MAREA PIRAMIDĂ – 7 – DESCIFRAREA UNUI MISTER: ITINERARIUL TAINIC AL INIŢIAŢILOR ÎN LUMEA DE DINCOLO

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

cristian gănescu - editura alaya 33

MAREA PIRAMIDĂ

– 7 –

DESCIFRAREA UNUI MISTER:

CODUL PIRAMIDEI –

ITINERARIUL TAINIC AL INIŢIAŢILOR ÎN LUMEA DE DINCOLO

cristian gănescu - editura alaya 42

 

În răstimpul procesului iniţierii din marea piramidă, după ce avea loc separarea de trup, neofitul care dorea să devină iniţiat trebuia să parcurgă, în duh, aceleaşi etape pe care, potrivit “Cărţii despre Amduat” (pictată pe mormântul faraonului Thutmosis al III-lea), le parcurgea zeul Ra în lumea de dincolo. (56)

“Cartea despre Amduat” descrie sub formă de imagini pictate călătoria zeului Ra, în barca sa solară, de-a lungul celor douăsprezece “ore” ale nopţii, începând din momentul apusului, până în momentul răsăritului. Fiecărei regiuni îi corespunde o oră din timpul nopţii. De-a lungul fiecăreia dintre cele douăsprezece ore, Ra, în barca sa solară, pătrundea într-o altă regiune a Amduatului (lumea de dincolo).

Amduatul (scris uneori Duat sau Dat), lumea de dincolo, era considerată de vechii egipteni ca fiind o regiune întunecată, străbătută de la un capăt la altul de un mare fluviu. Cartea despre Amduat precizează că, în lumea de dincolo, defuncţii, aflaţi în stare de semiconştienţă, erau nişte umbre amorfe, lipsite de memorie şi de conştiinţă de sine. Pe măsură ce barca lui Ra pătrundea într-o regiune / oră a Amduatului, mediul era luminat de aura sa, iar defuncţii erau treziţi la viaţă, adică la starea conştientă. Când Ra trecea în regiunea / ora următoare, mediul se întuneca la loc, iar defuncţii recădeau în starea de semiconştienţă. Trezirea la viaţă şi conştienţă dura doar în perioada prezenţei lui Ra în regiunea respectivă.

Cartea despre Amduat precizează primele trei “ore” sau regiuni sunt relativ normale. Prima “oră” a călătoriei lui Ra pe timpul nopţii, care corespunde cu prima regiune a Amduatului, este o zonă intermediară, un nobodyland – ţara nimănui. Această regiune face trecerea din lumea de aici în lumea de dincolo. În “ora” a doua, Ra, în barca sa solară, pătrunde într-o regiune denumită “Ţara Ţipirigului”, o regiune bogată şi mănoasă. În cea de-a treia “oră” a nopţii, Ra pătrunde în regiunea “apelor” blânde ale lui Osiris. În această “oră”, Ra stropeşte defuncţii cu “apa vieţii”.

Începând însă cu a treia “oră” sau regiune, lucrurile încep să se complice, căci barca solară a lui Ra începe să coboare vertiginos. În cea de-a patra “oră” sau regiune a Amduatului, barca lui Ra coboară într-o regiune întunecată, la capătul căreia se află intrarea într-o zonă ortoexistenţială pe care vechile scrieri o numesc “ţara” lui Sokaris (sau “peştera” lui Sokaris) – Sokaris fiind zeul morţilor.

În “ora” a cincea, Ra coboară chiar în ţara/peştera lui Sokaris. Pe fundul peşterii lui Sokaris – după cum confirmă şi Cartea morţilor -, se află Lacul de foc. În “ora” a şasea, Ra, în barca solară, se apropie de Nun, Haosul, reprezentat adesea prin apele primordiale. Dincolo de Nun se află regatul marelui agent al răului, Balaurul Apopphis. În această “oră” a nopţii se află şi cadavrul lui Osiris, pe care Ra îl readuce la viaţă prin puterea aurei sale. Vechile scrieri egiptene afirmau că în această regiune are loc unirea sufletului Ba a zeului Soarelui Ra, cu cadavrul lui Osiris. În ora a şaptea are loc confruntarea lui Ra cu Agentul răului, Şarpele Apopphis, pe care-l învinge.

În ultimele ore ale nopţii (a opta, a noua, a zecea şi a unsprezecea), Ra urcă necontenit de-a lungul fluviului ce străbate Amduatul, pentru ca, la sfârşitul celei de-a douăsprezecea “ore”, să renască în lumea de aici, la “orizontul de răsărit”. Călătoria nocturnă a lui Ra, ce a început la “orizontul de apus”, o dată cu ultimile raze ale asfinţitului, se încheie la “orizontul de răsărit”, o dată cu zorile unei noi zile.

