O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT: 3 – NEFERTITI: “FRUMOASA CARE IATĂ, VINE”

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT:

2086086_900_thumb

NEFERTITI: “FRUMOASA CARE IATĂ, VINE”

18033481_735680863268244_6942989253564412705_n

 

Unii cercetători contemporani tratează evenimentele petrecute între anii 1360 – 1345 înainte de Iisus Hristos ca pe o telenovelă, atribuind unor personaje secundare un rol mai important decât cel pe care l-au avut. Astfel, într-o lucrare devenită celebră, cercetătorul francez Philipp Vandenberg, îndrăgostit de chipul reginei Nefertiti, îi atribuie soţiei lui Ahnaton nu numai iniţiativa reformei religioase de factură monoteistă, dar şi o importanţă decisivă în desfăşurarea evenimentelor. (30)

Unul din motivele unei astfel de abordări istorice îl constituie boala faraonului Ahnaton, devenită tot mai vizibilă începând cu al 17-lea an de viaţă. Începând cu anul 1359 înainte de Iisus Hristos, picturile care-l reprezintă pe Ahnaton prezintă o extrem de curioasă modificare a aspectului său exterior. Picturile din acea perioadă îl prezintă pe faraonul de numai 17 ani într-o ipostază asemănătoare cu cea a lui Quasimodo, cocoşatul de la Notre Dame. Capul lui Amenofis aminteşte un cap hidrocefal, braţele şi picioarele sunt foarte subţiri, iar umflăturile din zona toracelui, a şalelor şi a pulpelor sunt, din punct de vedere anatomic, anormale.

Pentru Amenofis al IV-lea – scrie Philipp Vandenberg într-o lucrare dedicată reginei Neferiti -, “soarele de aur, strălucitor, ce dă căldură şi viaţă, înseamnă mai mult. Pentru el, soarele era divinul, de la care purced toate – unicul zeu, pur şi simplu. Cei mai mulţi istorici au fost până acum de părere că Amenofis al IV-lea ar fi iniţiat singur această cotitură spre monoteism. Dar teza nu mai rezistă astăzi, căci după cum Nefertiti a fost în umbra aproape a tuturor marilor acţiuni politice, este imposibil ca Amenofis al IV-lea să fi dat singur viaţă mişcării teosofice”. (62)

Este interesant de remarcat şi faptul că, potrivit lui Philipp Vandenberg, dar şi altor comentatori moderni, mulţi dintre eroii evenimentelor petrecute acum 3300 de ani au o altă origine decât cea egipteană. Astfel, Iuia, tatăl reginei Tii, regina Tii sau Nefertiti sunt consideraţi a fi fost străini – de exemplu, de origine mitanniană sau hitită -, ca şi cum Egiptul n-ar fi fost capabil să dea astfel de personalităţi. Acestă tendinţă cvasigenerală a fost caracterizată în felul următor de un bun cunoscător al culturii antice, cercetătorul român Radu Florescu: “poate nu este lipsit de interes să se observe că, de altfel, la fel ca şi în cazul reginei Tii, originea străină a reginei Nefertiti este mai degrabă rezultatul unei anumite optici depăşite, care atribuia indoeuropenilor pătrunşi în Asia anterioară rolul preponderent în structurarea unei societăţi şi a unei culturi noi.” (62)

