AEGYPTIACA – ISTORIA ÎNCEPE CU MENES ?

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

ISTORIA ÎNCEPE CU MENES ?

49058140_1969312816471694_6534961769301934080_n 

Istoria, ca ştiinţă, nu se poate baza decât pe documente. Documentele istorice pot fi de două feluri: vestigii arheologice şi mărturii scrise. Vestigiile arheologice sunt, evident, cele mai veridice. În schimb, mărturiile scrise, cele mai preţuite de istoriografie, reflectă, din păcate, o perioadă târzie a evoluţiei societăţii omeneşti, acoperind un spectru foarte redus de evenimente ale trecutului.

Pe de altă parte, este evident că mărturiile scrise nu pot fi, mai mult sau mai puţin, decât subiective. „Istoria, afirma scriitorul român Victor Kernbach, este o etapă târzie din existenţa omenirii şi un şir discontinuu de fapte pe care le cunoaştem retrospectiv numai dacă fiecare deosebit şi mai multe împreună au izbutit să se reflecte în destule documente contradictorii, din confruntarea cărora istoricul nepărtinitor găseşte mijloacele logice de a deduce adevărul„. (53)

Totuşi, pentru formarea unei viziuni cât mai coerente şi unitare asupra istoriei, mărturiile scrise au fost coroborate, în măsura posibilităţilor, cu vestigiile arheologice. Chiar şi în acest caz, socotit de istorici cel mai fericit, înţelegerea istoriei trecutului rămâne fragmentară şi, mai ales, subiectivă.

De departe, vestigiile arheologice prezintă veridicitatea cea mai mare. Din nefericire, numărul documentelor arheologice „curate” este foarte mic. Tot ce ţine de lumea materială este supus degradării. Nimeni nu poate spune dacă ceea ce a dăinuit efectului distrugător al timpului constituie esenţialul. Şi, chiar dacă constituie esenţialul, nu este sigur dacă istoricii sunt capabili să-l înţeleagă. Cu toate acestea, şi trebuie remarcat în mod special acest lucru, chiar şi atunci când documentele arheologice sunt considerate sigure, este vorba despre o „opacitate semantică”. Orice document, chiar contemporan, atrăgea atenţia Mircea Eliade, este „spiritual opac atâta vreme cât nu reuşim să-l descifrăm, integrându-l într-un sistem de semnificaţii”. (13)

Intenţionalitatea documentelor arheologice şi conţinutul lor spiritual sunt primele necunoscute ale unui astfel de demers. Documentele arheologice sunt susceptibile, înainte de toate, de a revela un anumit „limbaj”, la fel cum, în noile curente psihanalitice, începând de la S. Freud şi C. G. Jung, toate producţiile subconştientului – vise, fantasme sau nevroze – dezvăluie existenţa unui limbaj ascuns, care poate releva forul interior al omului. (1)

Ultimele două secole de avânt ştiinţific, tehnologic şi cultural au permis, mai mult decât niciodată, cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată a trecutului umanităţii. Munca istoricilor, în pofida dificultăţilor întâmpinate, a reuşit, în cele din urmă, să ofere o „schemă” generală a istoriei.

Desigur, istoriografia modernă, ca ştiinţă bazată în exclusivitate pe canavaua concepţiei materialiste, trebuie să se supună unei metodologii foarte stricte, dincolo de care nu poate merge. Documentele şi informaţiile care nu încap în canonul metodologic deja format şi care par să contravină „schemei” clasice, sunt eliminate fără prea multe comentarii. Acest fapt, de înţeles, are totuşi multe neajunsuri majore. Există, după cum lesne se poate constata, foarte multe evenimente care nu se încadrează în scenariul standard propus de istorici. Aceste evenimente, bazate pe documente şi pe informaţii veridice, au generat multiple interpretări şi, drept urmare, au fost respinse de cercetarea istorică clasică. Cu toate acestea, ele continuă să nască noi întrebări, la care istoriografia modernă încă nu poate răspunde, iar simpla lor eliminare nu rezolvă nimic. „Istoria autentică a civilizaţiei este strict interzisă„, afirma cândva scriitorul Roger Charroux. „Conjuraţii puternice veghează asupra strictei menţineri a unei versiuni alterate care, ea singură, are autorizaţia de a fi exprimată„. (40)