Aşadar, drumul lui Ra prin Amduat poate fi reprezentat printr-o buclă; intrînd în Amduat prin poarta situată la “orizontul de apus”, Ra, în barca sa solară, coboară până ce atinge Haosul şi regatul Balaurului Apopphis (partea descrescătoare a buclei). Momentul culminant are loc în “ora” a şasea şi a şaptea, când Ra atinge Haosul, îl readuce la viaţă pe Osiris şi, respectiv, îl înfrânge pe Balaurul Apopphis. Apoi, Ra începe să urce, pentru ca, la sfârşitul celei de-a douăsprezecea “ore”, să “renască” la orizontul de răsărit, în lumea materială (partea crescătoare a buclei). Pe timpul zilei, Ra parcurge o altă buclă, de data aceasta vizibilă: renaşte la orizontul de răsărit, atinge miezul zilei în punctul cel mai înalt al cerului, iar apoi începe să coboare pentru a se topi în bezna nopţii, la orizontul de apus. În mare, acelaşi proces trebuia urmat şi de neofiţii care se iniţiau în marea piramidă. Identificându-se cu Ra încă de la începutul procesului iniţiatic, neofiţii trebuiau să se comporte precum acesta. De aceea, imediat după ieşirea în afara trupului (out of body experience), neofiţii sau, mai exact spus, duhurile neofiţilor – sufletul Ka sau Ba -, căci trupurile lor se aflau culcate în sarcofagul din piatră din camera regelui (camera iniţierii), trebuiau să pătrundă în Amduat. O dată pătrunşi acolo, urmându-l pe Ra, neofiţii decorporaţi trebuiau să coboare de-a lungul primelor şase ore sau regiuni ale Amduatului (partea descrescătoare a buclei), până ce atingeau Haosul, iar apoi trebuiau să urce de-a lungul a încă şase ore, spre “lumina zilei” pentru a “renaşte” precum Ra în zorii unei noi zile (partea crescătoare a buclei).

Una din particularităţile cele mai importante ale procesului iniţierii era faptul că, pe măsură ce se derula procesul iniţiatic, neofiţilor li se dezvăluiau, în paralel, imagini ale istoriei lumii imprimate în cronica akasha; în cosmosul de tip hologramă acest lucru este posibil datorită corespondenţelor dintre diferitele paliere ale cosmosului. În răstimpul decorporării, prin faţa “simţului intern” – cel denumit manas de vechii indieni, ajna chakra, al treilea ochi sau ochiul lui Horus – al fiecăruia dintre neofiţi, se derulau principalele etape ale cosmogoniei (istoria cosmosului), ale teogoniei (istoria zeilor), precum şi ale istoriei umanităţii pe Terra. Neofiţii retrăiau toate aceste evenimente ca şi cum ar fi fost contemporani cu ele.

Cercetând în acest fel cronica akasha, neofiţii egipteni se întorceau în timp (prin procedeul de investigare a cronicii akasha, desemnat de iniţiaţii indieni prin termenul pratiloman) până la momentul “zero” al istoriei universului sau, mai exact spus, până în ceea ce ei considerau a fi momentul “zero” al istoriei universului. Întorcându-se, pe firul timpului, până în momentul “zero”, neofiţii egipteni observau că la originea cosmosului se află o energie-entitate ce umplea cu prezenţa sa tot ce există. Vechile scrieri egiptene au desemnat această energie-entitate prin hieroglifa NW – Nun. NW sau Nun, afirmau vechile scrieri egiptene, are patru caracteristici principale: Nimic, Nicăieri, Infinit şi Întuneric. Ulterior, vechii filosofi greci, traducând în limba lor hieroglifa NW, au denumit această energie-entitate prin termenul Haos (la poetul grec Hesiod apare şi sub numele de “Noapte-Erebos”). Această energie-entitate era însă impenetrabilă pentru observaţia neofiţilor; dincolo de ea, percepţia clarvăzătoare se bloca, astfel că au definit-o în vechile scrieri ca fiind “primordială”.

Al doilea element important observat de neofiţii egipteni care se întorceau în timp până în momentul zero al creaţiei a fost o lumină. Această lumină părea să planeze dintru eternitate deasupra întunecimii insondabile a Haosului, Nun. Neofiţii au înţeles că lumina este, de fapt, manifestarea unei entităţi – a unui zeu. Această entitate, despre care vechile scrieri afirmau că a izgonit tenebrele Nopţii primordiale, a fost denumită Ptah (ulterior, după anul 2600, locul lui Ptah a fost luat de către zeul Ra, care îndeplinea aceleaşi funcţiuni, vechile texte egiptene vorbind despre “Ptah care s-a manifestat ca Ra”). Ptah, denumit uneori în vechile scrieri egiptene “Cel bătrân”, a fost primul element ordonator pe care vechii iniţiaţi egipteni l-au remarcat în cronica akasha, motiv pentru care i-au acordat calificativul de cosmocreator.