Desigur, nu era nevoie să vină cineva din exterior pentru a-i învăţa pe preoţii din Heliopolis ce au de făcut. Cultul lui Aton exista cu mult timp înaintea promovării sale ca zeu suprem. Chiar Amenofis Magnificul, tatăl faraonului reformator, îşi botezase barca regală “Aton luminează”, astfel încât nu era necesar ca o prinţesă străină să-i înveţe pe sacerdoţii şi pe faraonii egipteni ce au de făcut. Fără nici o îndoială, frumoasa regină Neffertiti a avut un rol important în reforma religioasă, dar puterea ei era limitată. Şi identificarea reginei Neffertiti cu Thaduhepa, prinţesa Mittaniană, pe care, la un moment dat, o încearcă cercetătorul amintit, este forţată. Philipp Vandenberg îi mai atribuie lui Ahnaton o grămadă de defecte printre care, cele mai “inofensive” ar fi fost complexul lui Oedip în relaţiile cu mama sa, homosexualitatea în relaţiile cu bărbaţii din anturaj sau cretinismul în relaţiile cu clerul. Mai mult decât atât, după această interpretare, doar doi din copiii lui Nefertiti ar fi fost făcuţi cu Ahnaton. Pentru autorul citat, Ahnaton a fost un bolnav incurabil, incapabil să domnească chiar şi o secundă. Nefertiti, scrie Philipp Vandenberg, “nu s-a lăsat însă respinsă de manifestările bolii soţului ei. Dimpotrivă, s-ar părea că modificările morbide vizibile la Amenofis al IV-lea au provocat din nou, la femeia mai în vârstă şi mai matură, acele sentimente materne de care tânărul faraon avea atâta nevoie. Şi de aceea apare cu atât mai tragic că Amenofis a fost, în cele din urmă, împins, de rătăcirea lui, s-o respingă pe această femeie. Soţul reginei Nefertiti a fost, deci, bolnav de la vârsta de 17 ani şi a devenit treptat un om de compătimit, depinzând de sprijinul şi de energia spirituală a unei personalităţi puternice – Nefertiti. I se pot atribui multe defecte lui Amenofis al IV-lea, dar nu i se poate nega o calitate importantă: avea o fire pacifistă”. (62)

Problema este totuşi mult mai complicată decât a acorda merite mari unuia dintre eroii dramei de acum aproape trei mii cinci sute de ani, concomitent cu a-l coborî pe celălalt. Astfel de procedee merg, în cel mai bun caz, într-o telenovelă. Este lesne de înţeles că tânărul faraon de 17 ani, Casa Regală, chiar şi regina mamă Tii, n-ar fi putut face faţă atacurilor furibunde ale preoţilor lui Ammon care, dintr-o dată, şi-au văzut zădărnicite eforturile desfăşurate de-a lungul a două secole. Cei care au instituit cultul lui Aton în Egiptul dinastiei a XVIII-a au avut nevoie de un spate asigurat sub aspect logistic, administrativ, politic, economic, dar şi magic (parapsihologic),  dată fiind amploarea luptei care se desfăşura în acele timpuri. Este, de asemenea, greu de imaginat ca un băieţandru de 17 ani sau o tânără cu cinci ani mai mare să aibă forţa de a se opune unei armate sacerdotale dotată cu mijloace impresionante – atât financiare, mediatice, administrative, cât şi magice. Mai ales că, după începerea prigoanei îndreptată împotriva clerului lui Ammon, anularea importantelor prerogative a declanşat o reacţie extrem de violentă din partea acestora.

Din punct de vedere magic, devine clar că au existat forţe puternice capabile să-i protejeze pe tânărul faraon şi pe întreaga familie regală. Pe de-o parte, aura lui Ra primită la încoronare, iar pe de altă parte, sprijinul sacerdoţilor de la Heliopolis par să fi constituit mijloacele eficiente de protecţie împotriva celor ce-i doreau pieirea. Fără protecţie magică, fără aura lui Ra şi a strămoşilor-faraoni, fără un sprijin masiv din partea sacerdoţilor de la Heliopolis, Amenofis al IV-lea şi Nefertiti, în cel mai bun caz, se puteau juca de-a mama şi de-a tata în curtea palatului regal de la Malkata, ori puteau construi templul lui Aton pe malul Nilului, în nisip, aşa cum fac copiii ascultători. A atribui merite unuia sau altuia, a-l ridica pe unul în detrimentul celuilalt, nu serveşte la nimic. Autorii instaurării cultului lui Aton şi-au asumat un risc imens. Ei erau conştienţi de ceea ce fac, conştienţi atât de temeritatea demersurilor lor, cât şi de pericolele pe care le aveau de înfruntat. Cu toate acestea, ei şi-au dus la bun sfârşit sarcina pe care şi-au asumat-o, chiar dacă sfârşitul a fost tragic.