Totuşi, nu se poate afirma în deplină siguranţă că întreaga istorie a civilizaţiei a fost măsluită, la fel cum nu se poate nega acest tulburător aspect. Mai degrabă, se pot remarca, ca fiind evidente, limitările specifice concepţiei materialiste. Pe de altă parte, este de remarcat şi rolul de primă importanţă pe care inerţia mentală şi conservatorismul, superficialitatea şi, de multe ori, chiar şi comoditatea istoricilor  îl au în acceptarea sau în respingerea multor dovezi ale trecutului. Este, de asemenea, foarte posibil ca acestor trăsături specifice să li se adauge o anumită cenzură sau manipulare impuse de unele centre de putere ascunse. Dar, indiferent cum ar fi pusă problema, este destul de clar faptul că „scenariul” acceptat unanim astăzi de concepţia materialistă, tinde să schematizeze prea mult evoluţia societăţii omeneşti. Cu toată preţuirea firească care trebuie acordată ştiinţei istoriei, trebuie remarcat că, privită din perspectiva sa, istoria speciei umane, departe de a fi o epopee vie, pare mai degrabă o dare de seamă excesiv de schematizată, bazată pe rămăşiţele pământeşti ale trecutului. Modul de a privi trecutul, specific istoricist, tinde să eludeze cel mai important fapt: rolul fiinţei umane ca entitate spirituală.

 Pentru istoriografie, istoria umanităţii are un caracter concentric, dinspre centru spre periferie. Dacă istoria umanităţii se prezintă ca o spirală nesfârşită, atunci apariţia omului pe pământ reprezintă punctul central. Dacă centrul spiralei evoluţiei îl constituie apariţia omului pe Pământ, primul cerc al spiralei nu poate reprezenta decât începutul civilizaţiei omeneşti, marcat prin apariţia primelor „unelte de fabricat unelte”. Următorul cerc al spiralei îl constituie apariţia primelor vetre de civilizaţie în spaţiul Orientului apropiat, în special în Mesopotamia şi Egipt, acum mai bine de şase mii de ani. Evident, cu privire la această schemă generală prezentată de istoriografia modernă se poate pune o întrebare banală: nu au fost sărite cumva unele cercuri sau spirale ? Această întrebare o poate pune orice cititor al unei cărţi de istorie, iar cel care o pune, pe bună dreptate, nu are de ce să fie acuzat de rea credinţă sau că are tendinţa de minimalizare a muncii, adesea titanice, a istoricilor. Mai ales că, în ultimile decenii s-au adunat o serie de dovezi semnificative care au permis, încetul cu încetul, creionarea unui alt fel de „scenariu” privind istoria mai apropiată sau mai îndepărtată a speciei omeneşti.

Potrivit concepţiei istoriografice moderne, începutul civilizaţiei materiale a fost marcat de fabricarea primelor „unelte de fabricat unelte”. Noţiunea de unealtă implică confecţionarea, păstrarea şi repetarea operaţiunii. Folosirea unui obiect luat din natură, fără a fi modificat de activitatea omului, era practicată cu mult timp înainte, în cadrul „culturii de prund” – pebble culture. După o tăcere de multe milioane de ani, ca la un semnal, într-o perioadă relativ scurtă, a avut loc un proces evolutiv accelerat. Epocile preistorice, paleoliticul, domesticirea focului, neoliticul şi prima „revoluţie majoră”, determinată de descoperirea agriculturii şi a culturii cerealiere s-au derulat cu repeziciune de-a lungul a şase sute de mii de ani pentru ca, acum şase mii de ani, să aibă loc o formidabilă explozie a civilizaţiei şi a culturii în spaţiul Orientului apropiat şi îndepărtat. (17)

17

Ceea ce surprinde cel mai mult este rapiditatea cu care s-au format primele vetre de cultură şi civilizaţie acum şase mii de ani. Ele au ajuns rapid la un nivel de dezvoltare foarte înalt. După milioane de ani de tăcere şi după şase sute de mii de ani de bâjbâire prin hăţişul ieşirii din animalitate, iată că, dintr-o dată, umanitatea, aparent fără nici o pregătire prealabilă, a început să construiască o societate care, din primele momente ale constituirii sale, vădeşte o maturitate surprinzătoare. Fireşte că, urmând logica desfăşurării evenimentelor istorice, această maturitate cvasiplenară n-ar fi putut fi atinsă decât după mii de ani de tatonări şi încercări nereuşite. Istoriografia nu face decât să ia act de această dezvoltare explozivă care a avut loc la începuturile civilizaţiei omeneşti.

