IISUS HRISTOS, ADEVĂRATA LUMINĂ – EVENIMENTUL CENTRAL AL ISTORIEI LUMII

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

IISUS HRISTOS, ADEVĂRATA LUMINĂ

iisus-hristos-imagine-giulgiul-din-torino_cadbff38501c41

EVENIMENTUL CENTRAL AL ISTORIEI LUMII

ii1

 

După cum a fost menţionat, în urma accesării psihotronice a aspectului ortoexistenţial al cosmosului, vechii contactori şi iniţiaţi egipteni au ajuns la concluzia, definită foarte clar în scrierile lor, că universul este format din două aspecte: un aspect “văzut”, existenţial, care este lumea materială şi un aspect “nevăzut”, ortoexistenţial, definit adesea prin formularea “lumea de dincolo”, care este format din mai multe paliere. Pentru vechii iniţiaţi şi contactori egipteni aspectul “văzut” începea la “orizontul de răsărit”, locul unde răsare Soarele, şi se încheiea la limita terminus a “orizontului de apus”, acolo unde se afla poarta de pătrundere în lumea de dincolo. La rândul său, aspectul ortoexistenţial al cosmosului, “lumea de dincolo”, era format din mai multe regiuni distincte, diferite calitativ unele de altele.

Prima regiune importantă a lumii de dincolo, pornind de la limita planului material, era pentru vechii iniţiaţi egipteni, Amduatul (denumită în unele scrieri Dat sau Duat). Vechii iniţiaţi egipteni afirmau, de asemenea, că Amduatul este o lume întunecată, în care sufletele defuncţilor, lipsite de conştiinţă, de memorie şi de identitate, rătăceau ca nişte umbre. Vechii iniţiaţi egipteni mai afirmau că în Amduat există douăsprezece zone (subregiuni), pe care Cartea despre Amduat le-a denumit “ore”. Bezna Amduatului era străluminată doar de aura lui Ra, care străbătea, noapte de noapte, în barca sa solară, cele douăsprezece ore. Cea mai întunecată regiune a Amduatului era Re Staul, infernul. A doua regiune importantă a lumii de dincolo era, în opinia vechilor iniţiaţi egipteni, regiunea denumită Amenti, “preafrumosul Amenti”, locul în care se afla Osiris. Regiunea Amenti era, la rândul ei, împărţit în mai multe zone denumite mai mult sau mai puţin metaforic “Câmpiile joncilor”, “Câmpiile preafericiţilor” şi “Câmpiile păcii”. În Amenti nu puteau pătrunde decât defuncţii care erau găsiţi “curaţi” la judecata din marea sală a lui Maat. Ei se bucurau de o postexistenţă fericită alături de Osiris. Într-un fel, se poate spune că Amenti era regiunea ortoexistenţială (enclava infraeterică) personală a lui Osiris.

Se poate deduce cu uşurinţă că foarte puţini oameni puteau să pătrundă în Amenti. Cei mai mulţi dintre muritori aveau parte de o existenţă nefericită în Amduat, unde adăstau o lungă perioadă de timp ca nişte umbre lipsite de identitate şi de memorie. Aceasta a fost constanta generală a concepţiei vechilor egipteni cu privire la lumea de dincolo şi la destinul post-mortem al oamenilor. Şi, poate că nu este inutil de remarat faptul că această concepţie pe care cercetătorii moderni au definit-o drept “pesimistă” a fost comună tuturor popoarelor antice. Vechile cărţi eschatologice descriau lumea de dincolo în termeni întunecaţi. Infernul descris de vechii babilonieni, Tartarul sau Hadesul descris de vechii greci aveau drept caracteristici întunericul, uitarea, letargia şi lipsa conştiinţei defuncţilor. Pentru a caracteriza cel mai bine concepţia antică cu privire la existenţa post-mortem a oamenilor trebuie amintită o maximă a epocii greco-romane, care spune totul: „Decât rege în regatul umbrelor, mai bine cerşetor pe pământ„.