În mod paradoxal, ca o ironie a istoriei, Amenofis al IV-lea – Ahnaton -, este considerat astăzi drept “soţul bolnav” al frumoasei regine Nefertiti.

Referindu-se la înfăţişarea lui Ahnaton începând cu cel de-al 17-lea an de viaţă, istoricii moderni nu uită să menţioneze  boala foarte gravă de care suferea. Într-adevăr, frescele dezvăluie o anomalie anatomică stranie care ar fi apărut când faraonul a depăşit vârsta de 17 ani.

Cauzele acestei anomalii au fost discutate îndelung în mediile ştiinţifice, neexistând însă o opinie unanimă. Unii specialişti vorbesc de un sindrom foarte rar, numit lipodistrofie, sindrom care face ca partea inferioară a trupului să slăbească, iar partea superioară să se umfle, grăsimea de sub piele să se disipeze în partea superioară a trupului, în timp ce ţesuturile adipoase să prolifereze în şezut şi pulpe. Acest sindrom, asemănător până la un punct cu un stigmat sau chiar cu o degenerare genetică, se manifestă şi printr-o alungire a craniului şi printr-o hipertrofie mamară. După cum afirmă lucrările de specialitate, diformitatea craniului – numită hipsicelaţie, oxicefalie, acrocefalie sau pyrgocefalie – care face parte din malformaţiile congenitale din grupul craniostenozelor, se datorează osificării precoce a suturii coronare şi sagitale care împiedică dezvoltarea laterală, ceea ce permite doar dezvoltarea în înălţime a craniului. (16)

Boala lui Ahnaton, atât de controversată, este, într-adevăr, foarte greu de diagnosticat din punct de vedere ştiinţific. Din punctul de vedere al concepţiei ezoterice, explicaţiile ştiinţifice, deşi sunt întemeiate din punct de vedere medical, nu sunt şi suficiente. Boala faraonului pare să se fi datorat mai multor factori combinaţi, iar explicaţiile medicale reprezintă doar o faţetă a problemei. Astăzi există convingerea aproape unanimă a istoricilor că Ahnaton a fost un om bolnav care, nu se ştie cum, a avut tupeul, absolut incredibil, de a instaura o religie de factură (mai mult sau mai puţin) monoteistă într-un Egipt bântuit de demonii politeismului. Această interpretare nu răspunde însă la o întrebare simplă: cum a fost posibil ca o personalitate labilă fizic şi psihic să instituie o reformă religioasă de factură monoteistă într-o ţară în care politeismul era atât de răspândit ?

Mai mult decât atât, cum a fost posibil ca o personalitate labilă fizic şi psihic să întrunească o asemenea adeziune, încât să fie imitată cu veneraţie de elita spirituală a Egiptului, ale cărei standarde erau cu mult mai înalte decât cele din ziua de astăzi ?!

Chiar şi pentru o cercetare superficială, este stupefiant felul în care curtenii îl imitau pe faraon: diformitatea faraonului a început să fie copiată şi mimată de toţi curtenii, creându-se un nou tip de ideal uman, demn de a fi imitat. Această imitare a unui model uman – demonstrată cu prisosinţă de reprezentările epocii – poate fi, la o analiză superficială, interpretată din două puncte de vedere: ori ca o dovadă de slugărnicie, ori ca o dovadă de solidarizare. Slugărnicia era, într-adevăr, o “virtute” răspândită în vechime, după cum este şi în ziua de astăzi. Cât despre solidarizare, este greu pentru un om să fie solidar cu diformitatea altuia; în definitiv, nu trebuie confundată solidarizarea cu compătimirea.