Recent, tocmai pentru a umple acest gol istoriografic, s-au elaborat scenarii colaterale, al căror scop a fost acela de a explica ceea ce, prin logica istorică, nu a primit nici un fel de explicaţie convingătoare. Fără nici o îndoială, cel mai inedit scenariu propus pentru a explica începutul exploziv al civilizaţiei materiale şi spirituale de acum şase, şapte mii de ani aparţine concepţiei paleoastronautice, care umple golurile lăsate de istoriografie prin intervenţia extratereştrilor în istorie. Această explicaţie, ridiculizată de mulţi, merită o atenţie deosebită. Este, de asemenea, evident că istoriografia modernă nu poate cocheta cu astfel de ipoteze. Însă întrebările rămân şi, într-un fel sau altul, necesită un răspuns.

 La fel ca în Mesopotamia, în rodnicul teritoriu cuprins între Tigru şi Eufrat, şi de-a lungul Văii Nilului s-a constituit o civilizaţie înfloritoare într-un timp record. Civilizaţia Egiptului antic, a „pământului sfânt” – k m t -, cum îşi numeau ţara vechii egipteni, a cunoscut o înflorire extraordinară într-un răstimp extrem de scurt. „Asemenea Summerului, afirmă Ovidiu Drâmba, şi egiptenii au realizat, prin economia lor, un excedent de produse; fapt ce a permis şi aici un proces de diferenţiere marcată a claselor sociale, crearea unei societăţi urbane, a unei arhitecturi monumentale, a unui sistem de scriere, a unei puternice şi complexe organizări sociale şi religioase, realizări culturale, literare şi artistice„. (17)

Este demn de remarcat şi faptul că, în numai o jumătate de veac, s-au pus bazele unei civilizaţii care avea să dăinuiască, aproape neschimbată, mai bine de trei milenii şi jumătate. Cronologia modernă a civilizaţiei egiptene este bazată pe efortul generaţiilor de egiptologi care, de-a lungul ultimului secol, au încercat să prezinte, pe baza vestigiilor arheologice existente, o viziune cât mai coerentă şi cât mai exactă asupra istoriei timpurii a Egiptului antic.

Opinia egiptologilor moderni îl creditează pe faraonul Menes (variante: Men, Meni, Menena și Menes. Formele grecizate sunt: Min la Herodot, Menes la Manethon, Mnenes la Diodor din Sicilia), care a trăit în jurul anului 3200 înainte de Iisus Hristos, drept întemeietor al statului egiptean. „Istoria propriu-zisă, este de părere Constantin Daniel, începe în Egipt prin unirea sub autoritatea unui singur rege a celor două regate mai vechi, cel din Deltă – Egiptul de Jos – şi cel din Valea Nilului – Egiptul de Sus.” (18)

În urma unor războaie îndelungate, Menes  a adunat sub acelaşi sceptru toate triburile Egiptului de Jos şi ale Egiptului de Sus, care până în acel moment erau în stare de beligeranţă. Totodată, el a stabilit capitala Egiptului unificat la Memphis.

Referitor la perioada anterioară întemeierii realizate de Menes, cercetările arheologice au decelat trei faze de evoluţie: faza badarineană, faza amratiană şi faza nagadiană. Cercetările arheologice au demonstrat că, la începutul celui de-al patrulea mileniu înainte de Iisus Hristos, au avut loc intense schimburi comerciale între Egipt şi teritoriile învecinate. Tot în acea perioadă a început să se lucreze ceramica şi arama. După anul 3800 înainte de Iisus Hristos, schimburile comerciale s-au extins în nord şi sud, ajungând până în Siria şi Etiopia, iar uneltele de silex şi ceramică au devenit din ce în ce mai bine realizate. În faza nagarineană, ce a început după anul 3500, au apărut numeroase influenţe sumeriene. S-a dezvoltat, de asemenea, pe scară largă, producţia vaselor de faianţă.