Al treilea element al istoriei cosmice (alături de Nun şi Ptah) de care vechii iniţiaţi egipteni au devenit conştienţi cercetând cronica akasha, a fost Balaurul Apopphis – entitatea ce întruchipa răul absolut, duşmanul etern al zeilor şi al oamenilor. Reşedinţa transfizică a Balaurului Apopphis, la fel de impenetrabilă pentru observaţia neofiţilor care cercetau cronica akasha, se afla dincolo de Haos (dar nu trebuia identificat cu acesta).

Tot din cronica akasha, neofiţii egipteni aflau că ceea ce ei considerau a fi actul “creaţiei lumii” a fost urmat de o perioadă denumită “prima oară” sau “Tep Zepi”. După cum afirma preotul egiptean Manethon în scrierea sa Aegiptiaca (scriere din care, în ziua de astăzi, s-au păstrat doar câteva fragmente citate de diverşi autori din perioada de sfârşit a antichităţii), perioada denumită Tep Zepi poate fi împărţită, la rândul ei, în trei mari epoci. Fiecare epocă a perioadei Tep Zepi este legată de domnia câte unei “dinastii” de zei. După spusele lui Manethon, prima dinastie de zei, ce poate fi considerată a zeilor “bătrâni”, a fost formată din Nun, Haosul şi soţia sa Naunet; din Huh, infinitul, şi soţia sa Hauhet; din Kuk, Întunericul, şi soţia acestuia Kaiket; conducătorul acestei dinastii de zei a fost, evident, zeul Ptah, considerat cosmocreator. A doua dinastie a fost formată din zei mai “tineri”, precum Shu (zeul atmosferei), Geb (zeul pământului), Nut (zeiţa cerului), Tefnut şi, în primul rând, Ra (geniul sau spiritul Soarelui). În fine, a treia dinastie a fost formată din Osiris, Isis, Seth şi Horus (eroii mitului lui Osiris, narat de Plutarhos). Zeii din această ultimă dinastie par a face parte mai degrabă din categoria semizeilor decât din cea a zeilor propriu-zişi. Ultimul dintre regii dinastiilor zeieşti, afirmă Manethon, a fost Horus. După cum se poate remarca, Apopphis, Balaurul Tenebrelor, nu face parte din nici o clasificare, el fiind diferit de toţi ceilalţi zei.

Această periodizare a istoriei lumii, a istoriei zeilor şi a istoriei oamenilor era cunoscută de neofiţii egipteni nu doar teoretic, ci în mod experimental, în urma procesului iniţiatic desfăşurat în marea piramidă. Neofiţii retrăiau toate evenimentele istoriei lumii la timpul prezent ca şi cum ar fi fost contemporani cu ele, pe măsură ce la vizualizau în cronica akasha. De fapt, pentru ei, istoria lumii era un prezent continuu – aceasta fiind, de altfel, una din caracteristicile principale ale vizualizării evenimentelor trecutului în cronica akasha.

Tot din cronica akasha, neofiţii aveau posibilitatea să afle că schimbarea dinastiilor de zei s-a produs în urma unor războaie “cereşti”. Primul mare război al cerului s-a produs chiar în timpul creaţiei lumii, când zeul Ptah s-a desprins de Nun, Haosul primordial. Învingându-l pe Nun, Ptah a alungat Tenebrele şi a creat cosmosul. Al doilea război al cerului s-a produs mult mai târziu şi a opus primele două grupări sau dinastii de zei: de-o parte, zeii deja “bătrâni”, Nun, Ptah etc, iar de cealaltă parte, zeii “tineri”, în frunte cu Ra. Cei care au câştigat războiul au fost zeii cei tineri; în cele din urmă, zeii cei tineri i-au detronat pe cei bătrâni. Înfrânţi, zeii cei bătrâni n-au dispărut din cosmos, ci au continuat să existe, devenind “deus otiosus” – zei retraşi într-un “cer” (palier spaţio-temporal) inaccesibil. După înfrângerea lui Ptah şi a celorlalţi zei bătrâni de către Ra, a început a doua epocă a perioadei Tep Zepi.