Concepţia elaborată de vechii iniţiaţi contrastează însă cu concepţiile spiritualist-ezoterice actuale. Pentru concepţia spiritualist-ezoterică modernă, lumea de dincolo nu este întunecată, ci luminoasă. Comunicările clarvăzătorilor din epoca modernă lasă să se înţeleagă faptul că în lumea de dincolo – lumea astrală, cum este denumită în scrierile spiritualist-ezoterice moderne – există o lumină “lăptoasă”, ce nu pare a izvorî dintr-o sursă detectabilă; această lumină a fost definită drept „lumina naturală a realităţii”. De fapt, chiar termenul de „astral”, adică „strălucitor ca un astru”, aplicat lumii de dincolo începând cu perioada de început a Evului mediu, întăreşte această concepţie.

Întrebarea ce se poate pune în urma acestor constatări este următoarea: cine a avut dreptate ? Vechii contactori şi iniţiaţi egipteni, sumerieni, greci etc, care afirmau aproape la unison că lumea de dincolo este întunecată sau contactorii şi iniţiaţii moderni, care afirmă că lumea de dincolo este luminoasă, “astrală” sau strălucitoare ca un astru ?

În contextul celor afirmate anterior, se poate spune că atât iniţiaţii din vechime, cât şi cei din epoca modernă au dreptate. În antichitate, lumea de dincolo era întunecată, aşa cum au constatat iniţiaţii şi contactorii acelor timpuri. În prezent, lumea de dincolo este luminoasă, aşa cum au prilejul să constate iniţiaţii şi contactorii acestor timpuri. Iar dacă toţi au dreptate, înseamnă că s-a produs o modificare substanţială a lumii de dincolo, care, la un anumit moment istoric, din întunecată a devenit luminoasă. Evenimentul care a determinat modificarea lumii de dincolo a fost crucificarea, moartea pe cruce şi învierea lui Iisus Hristos.

Faptul că s-a petrecut ceva deosebit de important în momentul morţii pe cruce şi învierii lui Iisus Hristos, a fost remarcat încă din antichitate de contactori şi descris în diferite scrieri. Primele scrieri, apărute în primele secole creştine, au relatat laconic desfăşurarea evenimentelor, chiar dacă nu le-au decelat în mod clar semnificaţia.

Evident, scrierile care au descris aceste evenimente, au apărut cu mult timp înainte de definitivarea concepţiei teologice creştine, în diferite medii culturale; unele gnostice, altele hermetice; unele de orientare iudaică, altele de orientare egipteană, astfel că nu au fost luate în considerare de către biserica creştină oficială, motiv pentru care, în ziua de astăzi, figurează în rândul scrierilor “apocrife” (apocripto: “ascuns”). De altfel, multe dintre aceste scrieri nici nu mai erau în circulaţie în momentul definitivării canonului creştin, fiind redescoperite abia începând cu mijlocul secolului XX, în urma unor săpături arheologice. Altele nici nu aveau cum să fie luate în considerare, datorită faptului că au fost fie copiate de copişti neavizaţi, fie au fost prelucrate de diferite şcoli sau grupări religioase, în funcţie de considerente particulare. Oricum, dacă sunt cercetate în mod echilibrat şi lipsit de prejudecăţi, multe dintre aceste scrieri catalogate drept “apocrife” pot aduce informaţii suplimentare, unele dintre ele valoroase, cu privire la evenimentele desfăşurate în acea perioadă.

Una dintre lucrările apocrife cele mai interesante ce tratează evenimentele ce s-au succedat morţii pe cruce şi învierii lui Iisus Hristos este scrierea Pistis Sophia, apărută cel mai probabil în secolul al doilea al erei creştine. Manuscrisul Pistis Sophia, care se află actualmente la British Museum, a fost publicat pentru prima dată la Berlin, în 1851.