Până la unificarea realizată de faraonul Menes, cele două regate independente, Egiptul de sus şi Egiptul de jos, erau deja formate, atât sub aspectul organizării sociale, cât şi al structurii politice şi religioase. Se pare că limba vorbită în sud diferea întrucâtva de limba vorbită în nord. Graniţa dintre ele era situată undeva, în apropierea Memphisului. Istoria a reţinut faptul că, după o lungă perioadă de lupte între facţiuni rivale şi între triburi, un tânăr şi providenţial faraon a reuşit să supună, prin intrigi sau prin forţa armelor, toate forţele aflate în conflict. Apoi, acest tânăr rege s-a încoronat faraon sub numele de Menes. El şi urmaşii săi vor purta însemnele regale ale celor două regiuni unificate: coroana albă, simbolul Egiptului de Sus, formată dintr-o cască înaltă, cilindrică, care se îngusta în vârf, unde avea un glob şi coroana roşie, simbolul Egiptului de Jos, un fel de tocă plată puţin înălţată înapoi, în care era înfiptă o baghetă subţire, care se termina printr-o spirală.

Istoricii antici Manethon şi Herodot au confirmat că Menes poate fi considerat unificatorul celor două regiuni şi întemeietorul statului egiptean. Totuşi, din punct de vedere arheologic, numele regelui Menes nu se întâlneşte decât pe două tablete, una găsită la Abydos, cealaltă la Nagada.

Părerile egiptologilor moderni diferă în ceea ce-l priveşte pe Menes. Pentru unii egiptologi, Menes a fost un personaj real, în timp ce alţi egiptologi sunt de părere că a fost o figură sincretică, rezultat al reunirii portretelor mai multor monarhi ai erei predinastice. Pentru Mircea Eliade, „unificarea ţării şi fondarea statului au fost opera primului suveran, cunoscut sub numele de Menes. Venit din sud, Menes clădi noua capitală a Egiptului unificat la Memphis, unde celebră pentru prima dată cermonia încoronării. Apoi, timp de mai mult de trei mii de ani, faraonii au fost încoronaţi la Memphis; foarte probabil ceremonia culminantă o repeta pe cea inaugurată de Menes. Ea nu era o comemorare a isprăvilor lui Menes, ci reînnoirea sursei creatoare prezente în evenimentul originar. Întemeierea statului echivala cu o cosmogonie. Faraonul, zeu întrupat, instaura o nouă lume„. (13)

Pentru mulţi egiptologi moderni, unificarea Egiptului realizată de Menes trebuie pusă sub semnul necesităţii coordonării pe întreg spaţiul Văii Nilului a sistemului de irigaţii şi îndiguiri, care aveau să domolească furia inundaţiilor anuale ale fluviului şi să le facă folositoare agriculturii. Apoi, a apărut necesitatea apărării bogăţiilor naturale prin formarea unei armate puternice, capabile să facă faţă oricărei invazii. De fapt, ambele regate şi-au păstrat autonomia şi după unificarea lui Menes. Ele au avut o administraţie separată, elementul de legătură de la Menes şi până la sfârşitul antichităţii, rămânând faraonul.

În linii mari, de la întemeierea statului egiptean şi de la lunga domnie de aproape şaizeci de ani a lui Menes, istoria statului egiptean este destul de bine cunoscută. Prima epocă a dăinuit de la actul întemeietor al lui Menes până în jurul anului 2815 înainte de Iisus Hristos, fiind caracterizată printr-o consolidare a puterii statale şi prin prefigurarea instituţiilor de mai târziu. (20)

A doua epocă, denumită Imperiul Vechi, care a dăinuit cu aproximaţie între 2778 şi 2423 înainte de Iisus Hristos, şi care a culminat cu lunga domnie a faraonului Pepi al II-lea, poate fi caracterizat printr-o eclipsare şi erodare continuă a puterii faraonului, care era considerat zeu întrupat şi fiu al lui Ra, datorită ascensiunii nobilimii, care-şi transfera prerogativele ereditar. La finalul acestei perioade, în ceea ce istoricii definesc a fi fost “prima perioadă intermediară”, a avut loc prima prăbuşire a puterii centrale datorită atacurilor popoarelor asiatice, la care s-au adăugat tendinţele nobilimii ereditare de a acumula cât mai multe bogăţii. Statul egiptean s-a spart în mai multe regate semiindependente sau chiar independente care se luptau între ele. În prima perioadă intermediară, pentru prima oară, moştenirea lui Menes a început să fie risipită.

