vacă (precum zeiţa Hator), de pisică (precum zeiţa Beset) etc.

Cele douăsprezece „încăperi” menţionate de Valentinus corespund celor douăsprezece regiuni sau “ore” ale Soarelui din timpul nopţii, despre care vorbeşte Cartea despre Amduat. De fapt, „orele” sau regiunile Amduatului se numeau în egipteană arrit, termen pe care Valentinus l-a tradus prin „încăpere”. Cele douăsprezece ore/încăperi sau zone menţionate de Valentinus, fiecare dintre ele stăpânită fiind de un arhonte/zeu de formă umanoido-animalieră, nu reprezintă decât partea inferioară a aspectului ortoexistenţial al cosmosului, parte denumită “lumea sublunară”. Deasupra lumii sublunare, afirmau filozofii gnostici, există însă multe alte regiuni ortoexistenţiale, lumi/eoni/locuri/aşezări sau ceruri, fiecare fiind condusă de câte un zeu/arhonte sau eon, despre care vechii iniţiaţi egipteni nu aveau informaţii sau, oricum, scrierile lor nu indică faptul că ar fi avut cunoştinţă despre ele. Concepţia gnosticului Valentinus confirmă premisa că vechii egipteni nu l-au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu; de asemenea, confirmă justeţea interpretării potrivit căreia zeii vechiului Egipt, departe de a fi fost simple plăsmuiri ale imaginaţiei, aşa cum consideră concepţia materialistă, au fost, în marea majoritate a cazurilor, fiinţe decorporate care se manifestă cu precădere pe palierele inferioare ale aspectului ortoexistenţial al cosmosului, pe palierul infraeteric, care corespund “lumii sublunare”, aşa cum a numit-o Valentinus.

Demersurile filosofilor gnostici au adus şi multe informaţii noi, extrem de importante. Informaţiile au fost obţinute de gnostici – şi nici nu se putea altfel – în urma cercetării psihotronice personale a aspectelor ortoexistenţiale ale cosmosului. În cele din urmă, gnosticii s-au împotmolit datorită faptului că n-au fost capabili să înţeleagă natura lui Iisus Hristos, pe care au continuat să-l considere, după modelul egiptean, un zeu (eon) nou, foarte puternic, necunoscut anterior, provenit din palierele ortoexistenţiale superioare ale cosmosului. De asemena, filosofii gnostici nu au înţeles natura adevărată a Unicului Dumnezeu.

În cele mai multe dintre cazuri, filosofii gnostici au respins un contact direct cu reprezentanţii creştinismului primar, iar când l-au avut, nu au înţeles faptul că vechea înţelepciune provenită din misteriile egiptene, rod al contactării psihotronice a vechilor zei, a fost înlocuită de o nouă formă de înţelepciune ce poate fi definită drept înţelepciune hristică, ce are drept element definitoriu înţelegerea lui Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al Lumii.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n