Scrierea Pistis Sophia descrie diferite evenimente desfăşurate după învierea lui Iisus Hristos. Unii comentatori sunt de părere că scrierea Pistis Sophia ar trebui denumită mai degrabă “Părţi din Cărţile Mântuitorului”. Trebuie făcută însă menţiunea că, deşi manuscrisul ce s-a păstrat în ziua de astăzi a fost scris în limba coptă (limbă ce se vorbea în acea perioadă în Egiptul de sus), este vorba despre o traducere după un manuscris grecesc. Unii exegeţi au atribuit scrierea Pistis Sophia filosofilor gnostici, dar este mult mai probabil să fie vorba doar despre o compilaţie a unor gnostici egipteni, după un manuscris scris de primii creştini în limba greacă. Deşi locul de origine al Pistis Sophia trebuie căutat în Egipt, “elementele clar egiptene nu sunt cele mai numeroase; mai mult decât atât, nu par a fi cele fundamentale, ci sunt amestecate sau mai degrabă sunt suprapuse peste altele care în mod clar nu-şi au originea în Egipt”. (58)

Cartea Pistis Sophia conţine descrierea marilor taine ale cosmosului, expuse de însuşi Iisus Hristos înviat unora dintre apostolii Săi. „Au trecut unsprezece ani de la Înviere – stă scris în Pistis Sophia. Cel Înviat nu a încetat să-şi instruiască discipolii, dar nu le-a comunicat încă revelaţiile supreme. Ei nu ştiu nimic din ceea ce se află dincolo de prima taină. Ei sunt pe Muntele Măslinilor şi sunt bucuroşi – aşa cred ei – că ştiu toate revelaţiile. Dar iată că o lumină de nemăsurat pogoară asupra lui Iisus şi îl învăluie. Apoi Iisus îşi ia zborul şi se ridică la Cer. Întregul univers, de la pământ până la lumea eonilor este cuprins de o tulburare profundă. Discipolii încep să tremure şi să plângă. A doua zi, în al nouălea ceas, se deschide cerul; Iisus coboară, strălucind de lumină. Îşi linişteşte discipolii, spunându-le: “Eu sunt”. Apoi, la rugămintea lor, retrage în sine lumina care-i orbeşte. Le spune că de acum înainte le va vorbi fără ascunzişuri, deschis, nu în parabole. Începe să povestească ce s-a întâmplat. Înainte de a coborî pe pământ, Iisus şi-a lăsat veşmântul de lumină în cea de-a douăzeci şi patra şi ultima taină. În timp ce stătea deoparte pe Muntele Măslinilor, s-a gândit că îşi îndeplinise misiunea şi că sosise timpul să-şi recapete veşmântul. În acea clipă, lumina cerească îl învălui. Veşmântul era acolo. ” (58)

La început, Iisus Hristos le-a povestit apostolilor felul în care, înveşmântat cu mantia de lumină, a traversat sferele lumii. “Sferele” sunt palierele ortoexistenţiale ale cosmosului; fiecare palier este o sferă, iar la intrarea pe fiecare palier se află câte o poartă. Fiecare sferă este stăpânită de câte un personaj denumit arhonte. Pistis Sophia specifică faptul că la pătrunderea Domnului Iisus Hristos, porţile s-au deschis, iar „vălurile” s-au dat la o parte. Arhonţii, care conduceau sferele cosmosului au fost tulburaţi. Iisus Hristos a ajuns în locul unde domnesc arhonţii duşmani (arhonţii duşmani sau întunecaţi care stăpâneau o parte dintre “sferele” cosmosului). Iisus Hristos le-a sfărâmat dominaţia şi “i-a lipsit de a treia parte din puterea lor”. Sufletele înlănţuite ale oamenilor ce erau ţinute prizoniere în acele sfere de către arhonţii duşmani au fost eliberate, iar mântuirea a devenit posibilă şi pentru ele. Apoi, Iisus Hristos a luat arhonţilor toată lumina şi a redat-o lumii. Printre înaltele entităţi cereşti ţinute captive în acele sfere de către arhonţii duşmani se numără şi Sophia (pe care unii comentatori moderni au identificat-o cu “înţelepciunea căzută”, iar alţii, mai puţin inspiraţi, au identificat-o cu … eternul feminin ), pe care Iisus Hristos a scos-o din mâinile unui Arhonte duşmănos denumit Trufaşul, care, stă scris în Pistis Sophia, scotea din sine o forţă cu chip de leoaică numită Ialdabaoh. După ce a eliberat-o din mâinile arhontelui duşmănos, Iisus Hristos i-a redat Sophiei strălucirea şi puterea pe care le avusese înainte de căderea în prizonierat.