Amintirea războiului dintre “zeii cei bătrâni” şi “zeii cei tineri” s-a perpetuat şi la alte popoare ale antichităţii, nu doar la vechii egipteni, fiind expus atât de scrierea babiloniană Enuma Elis (trad. “Când sus”), care descrie pe larg războiul dintre cuplul de zei “bătrâni” Tiamat-Apsu (echivalentul binomului Nun-Ptah de la egipteni) şi zeii cei tineri conduşi de Marduk (zeul sau geniul Soarelui la babilonieni, echivalentul lui Ra), cât şi în poemele feniciene narate de preotul Sanchuniathon din Berytus (Beirut) sau Philon din Byblos, hitito-hurrite („Teogonia hurrită”) sau indiene (Ramayana). (33)

La rândul lor, miturile greceşti narate de poeţii Homer şi Hesiod menţionau războaiele purtate între mai multe generaţii succesive de zei şi de oameni. Cei doi barzi afirmau, la vremea lor, că fiecare generaţie de zei a domnit de-a lungul unei ere. În prima eră, “era de aur”, pe când trăia pe pământ “generaţia de aur”, a domnit zeul Cronos (la rândul său, Cronos i-a luat locul lui Uranos, care domnise într-o perioadă şi mai îndepărtată de timp; Cronos este echivantul lui Ptah, iar Uranos este echivalentul lui Nun), iar în “a doua eră” a domnit Zeus (echivalentul lui Ra). Vechile mituri greceşti afirmă că Zeus l-a înfrânt pe Cronos în urma unui război ceresc de mari proporţii. A treia eră, “era de bronz”, a fost dominată de semizei, iar a patra eră, “era de fier”, care este cea a oamenilor din ciclul actual, a început după potop. (34)

Peotul Manethon mai afirmă că după domnia zeilor tineri, care l-au avut în frunte pe Ra, a urmat a treia dinastie de zei. A treia dinastie de zei (sau, mai degrabă, de semizei; egiptenii nu făceau însă distincţia, precum grecii, între zei şi semizei) a fost formată din eroii mitului lui Osiris narat de Plutarhos: Osiris, Isis, Horus, Seth. Important de remarcat este faptul că (semi)zeii din această dinastie s-au întrupat în lumea materială. Mitul lui Orisis, narat de Plutarhos, este clar în această privinţă: Nut, zeiţa cerului – spune Plutarhos – a avut legături secrete cu zeul Geb – zeul pământului (Ra, Nut şi Geb fac parte din a doua generaţie de zei). Ra a băgat de seamă şi a rostit un blestem împotriva ei. Dar stăpânul calendarului, zeul Thoth fiind îndrăgostit de Nut, a jucat zaruri cu Luna şi a alcătuit cele cinci zile „epegomene” sau „adiţionale” în care zeiţa Nut a putut să nască fără a fi atinsă de blestemul lui Ra. În prima din cele cinci zile “epegomene” s-a născut Osiris. În a doua zi s-a născut zeul Horus. În a treia zi a venit pe lume Seth, “nu la soroc şi pe cale obişnuită, ci ţâşnind direct din pântecele mamei pe care-l deschisese sfâşiindu-l cu o puternică lovitură”. În a patra zi s-a născut zeiţa Isis, în mijlocul mlaştinilor, iar în a cincea zi s-a născut zeiţa Nephtis, pe care unii, după cum ne informează Plutarhos, o mai numesc Aphrodita. Osiris şi Horus au avut Soarele drept tată, Isis a fost fiica lui Thoth, iar Seth şi Nephtis au fost zămisliţi de Cronos. Seth a luat-o de soţie pe Nephtis. Isis şi Osiris erau îndrăgostiţi unul de altul mai înainte chiar de a se fi născut.

Aşadar, Osiris s-a născut în lumea materială ca întrupare specială, ca avatar, fiind format dintr-un element „ceresc”, provenit fie de la zeiţa cerului, Nut, fie de la Ra, şi dintr-un element „teluric”, provenit de la zeul pământului Geb. Elementul teluric este, fireşte, trupul material. Horus, la rândul său, a fost progenitura directă a lui Ra, iar Isis a fost progenitura lui Thoth, zeul Lunii. Cu Seth, ucigaşul lui Osiris, lucrurile sunt mai complicate, în sensul că el a fost progenitura lui Cronos, care nu este altul decât Ptah. Ptah dorea aşadar să reîntoarcă lumea la starea în care el era singurul stăpân, astfel că progenitura sa a dorit, prin asasinarea lui Osiris, să pună capăt domniei celei de-a treia dinastii de zei.

Mitul narat de Plutarhos mai precizează că, îndată ce a luat domnia devenind rege, Osiris i-a smuls pe oameni, fără întârziere, din traiul lor primitiv, i-a făcut să cunoască roadele pământului, le-a dat legi şi i-a învăţat să-i respecte pe zei. Mai târziu, el a străbătut pământul spre a-i civiliza pe oameni. În demersurile sale, Osiris nu avea nevoie să facă uz de forţa armelor: el atrăgea oamenii spre el prin forţa raţiunii şi, mai ales, “fermecându-i cu cântece şi cu toate mijloacele muzicii”.

