O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT: 1 -AHNATON ŞI NEFERTITI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

2086086_900_thumb

AHNATON ŞI NEFERTITI

       Akhenaten4    

La sfârşitul dinastiei a IV-a, către anul 2260 înainte de Iisus Hristos, sub cel mai longeviv faraon cunoscut în istorie, Pepi al II-lea, care a trăit nu mai puţin de nouăzeci de ani, instituţiile specifice statului egiptean s-au prăbuşit. Pretenţiile tot mai mari ale preoţilor şi ale nobililor au determinat o răsturnare socială de mari proporţii, ceea ce a determinat o criză de conştiinţă la nivelul întregului popor.

Abia către 2160 înainte de Iisus Hristos, unitatea statală a fost reconstituită. Faraonul Amenemhat I, apoi Sesostris al III-lea au restaurat sistemul administrativ şi au reuşit, printr-o politică de cuceriri, de expediţii în est şi în sud, de schimburi comerciale cu regatele învecinate, în special cu Creta şi Byblosul, să readucă prosperitatea poporului şi, mai ales, să ţină în frâu dorinţele de putere şi de mărire ale capilor administraţiei, nobilimii şi sacerdoţilor.

Hegemonia cultului zeului Ammon şi creşterea importanţei oraşului Theba s-au accentuat la începutul Dinastiei a XII-a, în jurul anului 2000 înainte de Iisus Hristos, când vizirul ultimului faraon din dinastia anterioară a uzurpat puterea şi s-a proclamat faraon sub numele de Amenemhat – în traducere, “Ammon este cel dintâi”.

După ce faraonul Sesostris I a început construirea sanctuarului de la Karnak, rolul oraşului Theba şi rolul clerului zeului Ammon au dobândit o importanţă de prim ordin în jocurile puterii – atât politice, cât şi sacerdotale. Această perioadă de relativă stabilitate a luat sfârşit în jurul anului 1690 înainte de Iisus Hristos, când Egiptul a fost cucerit de un trib de războinici nomazi veniţi “de peste mări”. Aceşti războinici au intrat în istorie sub numele de hicsoşi – traducerea modernă a termenului antic heqau khasut, adică “stăpânii ţărilor străine”.

În aceeaşi perioadă s-a instalat în Egipt şi tribul lui Israel, care a venit din Ţara Canaanului. Abia în jurul anului 1580 înainte de Iisus Hristos, faraonul Ahmosis i-a alungat pe hicsoşi, inaugurând Imperiul egiptean şi inaugurând totodată cea mai glorioasă perioadă a istoriei egiptene, atât sub aspect socio-politic, cât şi economic. În această perioadă, în Orientul apropiat s-au format patru mari puteri: Egiptul, Ţara Hatti, Ţara Mittani şi Babilonul. Regatul Asiriei, în pierdere de putere, trecea printr-o perioadă întunecată. (61)

După anul 1550, faraonul Amenofis I şi, apoi, faraonul Thutmosis I, au început o viguroasă şi agresivă politica de expansiune în Asia. Rolul cel mai mare în construirea Imperiului egiptean l-a avut însă faraonul Thutmosis al III -lea.

Istoria vieţii faraonului Thutmosis al III-lea şi a marilor sale fapte de arme este una dintre cele mai fascinante aventuri ale antichităţii. La moartea prematură a tatălui său, Thutmosis al III-lea a fost complet marginalizat de mama sa vitregă, regina Hatchepsut. Sub pretextul regenţei, regina Hatchepsut a preluat puterea timp de 23 de ani. Hatchepsut a fost o regină ambiţioasă, care se îmbrăca bărbăteşte, purta barbă pastişă şi excela prin intrigi de curte, fiind ajutată de principalului ei sfetnic, Senenmut. Thutmosis al III-lea a devenit faraon abia după moartea ambiţioasei regine.