După o altă perioadă de prosperitate şi pace socială a urmat un nou război civil, care a divizat iarăşi Egiptul în două regate – Egiptul de Jos, cu capitala la Theba şi Egiptul de Sus, cu capitala la Hieropolis. Spre anul 2000 înainte de Iisus Hristos, o dată cu Dinastia a XII-a, anarhia a luat sfârşit. Consecinţele acestei perioade au fost însă considerabile. În această perioadă s-a produs ceea ce Mircea Eliade a denumit „democratizarea vieţii dincolo de moarte”. Premisa acestei „democratizări” a fost sincopa regalităţii de drept divin. Dacă faraonul, marele model, nu se mai comporta ca un zeu întrupat sau ca fiul lui Ra, atunci totul trebuia rediscutat. În aceste condiţii, nobilii şi marii dregători ai statului au început să-şi copieze pe propriile sarcofage principalele texte funerare care, anterior, nu figurau decât pe sarcofagele faraonilor. Din acel moment, s-a perpetuat credinţa că nu numai faraonul se putea bucura de o postexistenţă fericită, ci orice om.

Imperiul de Mijloc, caracterizat prin politica „solarizării”, a adus ca noutate identificarea Zelui Amon cu Ra. Între 1780 şi 1580 înainte de Iisus Hristos a avut loc ceea ce istoricii au denumit „a doua perioadă intermediară”. În jurul anului 1785 înainte de Iisus Hristos a avut loc un alt eveniment dramatic, care a pus la încercare credinţa egiptenilor în atotputernicia zeilor şi în instituţiile statului: cucerirea Egiptului de către o populaţie asiatică – hicsoşii -, care folosea carul de luptă şi armura, necunoscute atunci în armata egipteană. Mai mult decât atât, hicsoşii şi-au stabilit capitala în Delta Nilului, la Avaris, şi l-au ridicat la rang suprem pe zeul Seth, întruparea răului, ucigaşul lui Osiris, ceea ce a constituit o uriaşă palmă dată religiozităţii egiptene.

În jurul anului 1600 înainte de Iisus Hristos, faraonii de la Theba, care se succedaseră în mod formal în urma plăţii unui tribut, au început războiul de eliberare. Victoria definitivă a egiptenilor asuprea hicsoşilor a coincis cu începutul Imperiului Nou. Faraonul Ahmosis a cucerit Delta, izgonindu-i pe hicsoşi; ulterior, a instituit capitala la Theba şi l-a proclamat pe Ammon, zeul “ascuns”, drept patron spiritual al Egiptului. (16)

Evenimentele din următoarele sute de ani au dus la formarea Imperiului egiptean. Războaiele de cucerire ale marilor faraoni ai Dinastiei a XVIII–a, Amenofis I, Thutmosis I, Thutmosis al III-lea, au conferit statului egiptean o măreţie de neegalat. Când războaiele de cucerire au luat sfârşit, s-au încheiat şi izolaţionismul şi xenofobia ce caracterizaseră până atunci civilizaţia şi mentalitatea egipteană. Egiptul s-a deschis tot mai mult, devenind un centru cosmopolit, care importa zeităţi asiatice şi exporta cultul zeului Ammon. În acelaşi timp, teologia solară cu tentă universalistă a promovat puternic interesele clasei sacerdotale care, prin faptul că zeii erau chemaţi să conducă efectiv treburile publice, au devenit „interpreţi” ai cuvântului zeilor. Marele preot al lui Ammon de la Theba rivaliza în putere cu faraonul. Egiptul s-a îndreptat cu paşi rapizi spre o teocraţie binară, în care puterea era împărţită între Marele Preot al lui Ammon de la Theba şi faraon.

Începând cu domnia lui Amenofis al III-lea, faraonii au început să lupte împotriva clerului lui Ammon. După anul 1375, faraonul Amenofis al IV-lea a luat taurul de coarne şi a încercat eliberarea de sub tutela, tot mai stânjenitoare, a sacerdoţilor lui Ammon. Prin cea mai îndrăzneaţă revoluţie religioasă a antichităţii, faraonul Amenofis al IV-lea a interzis Marelui Preot al lui Ammon să mai administreze bunurile templului, retrăgându-i prerogativele. Imediat după aceea, a abolit cultul tuturor zeilor, instaurând credinţa în zeul Aton, discul solar. Este vorba  despre o simbioză Ra-Aton, în care Ra era zeul cu “faţa acoperită” şi Aton – discul solar – era exprimarea sa vizibilă. Amenofis şi-a schimbat numele în Ahnaton, „Cel care-i slujeşte lui Aton”, a abandonat Theba, acolo unde se afla sanctuarul lui Ammon, şi a construit, numai în trei ani, o nouă capitală, pe care a numit-o Akhetaton, “Oraşul lui Aton”, astăzi Tell-el-Amarna. Acolo, Amenofis a construit marele templu al lui Aton, în care Soarele putea fi adorat în toată splendoarea sa.

În Oraşul lui Aton, Ahnaton – care avea să fie cunoscut în istorie sub numele de „faraonul eretic” – a instituit un alt mod de a fi, în totală contradicţie cu conveţionalismul rigid de până atunci. La numai douăzeci şi nouă de ani, Ahnaton a murit în condiţii neelucidate, oraşul construit de el a fost părăsit şi apoi distrus, iar instaurarea cultului unic al lui Aton, prima tentativă de abolire a politeismului, a eşuat.

Urmaşul său, faraonul Tuthakhaton, a reluat legăturile cu Marele Preot al lui Ammon, şi-a schimbat numele în Tutankhamon şi a mutat din nou capitala la Theba. La numai nouăsprezece ani a căzut şi el sub tirul încrucişat al intrigilor de curte. Urmaşii săi, fără a fi din neam regesc, au reuşit să readucă Egiptul pe linia de plutire. Sfârşitul dinastiei a XVIII-a a marcat, într-un fel, sfârşitul unei epoci glorioase, dincolo de care, din punct de vedere spiritual, nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ. Puţin mai târziu, dinastia Ramseşilor a preluat şi a prelucrat moştenirea spirituală a înaintaşilor, realizând o sinteză grandioasă. Timp de aproape trei sute de ani a avut loc o perioadă de mare avânt economic, materializată prin construirea a numeroase temple, palate, statui colosale. În jurul anului 1000 înainte de Iisus Hristos, spre finele dinastiei a XX-a, a început un lent proces de decădere presărat, în faza incipientă, de numeroase tulburări interne, răscoale, conspiraţii şi intrigi. (22)

Epoca tardivă a început cu dinastia a XXI-a, dar şi cu fărămiţarea puterii. Egiptul a avut din nou două capitale, una la Theba şi alta la Tanis. După anul 730, centrul puterii s-a mutat în delta Nilului, la Sais, iar capitala administrativă s-a mutat la Napata. Între anul 500 şi anul 332, anul cuceririi Egiptului de către Alexandru Macedon, tulburările interne, dorinţa nobililor şi a sacerdoţilor corupţi de a obţine cât mai mult de la o lume în agonie, au transformat Egiptul dintr-o uriaşă putere spirituală, economică şi politică într-o biată victimă a despotismului persan. Regi şi capitale s-au schimbat de la o perioadă la alta, în timp ce condiţiile de viaţă au devenit tot mai grele pentru popor.

Aceasta a fost chiar epoca din care datează cele mai multe mărturii ale călătorilor greci. În această epocă de decadenţă au vizitat Egiptul, fiind instruiţi de bătrânii sacerdoţi egipteni, care încă mai ţineau vie flacăra vechii spiritualităţi şi înţelepciuni ezoterice, Solon, Pithagoras, Platon, Herodot şi mulţi alţii. Conştienţi de sfârşitul iminent al civilizaţiei spirituale şi de semnele vremurilor, bătrânii sacerdoţi s-au grăbit să pună la adăpost sau să transmită popoarelor de peste mări cunoştinţele obţinute de-a lungul mileniilor. Doar o parte din tradiţiile egiptene păstrate în spaţiul mediteranean, mai ales în Hellada, mai demonstrează faptul că, după jefuirea şi incendierea templelor, spiritualitatea vechiului Egipt nu a murit.

Sub Ptolemei, puţin câte puţin, Egiptul a fost cuprins de haos, în ciuda eforturilor disperate ale celor lucizi, care doreau salvarea comorilor spirituale acumulate de-a lungul mileniilor de civilizaţie şi cultură. Un ciclu se încheia, iar gloria de odinioară s-a stins. Egiptul s-a scufundat tot mai mult în uitare. Deşertul şi timpul nu au reuşit însă să acopere în întregime parfumul şi miresmele nepieritoare ale unei epoci fascinante.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n