La o privire mai atentă, nici una din cele două variante nu pare a se impune. Frescele ce au străbătut veacurile până în ziua de astăzi indică în comportamentul supuşilor mai mult decât simpla dovadă de slugărnicie ori decât o dovadă de solidarizare cu cineva aflat în suferinţă, faraon sau om de rând. De aceea, se impune şi o a treia variantă, singura care poate fi luată în considerare în acest context: este vorba, din partea supuşilor, despre o identificare psihologică, mentală şi, mai ales, spirituală cu un model extrem de puternic. Această constatare naşte însă o altă întrebare: de ce supuşii au urmat un model uman care, în termenii estetici ai oricărei civilizaţii, era grotesc ? Cu atât mai mult cu cât vechii egipteni aveau oroare de orice diformitate fizică. Defuncţii erau întotdeauna pictaţi în stare de har, fără nici o diformitate fizică, iar cei vii căutau prin toate mijloacele pe care le aveau la îndemână să arate cât mai bine. Pentru vechii egipteni, diformitatea şi urâţenia veneau de la demonii nefaşti ai întunericului, de la Seth, deci erau în afara ordinii naturale a lumii, Maat, şi nimeni nu s-ar fi obosit să însoţească un faraon excentric, nebun, diform şi demn de milă, aşa cum se crede că a fost Ahnaton; cu atât mai puţin poate fi înţeleasă dorinţa supuşilor de a-l imita.

Pentru curtenii “slugarnici” exista, fireşte, alternativa comodă a urmării intereselor preoţilor lui Ammon, care încercau din răsputeri să pună capăt unei aventuri ce le periclita chiar existenţa fizică. Totuşi, elita epocii, fie laică, fie sacerdotală, l-a urmat pe Ahnaton. Faptul că Ahnaton a rezistat şaptesprezece ani ca faraon demonstrează că modelul său uman a fost extrem de puternic, dar şi că sprijinitorii săi din umbră, sacerdoţii de la Heliopolis, au făcut faţă tuturor situaţiilor de criză. Urmaşul său, Tutankhamon, nu a rezistat decât câţiva ani înainte de a fi înlăturat cu violenţă, cu toate că a revenit la cultul lui Ammon. Cu tot sprijinul preoţilor de la Heliopolis, care existase şi în vremea domniei strămoşilor lui Ahnaton, nimeni nu avusese curajul să-i înfrunte făţiş pe preoţii lui Ammon. Devine astfel evident că preoţii de la Heliopolis au avut nevoie de o personalitate puternică, de necontestat, pentru a-şi pune în aplicare convingerile, la fel cum Ahnaton a avut nevoie de preoţi pentru a nu fi spulberat în câteva ore de uriaşa maşinaţiune laică şi religioasă care i se opunea. Era vorba despre o combinaţie fericită, fără de care totul s-ar fi sfârşit înainte de a începe. Ce au găsit totuşi preoţii de la Heliopolis la Ahnaton, pentru a-l susţine ? Ce au descoperit supuşii la faraonul diform pentru a-l urma şi, mai mult decât atât, pentru a-l imita, în condiţiile în care era mult mai simplu să se alieze preoţilor lui Ammon ?

Explicaţia nu poate fi decât una singură. Nu poate fi vorba, în nici un caz, de un nevolnic sau de un idiot, aşa cum cred astăzi, aproape în unanimitate, istoricii. Singura ipoteză care se impune este că, în ciuda diformităţii sale, Ahnaton a fost un produs, aşteptat de sute de ani, al preoţilor de la Heliopolis. Ahnaton a fost produsul unei manipulări genetice, care s-a realizat prin intermediul căsătoriilor consanguine – acesta fiind chiar scopul ascuns al unor astfel de căsătorii.

Sistemul căsătoriilor în familie urmărea alte scopuri decât se presupune astăzi şi nu a constituit doar o dovadă de înapoiere mentală, specifică antichităţii. Fără nici o îndoială, acest procedeu nu mai este viabil în zilele noastre datorită unor factori genetici şi aurici, dar în vechiul Egipt s-a practicat pe scară largă. Din punct de vedere spiritual, rolul căsătoriilor consanguine a fost, de fapt, naşterea unor progenituri regale cu potenţialităţi spirituale deosebite. Totuşi, nu era suficient ca un fiu de faraon să se nască cu anumite potenţialităţi spirituale; acesta era doar primul pas. Potenţialităţile latente trebuiau educate într-un fel anume, pentru a se manifesta plenar şi armonios. În acest scop, copilul era supus, încă de mic, unui proces iniţiatic specific; totuşi, acest proces iniţiatic era diferit de cel ce se aplica neofiţilor adulţi.