O altă scriere antică, Cartea lui Adam şi a Evei (cunoscută şi sub numele Cartea comorilor), scrisă în limba siriacă în primele secole creştine, afirmă că „Adam a fost creat de Dumnezeu în buricul pământului, în acelaşi loc în care, mai târziu, a fost ridicată crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos„. Prin sângele şi suferinţele îndurate de Iisus Hristos, a fost răscumpărat păcatul lui Adam şi, o dată cu el, al întregului neam omenesc. Adam a fost îngropat chiar acolo unde a fost construită crucea pe care a fost crucificat Iisus Hristos, adică în Centrul Lumii, locul metafizic unde începe lumea morţilor. Aura crucii de pe Golgota circumscrie întreg pământul. (59)

Unul dintre primii clarvăzători creştini (se pare că a fost primul clarvăzător creştin atestat documentar), a fost chiar unul dintre apostoli, pe nume Bartolomeu, căruia i s-au atribuit două evanghelii apocrife: Evanghelia lui Bartolomeu şi Cartea învierii lui Iisus Hristos. Cele două scrieri apocrife au fost, încă din primele secole ale noii ere, menţionate de doi exegeţi creştini importanţi: Ieronim, care le include în evangheliile apocrife cunoscute la vremea sa şi Dionisie Pseudo Areopagitul, care citează în lucrările sale două fragmente din „dumnezeiescul Bartolomeu”. Din cele două lucrări apocrife s-au păstrat astăzi doar fragmente. În scrieri, Bartolomeu se adreasează fiului său Thaddeus, căruia îi porunceşte să nu lase cărţile respective să cadă „în mâinile necuraţilor.” Bartolomeu descrie în cele două scrieri apocrife patimile lui Iisus Hristos, moartea pe cruce, coborârea în infern, eliberarea celor ţinuţi acolo şi zdrobirea puterii satanei.

Scrierile apocrife atribuite lui Bartolomeu relatează  dialogurile pe care Iisus Hristos, în Trupul de Slavă (de lumină) le-a avut, după înviere, cu apostolii. „În timpul dinaintea pătimirii Domnmului nostru Iisus Hristos, toţi apostolii s-au adunat laolaltă. Şi l-au întrebat pe Hristos, rugându-L: Doamne, arată-ne tainele Raiului. Dar Iisus le-a răspuns: Nu pot să vă spun nimic înainte de a dezbrăca acest trup de carne. Apoi, după ce a suferit şi a înviat, toţi apostolii la vederea Lui nu au îndrăznit să îl întrebe ceva, fiindcă înfăţişarea Lui nu era asemenea celei dinainte, ci şi-a descoperit plinătatea dumnezeirii. Şi Bartolomeu a mers la el şi i-a zis: Doamne, vreau să-ţi vorbesc. Iisus i-a zis: Preaiubitule Bartolomeu, Eu ştiu ce vrei tu să-mi spui. Întreabă aşadar orice şi eu îţi voi spune tot ce vrei să cunoşti. Bartolomeu i-a zis: “Doamne, când Tu ai mers să fi atârnat pe cruce, eu te-am urmărit de departe, am văzut că atârnai pe cruce şi am văzut cum îngerii au coborât din cer şi Ţi s-au închinat. Şi când întunericul a venit, am privit şi am văzut că ai dispărut de pe cruce, şi Ţi-am auzit vocea sub pământ, şi imediat un mare bocet şi crâşnire din dinţi s-a arătat. Spune-mi Doamne, unde ai fost când ai coborât de pe cruce ?” Şi răspunzând Iisus, a zis: Binecuvântat eşti tu, Bartolomeu preaiubitul Meu, fiindcă ai văzut taina aceasta. Acum îţi voi spune tot ce mă vei întreba.” (60).

Aşadar, Bartolomeu a urmărit de departe, a privit şi a văzut (fiecare dintre cele trei activităţi desemnează ceva distinct, deşi în limbajul comun desemnează cam acelaşi lucru) tot ceea ce s-a petrecut la nivelul subtil, invizibil percepţiei normale. Faptul că Bartolomeu a fost singurul dintre apostoli care a văzut, prin clarvedere, ca un veritabil contactor, toate aceste evenimente, poate fi dedus din dialogurile pe care acesta le-a avut cu ceilalţi apostoli, în special cu Petru. După cum este scris în cele două evanghelii apocrife, apostolii au dorit să-l cinstească pe Bartolomeu, numindu-l Apostolul tainelor lui Dumnezeu. „Apostolii l-au binecuvântat pe Bartolomeu pentru ce le-a spus. El trebuie numit Apostolul Tainelor lui Dumnezeu. Dar el nu a voit să primească, zicând: Eu sunt cel mai neînsemnat dintre voi, un slujitor umil. Oare nu vor spune oamenii din cetate când mă vor vedea: Nu cumva acesta este Bartolomeu, italianul, grădinarul care vinde legume ? Nu cumva acesta este omul care trăieşte în grădina lui Hierocrates, guvernatorul cetăţii noastre ? Cum de a primit el o asmenea măreţie?” (60)

Fireşte, reacţia oamenilor din acele vremuri faţă de martorul Bartolomeu a fost identică cu cea din ziua de astăzi, atunci când diferiţi oameni banali, „săraci cu duhul” – fie grădinari, fie altceva -, iar nu personalităţi de vază, devin, aproape fără voia lor, contactori sau clarvăzători. Ei nu sunt luaţi în serios de nimeni, iar exegeţii moderni îi vor ocoli, gândind la fel ca omologii lor de acum 2000 de ani: nu cumva acesta este grădinarul, lăcătuşul, tâmplarul, pompierul, poliţistul sau vameşul (etc etc) pe care-l ştim de atâta timp ? Cum de-a primit el o asemenea măreţie ? De unde are el autoritatea să vorbească despre asemenea taine adânci ?

Scrierile apocrife atribuite lui Bartolomeu mai descriu fragmentar coborârea lui Iisus Hristos în infern, imediat după crucificare şi eliberarea morţilor de acolo. În partea a doua este narat dialogul lui Bartolomeu cu satana, care este scos din abis prin puterea lui Iisus Hristos.

O altă scriere apocrifă care relatează evenimentele cruciale de acum aprape 2000 de ani, este Evanghelia apocrifă a lui Nicodim. În partea a doua a Evangheliei după Nicodim, în secţiunea intitulată „Coborârea lui Iisus Hristos în infern” sunt descrise evenimentele care au avut loc imediat după crucificare, fiind narate din perspectiva unui personaj care se afla deja în infern. „Pe când ne aflam noi în întunericul şi umbra morţii, ascunşi în infern, iată că, dintr-o dată, a ţâşnit peste noi o lumină mare de s-au cutremurat şi infernul şi porţile morţii. Atunci s-a auzit glasul Fiului Tatălui Preaînalt, ca un tunet grozav, strigând cu putere: Căpetenii, ridicaţi-vă porţile. Căci va intra împăratul slavei, Domnul Iisus Hristos. Atunci apăru căpetenia morţii, fugind înspăimântat, şi le porunci slujitorilor săi: Grăbiţi şi zăvorâţi porţile cu drug de fier, luptaţi-vă aprig şi împotriviţi-vă cât puteţi, ca să nu fim legaţi noi cu lanţurile pe care acum le ţinem pentru alţii. Într-o clipă nelegiuiţii se puseră în mişcare; începură să închidă porţile cu zăvoare şi drugi de fier, să se înarmeze cu tot ce aveau la îndemână şi să urle cu glas rău şi înspăimântător. Atunci Satana zise Infernului: pregăteşte-te să-l primeşti pe cel pe care am să ţi-l aduc. Infernul a răspuns: Dar glasul acesta a fost chiar al Fiului Tatălui Celui Preaînalt; căci, iată, pământul şi toate sălaşurile de sub el s-au cutremurat; cred că deja ne-am deschis şi eu şi lanţurile mele. Te conjur Satana, capul tuturor relelor, pe puterile mele şi ale tale, să nu-l aduci, pentru ca nu cumva, dorind să-l prindem, să cădem noi prinşi în mâinile lui. În tot acest timp drepţii lui Dumnezeu, auzeau cum se ceartă Satana cu Infernul. Cei care nu se cunoşteau deloc începeau încetul cu încetul să se recunoască.” (60)

Potrivit Evangheliei apocrife a lui Nicodim, primul dintre „drepţii” care s-a „trezit” a fost protopărintele Adam, care „nu-şi mai putea reveni din uimire văzând ce mulţime nesfârşită fusese zămislită şi adusă pe lume din coapsa lui„. Ulterior, s-au trezit din postura de umbre rătăcitoare, lipsite de memorie, de conştiinţă şi identitate, toţi marii „drepţi” care au trăit înainte de întruparea lui Iisus Hristos: Isaia, Ioan Botezătorul, David, prorocul Ieremia etc. „Dintr-o dată infernul s-a cutremurat, porţile morţii şi încuietorile lor s-au făcut zob, drugii de fier s-au rupt şi au căzut la pământ şi toate s-au deschis: satana a rămas în mijloc, năucit şi prăvălit pe jos, cu picioarele legate. Domnul Iisus Hristos veni cu blândeţe, înconjurat de aura strălucitoare a luminii de sus, măreţ şi smerit, purtând în mâini un lanţ. El însuşi legă strâns gâtul Satanei, apoi mâinile la spate, îl azvârli în Tartar, îi puse piciorul sfânt pe grumaz şi-i zise: Toată vremea asta ai făcut multe rele; n-ai vrut să te potoleşti cu nici un chip. Astăzi te arunc în focul veşnic” (60).

Apoi, Evanghelia apocrifă după Nicodim descrie evenimentul impresionant în care Domnul Iisus Hristos îl binecuvântează pe Adam. Adam, apoi şi Eva, s-au ridicat şi au sărutat mâinile Domnului Iisus Hristos zicând: „Iată mâinile care m-au plăsmuit. Împărate slăvit, ai venit să-i eliberezi pe oameni şi să-i strângi laolaltă în Împărăţia Ta veşnică. Atunci toţi drepţii I s-au închinat (lui Iisus Hristos n.n.) şi au strigat: “Binecuvântat cel ce vine în Numele Domnului, Domnul Dumnezeu ne-a iluminat! Amin în toţi vecii. Laudă şi slavă ţi se cuvin, căci ai venit de sus ca să ne vezi”. Astfel alergau (drepţii n.n.) sub mâinile Domnului cântând “Aleluia” şi bucurându-se împreună de Slava Lui. Mântuitorul îi cercetă pe toţi cu luare-aminte. Apoi muşcă din Infern, aruncă o parte în tartar, iar pe cealaltă o luă cu sine în ceruri”. Apoi toţi drepţii l-au rugat pe Iisus Hristos să lase în infern semnul victoriei, adică Sfânta Cruce. „Şi aşa a pus Domnul Crucea Sa în mijlocul infernului, ca semn al victoriei ce va rămâne acolo pe veci. Apoi toţi au ieşit (din Infern n.n.) împreună cu Domnul„. (60)

Scrierile menţionate anterior sunt doar câteva dintre sursele antice care au evidenţiat, într-un mod explicit, că evenimentele crucificării, morţii şi învierii lui Iisus Hristos au avut o influenţă uriaşă asupra pământului şi asupra oamenilor, atât asupra celor vii, cât şi a celor defuncţi.

Ele indică în mod explicit şi faptul că cea mai importantă influenţă a evenimentelor de pe Golgota nu s-a petrecut în planul fizic, terestru, ci la nivelul ortoexistenţial, în lumea de dincolo.

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n