În anul 1480 înainte de Iisus Hristos, când Thutmosis al III-lea a urcat pe tronul Egiptului, situaţia era destul de complicată: pe plan intern, preoţii zeului Ammon, care deja aveu prea multe drepturi, ameninţau instituţia regalităţii, iar pe plan extern, statul Mittani – cel mai mare imperiu al timpului – şi suveranul unui alt stat din Orient, Kadeşul, sprijieau o coaliţie uriaşă, formată din mai multe regate, pentru a îngenunchia definitiv Egiptul. După şaptesprezece campanii militare, purtate aproape douăzeci de ani cu un simţ excepţional al strategiei, faraonul Thutmosis al III-lea a distrus coaliţia formată din statele învecinate şi a extins hegemonia egipteană, instaurând Imperiul. În perioada domniei sale, regatul egiptean se întindea de la Eufrat, în partea de nord şi până la a patra cataractă a Nilului, în partea de sud, înglobând Sudanul şi Nubia. Toate marile puteri ale lumii, Babilonul, Asiria, Hatti, statele asiatice mai mici, au început să trimită anual tributuri şi omagii suveranului egiptean. Fiul lui Tuthmosis al III-lea, faraonul Amenofis al II-lea, a păstrat cu fermitate cuceririle, ducând şi el două campanii militare victorioase în Asia. Amenofis al II-lea a fost şi semnatarul primului tratat de pace cunoscut în istorie. Amenofis al II-lea a avut o înţelegere verbală cu suveranul statului Mittani, ameninţat de puterea în creştere a hitiţilor. Acest tratat verbal a fost reînnoit de fiul său, Thutmosis al IV-lea, fiind întărit – o premieră în sistemul de alianţe egiptean, în care faraonul trebuia să se căsătorească cu propria sa soră, pentru a păstra nealterată puritatea sângelui – de căsătoria cu o prinţesă din statul Mitanni.

Începând cu anul 1380, norii negri au început să se adune pe cerul şi aşa tot mai întunecat al Asiei mici. Supiluliuma, noul rege al statului hittit a rupt echilibrul fragil al relaţiilor politice, cucerind statul Mittani şi ţinuturile situate în Siria actuală, ameninţând hegemonia Egiptului în zonă. În aceste condiţii, Babilonul s-a aliat cu hitiţii, iar regele din Mittani a fost ucis de fii săi. Statul Mittani şi-a pierdut independenţa, fiind la scurt timp cucerit de o populaţie de războinici reţinuţi în istorie sub numele de hurriţi. Ulterior, printr-o politică expansionistă în zonă, Asiria a cucerit Babilonul.

În toată această perioadă, zeul Ammon a devenit cel mai important zeu al Egiptului, detronându-i pe toţi ceilalţi zei ai panteonului. Ammon s-a ridicat destul de târziu în ierarhia panteonului. Abia în Imperiul de mijloc, o dată cu domnia reginei Hatchepsut, Ammon a căştigat un ascendent important în faţa celorlalţi zei. Numele zeului Ammon, după textele cuneiforme, chaldee şi copte era Aman. Grecii îl scriau Amon sau Amen şi-l identificau cu Zeus. Cercetătorul român Constantin Daniel este de părere că Ammon nu era originar din Theba; zeul Ammon trebuie pus în relaţie cu zeul Min din oraşul Koptos. La fel ca şi Min, Ammon este reprezentat ithyphfallic – cu fallusul în erecţie -, are trupul desenat grosolan, pielea de culoare albastră, fără a avea membrele bine conturate, iar în mână ţine un bici. Numele Ammon are sensul de “cel ascuns”. Esenţa zeului Ammon, este de părere Constantin Daniel, era explicată, ca de atâtea ori la egipteni, printr-o amfibologie intenţională, un joc de cuvinte. Ammon se scria “i m n”, pronunţându-se Aman, iar verbul “a rămâne” se scria “m n” . Printr-o apropiere dintre cei doi termeni, se afirma că Ammon “rămâne, stă, în toate fiinţele”. (16)

mediapreview

Mai mulţi comentatori moderni consideră că Ammon era un zeu al văzduhului sau al aerului. Mai degrabă, văzduhul sau aerul erau doar elementele prin care se manifesta. Culoarea albastră a pielii zeului Ammon pare, într-adevăr, să indice văzduhul metafizic sau mai exact, văzduhul transfizic. Ammon era reprezentat printr-un berbec, dovadă a vitalităţii elementului pe care-l simboliza. Caracterul agresiv al cultului lui Ammon poate fi recunoscut din rapida sa ascensiune, precum şi din tendinţa permanentă de a se substitui celorlalţi zei mai vechi.

De-a lungul istoriei egiptene s-a perpetuat un război ascuns între mai multe şcoli teologice afiliate unor temple. Fiecare şcoală teologică a încercat să propulseze, printr-un subtil proces de substituire teologică, ca zeu suprem, propriul său zeu patron. Prima mare substituire s-a produs în timpurile predinastice, în momentul în care cel denumit “zeul”, despre care cele mai vechi scrieri cosmogonice afirmau că este “fără formă şi fără nume”, a fost înlocuit cu Ptah. A doua mare substituire, care a aparţinut preoţilor de la Memphis, a constat în înlocuirea lui Ptah cu Ra. Prin această substituire produsă în perioada primelor dinastii, Ra a devenit zeul suprem, iar Ptah a devenit un deus otiosus (zeu care se retrage din lume). A treia mare substituire s-a produs pe fondul unui război teologic de mari proporţii, care s-a dat între două şcoli teologice principale: şcoala teologică din oraşul Heliopolis, care-l considera, în continuare, drept zeu suprem pe Ra şi şcoala teologică de la Hermopolis, care-l avea drept zeu patron pe Ammon. Fiecare şcoală teologică era afiliată unui templu important, fiind condusă de un mare preot şi de un Colegiu sacerdotal.