Acesta pare să fie adevăratul motiv pentru care tânărul moştenitor Amenofis al IV-lea nu a stat la reşedinţa tatălui său Amenofis al III-lea Magnificul până la vârsta de doisprezece ani – ceea ce, în contextul epocii, reprezenta un fapt inedit. De altfel, tânărul moştenitor nu a participat nici la înmormântarea bunicilor săi, părinţii reginei Tii, care au fost membri de vază ai curţii regale, ceea ce reprezenta un fapt cel puţin curios. În vechiul Egipt, perioada scursă între deces şi înmormântare nu era de trei zile ca astăzi, ci de şaptezeci şi două de zile, asfel că, indiferent unde s-ar fi aflat, pe teritoriul Egiptului sau în străinătate, tânărul moştenitor al tronului avea tot timpul pentru a se întoarce acasă şi a fi prezent, măcar la funeralii.

Unii istorici atribuie absenţa moştenitorului tronului de la înmormântarera bunicilor – părinţii reginei Tii, despre care există date certe – unei presupuse duşmănii dintre Amenofis Magnificul şi fiul şi succesorul său. Totuşi, această duşmănie despre care vorbesc unii istorici pare mai mult o scorneală; ce duşmănie poate exista între singurul succesor pe linie masculină şi tatăl său, în condiţiile în care copilul nu depăşise vârsta de doisprezece ani ?

În aceste condiţii, devine limpede că absenţa de la funerariile bunicilor s-a datorat unor motive bine întemeiate. Cel mai întemeiat motiv al absenţei lui Ahnaton de la înmormântare bunicilor a fost urmarea unui proces de iniţiere într-un templu; cel mai probabil, templul unde a fost iniţiat Ahnaton a fost la Heliopolis, Oraşul soarelui, denumit de vechii egipteni On, acolo unde era venerat zeul Ra sub forma discului solar.

Este ştiut faptul că, în antichitate, indiferent ce se întâmplă în lumea profană, nimeni nu putea pleca din templul în care are loc iniţierea atâta timp cât ciclul nu era încheiat. În timpul iniţierii, pentru lumea profană şi pentru societate, discipolul era ca şi mort. Dacă, dintr-un motiv oarecare, tânărul moştenitor Amenofis nu a avut ocazia, şaptezeci şi două de zile, să vină la înmormântarea bunicilor, cineva ar fi putut să depună, în numele său, un dar în mormântul sau în sarcofagul bunicilor. Listele numelor celor care au făcut daruri – şi mare parte din darurile depuse în respectivele morminte – au fost descoperite intacte şi încă există. Dar nimeni nu a depus ceva în numele lui Amenofis-fiul. Era ca şi cum Amenofis-fiul, moştenitorul tronului, n-ar fi existat. Ceea ce însemna că, în acel moment, Amenofis-fiul, moştenitorul tronului, era mort pentru lumea profană, adică era supus procesului iniţierii, undeva într-un templu.

Faptul că un fiu de faraon a fost trimis de mic într-un templu pentru a fi iniţiat nu trebuie însă privit ca o bizarerie. Potrivit opiniei generale, în templele din antichitate erau iniţiaţi doar adulţii; ei erau admişi în temple doar în urma unor probe severe. Şi, într-adevăr, majoritatea informaţiilor cu privire la iniţiere se referă doar la adulţi. Se ştie că filosoful grec Pythagoras a stat în templele egiptene mai mulţi ani pentru a fi iniţiat. Datele existente demonstrează totuşi că, atunci când era necesar, cel puţin în cazul moştenitorilor tronului, acest proces putea să înceapă foarte devreme. Acesta era şi motivul pentru care mulţi faraoni aveau acces la domnie încă de mici. De aceea, nici un supus egiptean nu-şi făcea probleme că regele şi stăpânul său absolut avea numai zece sau doisprezece ani. El ştia că nu forma fizică este cea care conta şi că aura zeului se poate manifesta printr-un copil, la fel de bine ca printr-un adult.