Asasinarea lui Osiris de către Seth a decurs în felul următor: în al douăzeci şi optulea an din domnia lui Osiris, Seth i-a întins o capcană. Printr-un vicleşug, Seth l-a ucis şi apoi l-a închis pe Osiris într-o ladă, pe care a lăsat-o în voia valurilor Nilului. După multe peripeţii, Isis a recuperat lada cu cadavrul lui Osiris, dar Seth l-a descoperit iarăşi. Seth a ciopârţit cadavrul lui Osiris în 72 de bucăţi, pe care l-a împrăştiat peste tot. Isis a recuperat ulterior toate fragmentele lui Osiris, cu excepţia „mădularului”. Unele versiuni ale mitului afirmă că Isis, mare magiciană, s-a lăsat fecundată de Osiris mort şi l-a născut pe Horus; alte versiuni afirmă că Isis l-a născut anterior pe Horus. În cele din urmă, Horus l-a înfruntat pe Seth, ucigaşul tatălui său şi l-a înfrânt. Apoi Horus a coborât în lumea de dincolo şi l-a înviat pe Osiris, care era doar o umbră lipsită de memorie şi de conştienţă. Învierea lui Osiris a presupus aşadar recăpătarea conştienţei şi memoriei în lumea de dincolo, nu în lumea materială şi nu are nimic de-a face cu lumea materială. Învierea lui Osiris în lumea de dincolo a devenit ulterior modelul paradigmatic al oricărui iniţiat, dar şi al oricărui defunct egiptean.

În ziua de astăzi, unii cercetători care n-au nimic de-a face cu cele mai elementare informaţii referitoare la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului au încercat să stabilească o asemănare forţată între Osiris şi Iisus Hristos. Această presupusă asemănare are la bază factorul învierii. Trebuie specificat în mod clar şi fără echivoc faptul că stabilirea unei similitudini între Iisus Hristos şi Osiris datorită factorului “învierii” nu are nici un temei. Nu există nicio asemănare sau corespondenţă. Osiris, care a fost un zeu sau semizeu printre mulţi alţii, a “înviat” doar în lumea de dincolo, în condiţiile în care toate fiinţele omeneşti erau după moarte umbre lipsite de conştiinţă şi de memorie; în urma acţiunilor lui Horus, dintr-o umbră rătăcitoare lipsită de memorie şi conştiinţă, Osiris a devenit o persoană conştientă. În schimb, Iisus Hristos, care este Dumnezeu adevărat şi Mântuitor al oamenilor, a înviat în trup, ceea ce este cu totul altceva.

Sfârşitul perioadei Tep Zepi a coincis cu sfârşitul domniei lui Horus. De atunci, afirmă vechile scrieri egiptene (confirmate ulterior de Manethon, Herodot şi Diodor), zeii nu s-au mai manifestat în lumea fizică, astfel că au rămas pe palierele ortoexistenţiale ale cosmosului. Oamenii au construit diverse sanctuare, temple şi piramide tocmai pentru a păstra viu contactul cu ei. Marea piramidă este un exemplu elocvent.

Traseul iniţiatic al neofiţilor în lumea de dincolo, de-a lungul celor 12 regiuni sau “ore”, precum şi principalele etape ale istoriei ezoterice corespund arhitectonicii interioare a marii piramide.

Fiecare dintre porţile, încăperile şi culoarele marii piramide corespunde atât unei regiuni ortoexistenţiale sau “ore”, cât şi unui zeu; mai mult decât atât, fiecare dintre porţile, încăperile şi culoarele marii piramide corespunde câte unei etape a istoriei ezoterice a cosmosului, descrisă anterior. Codul după care poate fi interpretată această corespondenţă trebuie să pornească de la constatarea de principiu, enunţată anterior: din punct de vedere funcţional, centrul de comandă al marii piramide este “camera regelui” sau “camera iniţierii”; în consecinţă, de acolo trebuie să înceapă interpretarea sistemului de corespondenţe. Camera regelui corespunde “orizontului de apus”, poarta transfizică prin intermediul căreia neofiţii trebuiau să pătrundă în lumea de dincolo.

După cum a fost menţionat, în antichitate, de-a lungul culoarelor marii piramide erau dispuse 12 porţi din lemn; ulterior, porţile au fost furate după cutremurul care s-a produs în secolul al XIII-lea după Iisus Hristos, şi folosite ca material de construcţie. Cele 12 porţi de lemn delimitau simbolic cele 12 regiuni ale Amduatului, lumea de dincolo. Dacă centrul de comandă este camera regelui, iar cele 12 porţi de lemn delimitau cele 12 regiuni ale Amduatului, înseamnă că se poate vorbi despre un traseu ce trebuia urmat de neofiţi. Acest traseu coboară şi urcă, formând o buclă, precum traseul lui Ra de-a lungul celor 12 ore. Mai întîi, traseul coboară din camera regelui de-a lungul coridoarelor, iar punctul terminus al coborârii nu poate fi decât camera situată la subsolul marii piramide. Traseul din camera regelui până în încăperea situată la subsolul marii piramide corespundea drumului străbătut de către Ra în primele şase ore ale Amduatului (partea descrescătoare a buclei).