La un moment dat istoric, cel mai probabil pe timpul reginei Hatchepsut, sacerdoţii de la Hermopolis i-au înfrânt pe cei de la Heliopolis. Ei au afirmat iniţial că Ammon este mai puternic decât Ra, dar, lovindu-se de opoziţia preoţilor de la Heliopolis, au trebuit să se conformeze “regulilor jocului”, astfel că au realizat un util sincretism între Ra şi Ammon sub numele Ammon-Ra. Ulterior, pentru o mai mare credibilitate a cultului, au realizat sinteza Ammon-Ra-Haracte-Atum. În aceeaşi perioadă de timp, pentru a păstra puterea, sacerdoţii de la Hermpolis au instituit “Oracolul lui Ammon”. Cu timpul, marele templu al lui Ammon şi Oracolul auxiliar au acumulat bogăţii imense, devenind, financiar şi politic, extrem de influente şi de puternice. Desigur, această ascensiune foarte rapidă a pus în pericol însăşi existenţa Casei Regale. Este de presupus că mulţi faraoni au luptat, unii pe ascuns, alţii făţiş împotriva acestei hegemonii care tindea să le reducă influenţa.

În timp ce Ammon a devenit zeu suveran în Egipt, marele preot al templului său de la Theba a reuşit să cucerească cele mai importante funcţii administrative în imperiu, iar “Oracolul lui Ammon” a căpătat o mare pondere mediatică, astfel că problemele judecătoreşti, religioase sau civile au început să fie tranşate prin intermediul său. Atunci când se decidea pacea sau războiul sau atunci când se decidea soarta unor proprietăţi funciare sau dreptatea în cadrul unor procese civile, era invariabil întrebat “Oracolul lui Ammon”, a cărui decizie era considerată sfântă. Sentinţele zeului erau comunicate credincioşilor prin “vocea zeului”, adică prin gura servitorilor săi preaplecaţi – sacerdoţii cu rangul de “profeţi” – “cei prin gura cărora vorbea zeul Ammon”. (18)

În scurt timp s-a ajuns ca prin “vocea” zeului Ammon, marele preot al templului şi Colegiul sacerdotal care-l seconda în treburile administrative şi religioase să poată schimba destinele oamenilor, să poată schimba faraoni sau să poată interveni în politica externă şi internă a Dublului Regat. Puterea corupe, iar dacă puterea corupe proporţional cu gradul de penetrare şi cu raza de acţiune, puterea absolută corupe în mod absolut. Dispunând de forţe politice şi financiare extinse, fiind capabili de a manipula forţe magice, specifice războiului parapsihologic, sacerdoţii lui Ammon au declanşat un război total pentru cucerirea puterii absolute. Evident, preoţii cultului lui Ammon au intrat rapid în conflict cu toţi ceilalţi sacerdoţi. Nu numai faraonii, administraţia sau elita politică au fost nemulţumiţi de tot mai accentuata dominaţie a clerului lui Ammon, ci şi sacerdoţii celorlalte temple. Concentrarea puterii sacerdotale în mâinile unei elite a pus în pericol stabilitatea şi toleranţa religioasă a poporului egiptean. Este posibil ca o serie de faraoni slabi să fi devenit simple marionete în mâinile puternicilor sacerdoţi ai cultului lui Ammon.

Principalul centru de putere spirituală şi sacerdotală care s-a opus clerului lui Ammon a fost Colegiul sacerdotal de la Heliopolis (oraşul On sau “Oraşul Soarelui”), unde, din cea mai îndepărtată antichitate, exista cea mai puternică şcoală religioasă al Egiptului. Se spune că la Heliopolis studiau sute de elevi şi că sistemul de iniţiere practicat acolo era cel mai avansat. Teologia de la Heliopolis, eminamente solară, l-a promovat pe Ra, care era uneori considerat drept manifestare sau ipostază a lui Ptah, drept zeu suprem. La Heliopolis exista şi cel mai mare templu al lui Ra. După cum se ştie, templele lui Ra era descoperite, pentru ca razele sale să poată ajunge la orice credincios. Tot la Heliopolis, în Oraşul Soarelui, exista piatra sacră Benben şi cel mai înalt obelisc închinat lui Ra.

Sacerdoţilor de la Heliopolis le-a venit greu să accepte hegemonia cultului lui Ammon şi aroganţa tot mai accentuată a sacerdoţilor acestuia. Ei au respins încă de la început pretenţiile hegemoniste ale clerului lui Ammon – ceea ce a determinat o reacţie foarte dură din partea acestora. În cele din urmă, sacerdoţii de la Heliopolis au pornit o mare contraofensivă împotiva clerului lui Ammon. Ei erau, de fapt, singurii care puteau lupta, de la egal la egal, cu puternicul cler al lui Ammon. Se pare că a fost vorba de o mişcare de rezistenţă serioasă, la care au aderat colegii sacerdotale din multe alte centre religioase şi spirituale ale Egiptului: de la Elephantina, de la Dendera, de la Memphis şi, mai ales, de la Hieropolis.

 Devine evident că, pentru a înfrânge cultul lui Ammon de la Theba, coaliţia sacerdotală condusă de preoţii de la Heliopolis a avut nevoie de o nouă formă de cult. Pentru aceasta a fost aleasă o nouă formă religioasă, un nou zeu; acesta a fost Aton. În ziua de astăzi, după atâtea secole, nu este prea clar motivul pentru care a fost ales Aton şi nu un alt zeu, pentru a fi opus lui Ammon. Nu este clar nici de ce nu s-a mers pe “cartea” lui Ra, căci, în fond, preoţii de la Heliopolis îl aveau pe Ra – zeu cu mare priză în popor – drept zeu suveran. Este posibil ca, pe de-o parte, Ra să fi devenit un zeu mult prea abstract, iar pe de altă parte preoţii lui Ammon, realizând sincretismul teologic Ammon-Ra, să fi preîntâmpinat această mutare din partea adversarilor lor. Astfel, a fost aleasă una din ipostazele lui Ra, Aton, a cărul semnificaţie exoterică a fost cea de disc solar. Încă de la începutul Dinastiei a XVIII-a, Aton a început să pătrundă din ce în ce mai mult în conştiinţa populară, pentru a atinge apogeul în timpul faraonului Amenofis al IV-lea. Oricum, cercetătorii din ziua de astăzi consideră că Aton era una din multele denumiri acordate Soarelui de către vechii egipteni. Ei sunt înclinaţi să creadă că Aton avea numai sensul de “disc al soarelui”, cu alte cuvinte, de aspect vizibil al Soarelui.

images

Înainte de promovarea ca zeu primordial de către Amenofis al IV-lea, Aton ocupa o poziţie mai degrabă modestă în panteonul egiptean. Textele foarte vechi, unele datând chiar din vremea Dinastiei a XII-a, cuprind destule referiri la Aton, astfel încât se poate creiona, în linii mari, caracterul acestuia. Astfel, pe o inscripţia ce datează din Dinastia a XII – a stă scris: “El a urcat în cer şi s-a contopit cu Aton, trupul zeului care îl crease”, iar pe o stelă a faraonului Amosis, scria: “Era suveran peste toate ce le cuprindea Aton”, iar faraonul arăta ca “strălucitorul Aton”. Pe o inscripţie din mormântul faraonului Amenofis I era scris: “A mers la cer şi s-a unit cu Aton”. Pe o altă stelă rupestră, de pe vremea lui Thutmosis, stă scris: “El apare ca domn al ambelor ţări, să domnească peste toate cele cuprinse de Aton”. Un alt text, din timpul domniei reginei Hatchepsut, afirmă despre un defunct că “a părăsit lumea aceasta pentru a-l vedea pe Aton”. (18)

Alte texte din aceeaşi perioadă îl descriu pe Ra ca fiind “zeul cu faţa acoperită care se ascunde în cealaltă lume”, în timp ce “Aton rămâne zeul manifestat în discul solar”. Textele din Imperiul de mijloc, referindu-se la zeul Atum, una din ipostazele lui Ptah, folosesc următoarea formulare:”Atum, care se află în Aton al său”, adică în discul soarelui, cel vizibil pe cer. O altă formulare arhaică se referă la Ra: “zeul Ra şi Aton al său” sau “Trupul lui Ra este Aton”.

Abia în timpul dinastiei a XVIII -a, deci în timpul faraonului Amenofis al II-lea, Aton a început să se scrie fiind însoţit de determinativul n t r, “zeu”.

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n