În zilele noastre, poate părea straniu ca un copil să fie luat încă de la o vârstă fragedă de la părinţi pentru a fi iniţiat o lungă perioadă în temple. La fel de straniu poate părea şi faptul că iniţierea ar putea să înceapă la o vârstă atât de fragedă – practic, într-o perioadă în care copiii de astăzi abia se dezmeticesc şi încep să meargă la şcoală. Totuşi, nu numai în antichitate copiii erau supuşi procesului iniţierii încă de de la o vârstă fragedă, ci şi în ziua de astăzi; în zonele în care încă se păstrează formele tradiţionale de învăţământ cum este, de exemplu, cazul Tibetului, copiii sunt supuşi procesului iniţierii încă de mici, iar acest aspect a fost documentat în mod clar de Alexandra David Neel, prima europeană acceptată în mânăstirile lamaşi-lor tibetani, care, într-o serie de lucrări documentare publicate la începutul secolului XX, dezvăluia  felul în care copiii de vârste fragede, de patru-cinci ani, sunt trimişi de părinţii lor înstăriţi pentru a studia în mănăstirile tibetane. Antrenamentul iniţiatic la care erau supuşi copiii  sosiţi în templele tibetane era extrem de dur, mult peste ce poate concepe un european civilizat. Un elev-discipol (chela) de paisprezece ani era considerat bătrân.

La rândul său, Lobsang Rampa sau, oricum, persoana care se ascunde sub acest pseudonim, într-o serie de lucrări-document de factură autobiografică, narează caracterul extrem de dur al iniţierilor în mănăstirile tibetane din apropierea Potalei, centrul spriritual al lamaismului şi capitala Tibetului înainte de a fi ocupat de regimul comunist chinez. Activarea  chakrelor, deschiderea celui de-al treilea ochi – ajna chakra sau Ochiul lui Shiva, cel numit Ochiul lui Horus de către egipteni -, călătoriile “în spirit”, dedublările astrale, studiul cărţilor sacre, cunoaşterea plantelor de leac erau numai câteva dintre activităţile principale ale discipolilor tibetani. În lucrările sale, Lobsang Rampa descrie multe procedee iniţiatice care, pentru occidentali, par cel puţin ciudate. Printre acestea se numără deschiderea celui de-al treilea ochi cu ajutorul unor instrumente de lemn. Neofitului i se face o incizie cu o pană de lemn în dreptul celui de-al treilea ochi – ajna chakra – provocându-i-se în mod mecanic activarea acestuia. (52)

Arheologii şi antropologii au confirmat faptul că s-au păstrat schelete, unele provenite chiar din preistorie, care prezentau găuri ciudate ale craniului, chiar în porţiunea frontală, realizate prin trepanaţie. Multe dintre aceste schelete aparţineau unor şamani sau specialişti ai conectării. Existenţa craniilor perforate prin trepanaţie, datorită asemănării evidente cu urma unui glonţ, i-a determinat pe mulţi comentatori moderni să afirme că persoanele în cauză au fost “împuşcate de extratereştri”; alţi cercetători, mult mai realişti, au atribuit trepanaţiile unor intervenţii chirurgicale realizate in extremis de vracii din antichitate. Cu toate acestea, la fel de bine, acele incizii frontale se puteau datora atât unor intervenţii chirurgicale, cât şi, uneori, deschiderii prin mijloace mecanice a ajnei chakra, care este situată chiar în regiunea frontală. Deschiderea chakrelor prin metode mecanice, violente, era practicată pe scară largă în toate societăţile arhaice, inclusiv în preistorie sau, oricum, în ceea ce astăzi poartă numele de preistorie.

Aşadar, dovezile existente astăzi demonstrează faptul că procedee iniţiatice asemănătoare au fost aplicate copiilor elitei sacerdotale sau politice în toate societăţile antice. În consecinţă, nu trebuie să constituie o eroare de interpretare acceptatarea faptului că, la fel ca şi ceilalţi potenţiali moştenitori ai tronului care s-au succedat de-a lungul istoriei statului egiptean, Amenofis al IV-lea-Ahnaton a fost luat de acasă încă din cea mai fragedă copilărie şi supus iniţierii în templu. Astfel că nu trebuie să surprindă faptul că în momentul în care supuşii se gândeau la  tânărul faraon Ahnaton, nu aveau în vedere un copil sau un băieţandru aflat în perioada pubertăţii, ci o persoană “coaptă” din punct de vedere spiritual, capabilă să manifeste anumite puteri psiho-spirituale neobişnuite. Sigur, în ziua de astăzi, aceste aspecte pot fi considerate incredibile, dar trebuie luate în considerare cu cea mai mare seriozitate. Pe de altă parte, în pofida a ceea ce se crede în ziua de astăzi, existenţa cotidiană a unui faraon sau a unui rege din vechime nu prea era una de huzur şi de plăceri necontenite, ci una de sacrificii. Este drept, nu toţi faraonii au fost capabili să-şi ducă misiunea până la capăt. Mulţi dintre ei, mai ales în epoca tardivă a istoriei statului egiptean, au fost total inapţi pentru funcţia pe care şi-au asumat-o. Dar asta este deja o altă poveste. Modul în care a acţionat ulterior faraonul Ahnaton îndrituieşte acceptarea faptului că, în afara iniţierii ce poate fi calificată drept “obişnuită”, i s-a mai aplicat şi un alt fel de iniţiere. Această din urmă formă de iniţiere se aplica doar “aleşilor”, adică celor ce prezentau “semne” distinctive. Ceea ce înseamnă că, fiind conştienţi de potenţialul psiho-mental, spiritual şi, de ce nu, genetic, al moştenitorului tronului, preoţii de la Heliopolis l-au iniţiat pe Ahnaton într-un mod diferit, în funcţie de particularităţile pe care le prezenta. O astfel de iniţiere a durat, după câte se pare, până în momentul în care a fost înscăunat faraon. Boala atât de ciudată a lui Ahnaton trebuie pusă în legătură cu acest tip de iniţiere.

Ahnaton, în cursul iniţierii în Oraşul Soarelui, Heliopolis, acolo unde exista cel mai mare centru iniţiatic al antichităţii, a fost supus unor procedee iniţiatice care i-au provocat modificări hormonale importante. Departe de a fi efectul unei boli, creşterea craniului pe verticală putea fi provocată în urma  unor acţiuni mecanice de lungă durată, identice oarecum cu cele practicate şi în ziua de astăzi de unele triburi negroide, pentru care canonul frumuseţii fizice este dat de craniul alungit, nasul cât mai bombat şi buzele cât mai groase.

După cum au confirmat numeroşi antropologi, la mijlocul secolului XX, membrii unor triburi din Africa Centrală foloseau structuri din lemn – mici scândurele prinse cu un fel de şarniere -, pentru a provoca alungirea craniului la unii copii. Purtate o lungă perioadă de timp, din fragedă copilărie, pe toată perioada creşterii, structurile din lemn determinau configuraţia dorită a craniului. În Zair, se practica şi un alt procedeu: sugarului i se înfăşura strâns în jurul capului un bandaj, începând de la ceafă până la frunte. Aceste procedee ciudate, prin care se provoca alungirea craniului erau răspândite în antichitate pe arii vaste, din tundrele siberiene până în America de Nord şi de Sud, din Africa până în Laponia. (55)

Surprinzător este faptul că astfel de procedee de alungire a craniului erau practicate – după cum afirmă Hartwig Hausdorf – chiar şi în Europa. Sunt deja celebre cazurile craniilor deformate descoperite în Bavaria, în oraşul Staubing, unde, la sfârşitul anului 1970, a fost descoperit un cimitir datând din secolul al V-lea după Iisus Hristos. La Staubing, în două morminte, mormântul 361 şi mormântul 535, au fost descoperite două cranii deformate artificial. Aceste cranii aparţineau unor persoane de sex feminin care au decedat la o vârstă destul de înaintată. Interesant este faptul că, studiind corpul femeii din mormântul 361, savanţii au descoperit uşoare modificări degenerative la oasele şoldurilor şi ale pieptului, simptome asemănătoare cu cele ale lui Ahnaton. (55)

Cercetătorii care au studiat aceste cazuri au lansat ipoteza, destul de plauzibilă, că cele două femei ar fi aparţinut unei rase neeuropene, probabil hunică, avându-se în vedere că, în acea perioadă, Europa a fost “vizitată” de nenumărate valuri ale popoarelor migratoare. De altfel, la huni aceste procedee nu erau ceva neobişnuit. Cecetătorii care au studiat craniile deformate artificial ale celor două femei au conchis că deformările craniene nu au provocat dereglări ale creierului, nici scăderea inteligenţei şi nici n-au diminuat durata vieţii.

O configuraţie diferită a craniului, craniul în formă de turn – adică ceea ce astăzi apare ca o anomalie fizică şi poartă numele de oxicefalie – determină procese fizico-chimice ale creierului cu totul diferite de cele normale. După cum se ştie, omul actual foloseşte doar 6 % din capacitatea creierului şi nu este exclus ca acest procentaj să crească în cazul condiţiilor modificării structurii craniului. Interesant este şi faptul că majoritatea imaginilor despre extratereştri, existente astăzi în inconştientul colectiv, scot în evidenţă craniul disproporţionat de mare, alungit spre înapoi, faţă de restul trupului. În acest context, este de la sine înţeles că cei care au realizat alungiri ale craniului în antichitate au avut în vedere mai mult decât un simplu deziderat estetic. Cercetătorii domeniilor ezoterice şi bioenergeticienii moderni au remarcat faptul că structura alungită a craniului determină anumite modificări ale aurei capului şi ale chakrelor. În cazul craniilor deformate artificial, aura capului este poziţionată diferit decât la omul normal, ceea ce determină apariţia unor aptitudini psiho-spirituale ample. Având în vedere toate aceste aspecte ezoterice, se prefigurează încetul cu încetul o concluzie total diferită de cea promovată de istoriografia modernă: departe de a fi fost un biet nebun, faraonul Amenofis al IV-lea-Ahnaton a fost un iniţiat. Datorită iniţierii destul de atipice, chiar şi pentru vechiul Egipt, iniţiere care a început încă din cea mai fragedă pruncie şi care, pe lângă practici iniţiatice “clasice”, a presupus şi deformarea cutiei craniene, Ahnaton şi-a modificat parametrii spirituali, devenind unul dintre cei mai importanţi iniţiaţi ai timpului său. Dezvoltarea psihomentală şi spirituală ieşită din comun i-a afectat însă trupul. Începând de la pubertate, din jurul vârstei de 15-16 ani, trupul lui Ahnaton a început să prezinte primele simptome ale unei degenerări, reprezentările picturale prezentând un trup aproape hidos.

Aşadar, paternitatea evenimentelor memorabile ale instaurării monoteismului lui Aton nu poate fi atribuită reginei Nefertiti, care, fără îndoială, a avut rolul ei în această ecuaţie. Nefertiti a fost o mare personalitate, la fel ca şi regina mamă Tii. De altfel, între Tii şi Nefertiti nu pare să fi existat o rivalitate, aşa cum se speculează astăzi, ci o colaborare permanentă. Dacă n-ar fi existat colaborare, Nefertiti n-ar fi ajuns niciodată regină. Frumuseţea reginei Nefertiti n-ar trebui să mascheze adevăruri mai substanţiale. Dacă Ahnaton ar fi fost un om bolnav în sensul conferit astăzi acestui cuvânt, nimeni nu l-ar fi urmat, mai ales că preoţii lui Ammon constituiau un pericol permanent. În contextul dat, devine incredibil şi demn de un roman kafkian faptul că supuşii încercau să semene cât mai mult cu el, să-i imite mersul şi, uneori, gestica. Dar, dacă personajele din reprezentările de la Tell-el Amarna nu-l imitau pe faraonul, ci erau la fel ca şi el !?

Nu cumva, acei supuşi ai lui Ahnaton, care încercau să semene stăpânului, făceau parte din acelaşi lot experimental, programat de sacerdoţii de la Heliopolis, după modele astăzi căzute în uitare ?

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n