Aşadar, primele şase ore ale Amduatului erau marcate prin şase porţi; numărătoarea porţilor din lemn nu se făcea dinspre intrarea în piramidă, ci dinspre punctul de pornire: “camera regelui”. La rândul ei, încăperea situată la subsolul piramidei reprezenta un punct foarte important al procesului iniţiatic, întrucât corespundea “orei” a şasea din periplul lui Ra. Potrivit Cărţii despre Amduat, pictată pe mormântul lui Thutmosis al III-lea, în “ora” a şasea, Ra atingea Haosul. Este foarte ciudat că încăperea situată la subsolul Marii Piramide are tavanul finisat, în timp ce podeaua este desfundată şi neterminată. În podeaua încăperii se află un puţ vertical pătrat, iar în unul din zidurile camerei se află o deschidere spre un pasaj fără ieşire. Majoritatea cercetătorilor moderni, care analizează marea piramidă dintr-o perspectivă care ar trebuie deumită turistico-materialistă, au presupus că, nu se ştie din ce motiv, eventual din grabă, vechii constructori şi-au lăsat treaba neterminată şi nu au finisat podeaua camerei respective. Ca şi cum, după ce au înălţat cele 2600000 blocuri de piatră, fiecare cu o greutate estimată între 20 şi 70 de tone, vechii constructori, cuprinşi de o lene subită, nu şi-au dus munca la bun sfârşit şi n-au finisat o biată cameră aflată la subsol. Opinia ce mai logică este că acea încăpere nu trebuia finisată, tocmai pentru că de acolo începe Haosul. Camera situată la subsol este o cameră “inversată”, ca şi cum ar fi reflectată în oglindă: are tavanul finisat, podeaua desfundată şi neterminată. Podeaua nefinisată corespunde Haosului. Ce poate semnifica mai bine acel loc “periculos”, “abisal”, care este Haosul, decât podeaua desfundată, cu un puţ obturat, care se sfârşeşte brusc. Podeaua nefinisată este chiar “talpa iadului”, cum spune înţelepciunea românească.

La rândul său, puţul vertical, pătrat, aflat chiar în podeaua camerei de la subsol, corespundea cu intrarea în regatul marelui duşman, Apopphis, balaurul tenebrelor. Puţul ducea, pentru vechii iniţiaţi egipteni, chiar în regatul marelui duşman. Evident, nu ducea în mod fizic, căci nu a fost săpat pentru oamenii care se plimbau pe acolo în mod întâmplător şi nici pentru turiştii din ziua de astăzi, ci în mod transfizic.

La suprafaţa Haosului – după cum afirmau vechii iniţiaţi egipteni – a avut loc creaţia lumii prin acţiunea demiurgică a zeul considerat cosmocreator Ptah. Aşadar, momentul creaţiei şi, implicit, debutul istoriei lumii narată în cod egiptean corespund chiar camerei subterane. Din camera subterană începe partea crescătoare a buclei: urcarea spre “lumina zilei”. Partea crescătoare a buclei, urcarea spre “lumina zilei” cum afirmau scrierile egiptene, ce începea din camera situată la subsol, se continua apoi de-a lungul coridoarelor marii piramide. Din camera situată la subsol porneşte un coridor ce urcă sub un unghi de 26 de grade. Acest coridor este denumit “descendent” de către cercetătorii care folosesc concepţia materialistă; schimbând perspectiva pentru a-l privi dinspre camera subterană, coridorul devine ascendent. La un moment dat, acel coridor se întâlneşte cu un altul (cel denumit “ascendent”), formând un unghi ascuţit. De acolo se pătrunde într-un alt coridor, mult mai spaţios, care a fost denumit “marea galerie”.

Cândva, constructorii piramidei au astupat trecerea din culoarul descendent în cel ascendent cu blocuri mari de granit. În prelungirea culoarului descendent, pe aceeaşi linie, se află intrarea în piramidă, situată la 16 metri deasupra nivelului solului. Este foarte interesant de remarcat faptul că, trasând, în prelungirea culoarului descendent, o linie dreaptă imaginară exact prin intrarea în Marea Piramidă, se intersectează Steaua Polară.

La fel ca şi camera situată la subsolul marii piramide, atât cele două coridoare, cel “descendent” şi cel “ascendent”, cât şi “marea galerie” (deşi denumirile date coridoarelor şi camerelor sunt eronate, vor fi folosite în continuare pentru a nu exista confuzii) reflectă, fiecare, câte o etapă importantă a istoriei oamenilor şi a zeilor. Coridorul denumit “descendent”, ce pleacă din camera subterană, reflectă prima epocă a perioadei Tep Zepi şi implicit, activitatea primei dinastii de zei, care l-a avut în frunte pe Ptah. Nu este însă clar dacă Ptah era reprezentat în marea piramidă. Normal ar fi fost să fie reprezentat printr-un aretefact situat în încăperea situată la subsol, dar nu există nici o dovadă în acest sens. La rândul său, coridorul “ascendent” reflectă a doua epocă a perioadei Tep Zepi şi implicit, activitatea celei de-a doua dinastii de zei, care l-a avut în frunte pe Ra. Aici este vorba despre una din ipostazele particulare ale lui Ra: Ra copil (la fel, în mitologia brahmanilor, zeul Brahma se naşte sub înfăţişarea unui copil la începutul fiecărui ciclu cosmic denumit kalpa).

Nu este clar dacă Ra copil era reprezentat arhitectonic în marea piramidă. În mod normal, Ra copil ar fi trebuit să fie reprezentat printr-o piatră considerată sacră, de forma unui ou (există în acest sens o analogie: în marele templu al Soarelui din oraşul Heliopolis se afla la loc de cinste piatra sacră Benben; piatra sacră Benben pare să fi fost un “obiect de putere” de genul pietrei Kabba de la Mecca, locul unde musulmanii fac pelerinaj). Dacă, într-adevăr, a existat, piatra sacră ce-l reprezenta pe Ra copil ar fi trebuit dispusă la intersecţia culoarului “descendent” cu cel “ascendent”, iar dacă ar fi avut forma – chiar şi vagă – a unui ou, piatra sacră ar fi trebuit să reprezinte oul cosmic ce conţinea Soarele copil. Nu s-a păstrat însă nici o dovadă în acest sens.

Schimbarea de direcţie şi trecerea de la culoarul “descendent” la cel “ascendent”, care a fost cândva astupată prin blocuri de granit, reflectă marea conflagraţie dintre zeii cei bătrâni şi zeii cei tineri. Trebuie specificat, în acest context, faptul că marea conflagraţie dintre zeii cei bătrâni (Ptah, Hun & Co.) şi zeii cei tineri (Ra, Shu, Geb & Co.), reprezentată prin schimbarea direcţiei culoarelor din marea piramidă, nu are nimic de-a face cu potopul (care nu se produsese când iniţiaţii atlanţi au construit marea piramidă). Locul unde se sfârşeşte culoarul „ascendent” şi începe “marea galerie” marchează un alt eveniment ce a schimbat cursul istoriei. Culoarul “ascendent” se termină la intrarea în “marea galerie”, dar chiar înainte de joncţiunea cu aceasta, se uneşte cu culoarul orizontal ce provine din camera “reginei”. Ceea ce înseamnă că în istoria umanităţii a mai intervenit o forţă, a cărei acţiune i-a modificat iarăşi cursul. Această forţă provine din “camera reginei”. Camera reginei corespunde zeiţei Isis, astfel că poate fi denumită la fel de bine “camera zeiţei Isis”. Nu este exclus ca, în vechime, în acea cameră să se fi aflat o statuie a zeiţei Isis.

“Marea galerie” corespunde celei de-a treia etape a perioadei Tep Zepi – ceea ce vechii greci numeau „epoca de bronz”. A treia epocă a perioadei Tep Zepi este epoca semizeilor (Osiris, Horus, Isis, Seth), iar acest aspect a fost consemnat atât de Herodot, cât şi de Plutarhos. Semizeii au fost progenituri ale unor zei cu oamenii. În timpul epocii în care a avut loc domnia semizeilor, s-au produs evenimentele narate de mitul lui Osiris. Forţa care a modificat cursul istoriei a provenit, aşa cum a fost menţionat, din camera lui Isis, a străbătut culoarul orizontal, a intersectat culoarul “ascendent” şi l-a modificat, astfel că acesta s-a supradimensionat, devenind ceea ce egiptologii numesc „marea galerie”.

Supradimensionarea culoarului “descendent” prin transformarea în “marea galerie”, realizată atât de bine de constructori în arhitectonica marii piramide, se datorează dilatării factorului timp. Dilatarea timpului a fost punctată şi de mitul lui Osiris; este vorba, desigur, despre „introducerea” de către zeul Lunii, a celor cinci zile “epegomene”. Anul, până la naşterea principalilor eroi ai mitului lui Osiris, avea trei sute de zile; abia din acel moment, anul a început să aibă trei sute şaizeci şi cinci de zile. Supradimensionarea culoarului unic în porţiunea denumită în ziua de astăzi „marea galerie” are aşadar un corespondent temporal bine precizat, iar evenimentele mitului lui Osiris, desfăşurate chiar în acea perioadă, nu sunt rezultatul imaginaţiei.

Sfârşitul marii galerii corespunde, destul de evident, asasinării lui Osiris de către Seth. La capătul marii galerii se află o altă încăpere, denumită de egiptologi “antecamera”. Nu este exclus ca “antecamera”, adică încăperea situată la intrarea în “camera regelui”, să fi fost patronată de zeul Thoth (Hermes la vechii greci), scribul zeilor, cel despre care vechii egipteni afirmau că notează faptele oamenilor într-un fel de registru al stării spirituale denumit „Cartea Vieţii”. Într-un alt sens, “antecamera” poate să corespundă sălii zeiţei Maat (aflată în relaţii foarte strânse cu Thoth), menţionată de Cartea Morţilor. Sala zeiţei Maat, era locul unde, potrivit scrierilor eschatologice egiptene, avea loc judecata sufletelor.

Urmează, evident, “camera regelui” sau “camera iniţierii” – cea în care se aflau, întinşi în sarcofagul de piatră, trupurile neofiţilor. Denumirea de “cameră a regelui” (care rege?) a fost dată în mod arbitrar de egiptologi şi a fost criticată în repetate rânduri de mulţi cercetători, care au considerat că această cameră poate fi denumită mult mai corect “camera lui Osiris”. Nu există însă suficiente indicii pentru ca această cameră, situată la o treime de baza piramidei, să fie atribuită lui Osiris. Această cameră poate fi atribuită mai degrabă lui Horus, fiul lui Osiris, motiv pentru care poate fi denumită “camera lui Horus”. Explicaţia acestei luări de poziţie este următoarea: mitul lui Osiris, descris de Plutarhos, narează faptul că, după asasinarea lui Osiris, fiul său Horus s-a luptat cu întruchiparea răului, zeul Seth. Seth i-a smuls un ochi lui Horos, dar ulterior, ochiul furat de Seth a fost recuperat de Horus şi oferit lui Osiris, moment în care Osiris a înviat în regatul morţilor. Tocmai acest eveniment era retrăit, în duh, cu cea mai mare intensitate, de neofitul culcat în sarcofag. În “camera regelui”, precum Osiris, neofitul era resuscitat de Horus (prin intermediul preoţilor, care purtau pe chipuri măştile zeului respectiv) prin oferirea “ochiului” – mai exact spus, prin “deschiderea ochiului”, care nu este altul decât cel de-al treilea ochi. Al treilea ochi – cel denumit de vechii indieni “ochiul lui Shiva” – a fost numit de vechii egipteni “ochiul lui Horus”. “Ochiul lui Shiva” sau “ochiul lui Horus” este ajna chakra, centrul energetic situat între sprâncene. Activarea ajna chakra permitea iniţiaţilor accesul la cronica akasha. Acesta este motivul pentru care se poate considera că ceea ce egiptologii au denumit în mod indecvat “camera regelui”, trebuie să primească numele de “cameră a lui Horus” – sau, mai exact spus, de “cameră a ochiului lui Horus” (camera în care neofiţii îşi deschideau al treilea ochi, ochiul lui Horus, chakra ajna).

În “camera regelui”, “camera iniţierii” sau “camera lui Horus”, duhul neofiţilor trebuia să se “reunească” cu propriul trup, eveniment consemnat cât se poate de explicit în Cartea despre Amduat, care amintea de stropirea “celor culcaţi în mister”, adică a neofiţilor, de către Ra, cu “apa vie”, în urma căreia se producea reunirea capului cu trupul. În urma stropirii cu apa vie, trupurile “celor culcaţi în mister” primeau “veşminte noi” (aura lor – sufletul Ka sau Ba – dobândea o radiaţie specifică).

Dacă această încăpere situată la o treime de la baza piramidei, încăpere denumită impropriu “camera regelui”, corespunde zeului Horus, fiul lui Osiris, înseamnă că trebuie să mai existe o altă cameră, încă nedescoperită, care să corespundă lui Osiris însuşi. Abia această cameră ar putea fi numită “camera lui Osiris”. De aceea, devine imperios necesară acceptarea ideii că trebuie să mai existe o altă cameră, nedescoperită încă, situată undeva deasupra “camerei regelui”. Este foarte posibil ca acolo să se afle o statuie a lui Osiris (din aur), dacă nu cumva a fost furată. Abia în camera lui Osiris, neofitul se unea în duh cu Osiris şi realiza ceea ce vechile scrieri sapienţiale egiptene numeau “osirificare” sau “justificare”. În camera lui Osiris, neofitul primea de la zeul însuşi crucea vieţii veşnice – ankhul – devenind un sach, un “justificat” sau un “osirificat”, un iniţiat.

Deasupra acestei camere încă nedescoperite, adevărata cameră a lui Osiris, se mai afla încă un element. