REÎNTOARCEREA LA ADEVĂRATUL DUMNEZEU – “CINE ESTE ASEMENEA ŢIE ?”

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

REÎNTOARCEREA LA ADEVĂRATUL DUMNEZEU

16387217_1648889505127883_5606819431484399554_n

“CINE ESTE ASEMENEA ŢIE ?”

 

Premisa fundamentală a concepţiei spiritualist-ezoterice este că universul este creaţia Unicului Dumnezeu. Dumnezeu este creatorul cerurilor şi al pământului. Acesta este prima paradigmă şi Adevărul Suprem. Întrebarea care, cu deplină îndreptăţire trebuie să fie pusă în cazul de faţă este dacă vechii contactori, iniţiaţi şi mitografi egipteni l-au cunoscut sau nu pe Adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului.

Evident, răspunsul la această întrebare nu poate pleca decât de la definirea exactă a Identităţii Adevăratului Dumnezeu. În ziua de astăzi, foarte mulţi oameni vorbesc într-un mod destul de general şi de vag despre Dumnezeu, fără a-I defini cu claritate identitatea. Pentru unii oameni, Dumnezeu este Conştiinţa Cosmică, pentru alţii este Energia Fundamentală. Există  şi oameni, pentru care Dumnezeu este un simplu concept, după cum există oameni pentru care Dumnezeu este o … fiinţă extraterestă (!!!).

Această pluralitate de opinii nu are însă nimic de-a face cu definirea exactă şi clară a identităţii Adevăratului Dumnezeu, întrucât, după cum se poate lesne observa, fiecare defineşte identitatea lui  Dumnezeu în funcţie de criterii ce pot fi considerate subiective şi/sau personale. Acesta este şi motivul pentru care, în cele ce urmează, înainte de toate, trebuie evidenţiat criteriul fundamental ce stă la baza definirii exacte şi clare a Identităţii Adevăratului Dumnezeu. Şi, aşa a fost menţionat în expunerea primei paradigme a concepţiei spiritualist-ezoterice, definirea Identităţii lui Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului trebuie să pornească de la textul Bibliei, atât de la textul Vechiul Testament, cât şi de la cel al Noului Testament. Textul Vechiului Testament, mai exact spus capitolele de început ale Genezei,  prezintă cea mai completă istorie a creaţiei lumii, reliefând faptul că Dumnezeu a creat lumea de-a lungul unor epoci denumite “zile”. La rândul său, Noul Testament consemnează faptul că Adevăratul Dumnezeu este cel pe care Iisus Hristos l-a numit Tată. “Eu şi Tatăl una suntem” şi “Toate câte sunt ale Tatălui sunt ale Mele” – afirma Iisus Hristos (cf. Ev. după Ioan; 16, 15).

Aşadar, acesta este criteriul fundamental de la care trebuie să înceapă definirea clară şi lipsită de echivoc a Identităţii lui Dumnezeu. Iar o dată stabilit acest criteriu, acesta  trebuie raportat la concepţia vechilor egipteni pentru a se stabili dacă l-au cunoscut sau nu pe Adevăratul Dumnezeu.

Răspunsul la această problemă esenţială este lesne de dat: cercetarea vestigiilor trecutului relevă faptul că vechii egipteni credeau în existenţa unei mari varietăţi de zei şi de fiinţe spirituale, de toate formele şi categoriile. Din acest motiv, principala caracteristică a religiei egiptene a fost politeismul. În concluzie, vechii egipteni nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, astfel încât nici unul dintre aceşti zei nu poate fi identificat cu Dumnezeu.

Concepţia spiritualist-ezoterică specifică şi faptul că, în prima etapă a istoriei umanităţii a existat, la scara întregii umanităţi, un monoteism primordial: unii oameni, desemnaţi în vechile scrieri prin titulatura de “aleşi” erau conştienţi de existenţa Unicului Dumnezeu. Unii “aleşi” vorbeau în mod direct cu Unicul Dumnezeu. Altora, Dumnezeu li se revela prin teofanii. Concepţia spiritualist-ezoterică mai specifică faptul că înaintea întrupării lui Iisus Hristos, Dumnezeu s-a revelat în mai multe rânduri oamenilor, dar nu în plinătatea Sa Dumnezeiească, ci în mod treptat şi, adesea, parţial. “Dumnezeu, odinioară – stă scris în Noul Testament (Evrei 1, 1), în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci”. Printre fiinţele omeneşti cărora Dumnezeu li s-a revelat (după potop, dar înainte de epoca lui Iisus Hristos) se numără profeţii şi prorocii veterotestamentari şi, în primul rând, cel căruia i se atribuie  scrierea primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament: Moise. Dacă în epoca profeţilor şi a prorocilor veterotestamentari a fost vorba despre o dezvăluire parţială a lui Dumnezeu, în epoca creştină, s-a produs dezvăluirea deplină, prin Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt.

Existenţa în prima parte a istoriei a unui monoteism primordial a câştigat numeroşi adepţi în ultima perioadă de timp. Savantul W. Schmidt şi Şcoala etnologică de la Viena au demonstrat existenţa, încă din preistorie, a unui monoteism primordial. Şi Mircea Eliade constata, la rândul său, cvasiuniversalitatea credinţelor arhaice într-o Fiinţă Supremă celestă, creatoare a universului. (14)

Întrebarea care se pune este însă următoarea: cum au devenit vechii egipteni politeişti, în condiţiile în care, în prima etapă a istoriei umanităţii, monoteismul primordial era împărtăşit de majoritatea oamenilor ? Răspunsul la întrebarea de mai sus nu poate fi decât unul singur. La un anumit moment al istoriei religioase a umanităţii s-a produs o substituire în conştiinţa oamenilor, a Fiinţei Supreme, Dumnezeu, cu una sau mai multe dintre fiinţele spirituale denumite zei, fapt ce a generat concepţia politeistă. Din punctul de vedere al concepţiei pe care a promovat-o, istoria comparată a religiilor, Mircea Eliade i-a definit drept „fecundători” pe zeii care, la un anumit moment al istoriei umanităţii, s-au substituit Fiinţei supreme, Dumnezeu. „Sensul acestor substituiri – afirma Mircea Eliade – este acelaşi: trecerea de la transcendenţa şi pasivitatea Fiinţelor cereşti la forme religioase dinamice, eficiente, lesne acceptabile. Oamenii nu-şi mai amintesc de Fiinţa supremă decât atunci când o primejdie foarte mare, provenită mai ales din regiunile cereşti, îi ameninţă direct. În restul timpului, conştiinţa religioasă le este trezită de nevoile zilnice, iar practicile devoţionale se îndreaptă spre forţele şi puterile secundare care controlează asemenea nevoi. Acestea nu pot însă ştirbi în vreun fel măreţia şi atotputernicia Fiinţei supreme. Nicăieri în religiile antichităţii, Fiinţa supremă nu mai joacă un rol de frunte„. (14)

Din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice problema substituirii Unicului Dumnezeu cu zeii pe care Mircea Eliade i-a definit drept “fecundători” este însă mult mai complexă. Oricum, substituirea, în conştiinţa oamenilor, a Unicului Dumnezeu cu zeii “fecundători” a însemnat abandonarea monoteismului primordial şi trecerea la politeism. Răspunsul la această problemă implică înţelegerea exactă şi clară a noţiunii de zeu. Întrebarea de principiu, în acest caz, este următoarea: cine au fost vechii zei şi cum au ajuns să se substituie Adevăratului Dumnezeu în conştiinţa religioasă a strămoşilor noştri ? Ce resorturi ascunse au făcut posibilă o astfel de substituire ? Fără înţelegerea acestui aspect, orice încercare de interpretatio a vechilor mituri este sortită eşecului, iar tainele, misterele şi enigmele vechiului Egipt vor continua să rămână închideri care-şi plâng de milă.

Dacă pentru concepţia materialistă zeii sunt simple plăsmuri ale fanteziei cam bolnăvicioase a unora dintre strămoşii noştri, pentru concepţia spiritualist-ezoterică zeii sunt fiinţe reale, de natură spirituală, care îşi au sălaşul pe unul din palierele ortoexistenţiale apropiate de palierul material: pe palierul eteric sau pe palierul infraeteric (palierul infraeteric sau “văzduhul” este o zonă ortoexistenţială de trecere, care se află între palierul material şi cel  eteric).

Faptul că la nivelul aspectului ortoexistenţial al cosmosului se manifestă mai multe categorii de fiinţe spirituale, nu este un secret – o “enigmă” – decât pentru concepţia materialistă. Pentru concepţia spiritualist-ezoterică, lucrurile sunt clare: la nivelul ortoexistenţial al cosmosului se manifestă trei categorii de fiinţe spirituale: îngeri, spirite ale naturii, oameni decorporaţi.

Trebuie specificat, înainte de toate, că toate fiinţele din cosmos pot fi împărţite, în mod maniheist, în bune/luminoase şi rele/întunecate. Pe cele bune, concepţia spiritualist-ezoterică le desemnează prin expresia Fiii Luminii, iar pe cele rele le desemnează prin expresia Fiii întunericului. Ca ajutoare ale Unicului şi Adevăratului Dumnezeu, fiinţele spirituale bune, Fiii Luminii, respectă Ordinea cosmosului şi desfăşoară o activitate îndreptată în folosul oamenilor. În schimb, cele întunecate, Fiii întunericului, desfăşoară o activitate potrivnică Ordinii cosmosului, motiv pentru care, la singular, au fost definite adesea prin termeni precum “potrivnicul” sau “adversarul”. Aceste constatări sunt valabile atât pentru îngeri (de-o parte a baricadei se situează Îngerii cei buni sau Sfinţii Îngeri, iar de cealaltă parte se situează Îngerii căzuţi – Îngerii luciferizaţi), cât şi pentru spiritele naturii; de asemenea, prin extensie sunt valabile şi pentru oameni.

Dacă îngerii şi spiritele naturii se manifestă doar pe nivelurile ortoexistenţiale ale cosmosului, oamenii se manifestă atât în lumea materială, cât şi pe celelalte paliere ale cosmosului (palierul infraeteric, eteric, astral etc); evident, pe celelalte paliere ale cosmosului, oamenii se manifestă ca fiinţe  decorporate. La rândul lor, oamenii decorporaţi care se manifestă pe palierele ortoexistenţiale ale cosmosului pot fi împărţiţi în două categorii. Prima categorie este formată din acei oameni care s-au întrupat în lumea materială, au murit şi apoi au continuat să se manifeste ca fiinţe omeneşti decorporate (denumite “spirite ale morţilor”). A doua categorie de fiinţe omeneşti care se manifestă pe palierele ortoexistenţiale ale cosmosului este formată dintr-o categorie aparte de fiinţe omeneşti care nu s-au întrupat niciodată în lumea materială, dar care s-au manifestat la nivelul lumii materiale prin materializări sau aporturi parţiale sau totale; în antichitate aceste fiinţe s-au manifestat ca nişte fantome ceva mai materializate. Tocmai această categorie de fiinţe omeneşti au fost denumite zei în vechile civilizaţii, inclusiv în cea egipteană. Manifestându-se prin materializări sau aporturi aceste fiinţe decorporate denumite zei au avut progenituri în lumea materială; aceste progenituri, care s-au înmulţit pe pământ, perpetuându-se de-a lungul timpului, au primit în vechile scrieri denumirea de fii ai zeilor.

Cercetarea istoriografică modernă nici nu iau în considerare existenţa acestei categorii de fiinţe omeneşti decorporate denumite zei, deşi în vechile scrieri ale umanităţii există nenumărate informaţii cu privire la ele; de fapt, vechile mituri sunt pline de informaţii referitoare la această categorie de fiinţe omeneşti, dar exegeza modernă le ignoră total, considerându-le fantezii. Acesta este motivul pentru care există atâtea taine, mistere, enigme…

De asemenea, trebuie înţeles cu multă claritate că, în marea lor majoritate, zeii menţionaţi în vechile scrieri egiptene nu au nimic de-a face cu Adevăratul Dumnezeu şi cu Îngerii din categoria Fiilor Luminii. Majoritatea dintre aceste fiinţe denumite zei se manifestau pe palierele ortoexistenţiale inferioare ale cosmosului, şi, mai ales, pe palierul infraeteric (desemnat în vechile scrieri prin termenul “văzduh”), drept pentru care pot fi denumite prin titulatura de zei infraeterici. Unele texte străvechi îi desemnează pe zeii infraeterici chiar şi prin titulatura de “dumnezei”; abia în acest context poate fi înţeleasă la justa valoare întrebarea evident retorică a  lui Moise din Vechiul Testament (Ieşirea, cap 15, 11), adresată lui Dumnezeu: „Cine este asemenea Ţie între dumnezei ?” (evident că niciunul). Aşadar, Moise era informat cu privire la  existenţa “dumnezeilor”, dar era conştient şi de faptul că deasupra tuturor “dumnezeilor” există Fiinţa Supremă, Adevăratul Dumnezeu, creatorul cerurilor şi pământului;  pentru a nu fi confundat cu “dumnezeii”, Vechiul Testament i-a acordat Adevăratului Dumnezeu apelaţia “Domnul Dumnezeu” sau “Dumnezeul Dumnezeilor”.

 Se ştie, de altfel, că cel mai important zeu al vechilor egipteni a fost Ra, Geniul sau Spiritul Soarelui. Încă de la început, trebuie spus că vechii egipteni nu venerau Soarele ca astru; de altfel, nici nu bănuiau că peste câteva mii de ani vor exista oameni care vor privi Soarele doar din punctul de vedere al unor procese fizico-chimice. Pentru vechii egipteni, Soarele era manifestarea vizibilă a unui Spirit sau Geniu planetar, pe care-l denumeau Ra. Geniul Soarelui nu trebuie însă confundat cu Adevăratul Dumnezeu. Geniul Soarelui a fost cel mai înalt element spiritual contactat psihotronic de vechii iniţiaţi egipteni, dar în nici un caz nu trebuie confundat cu Adevăratul Dumnezeu. Vechii egipteni nu l-au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu; din varii motive, ei s-au oprit la jumătatea drumului.

De altfel, trebuie remarcat cu luciditate că, din punct de vedere metafizic, lumina Soarelui, cea care dă viaţă sistemului solar, nu trebuie confundată cu Lumina lui Dumnezeu, aşa cum a fost interpretat, în mod infantil, de multe ori în epoca modernă. În această privinţă, textul Vechiului Testament (Geneza, cap. 1) este foarte explicit: Lumina lui Dumnezeu a fost creată în prima zi a creaţiei, în timp ce Soarele – şi, implicit, lumina sa – a fost creat în a patra zi a creaţiei. Soarele este doar o creaţie, un “luminător”, după cum afirmă textul Vechiului Testament. Tot astfel, Ra este Geniul Soarelui născut în ziua a patra a creaţiei Adevăratului Dumnezeu.

– – ™

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n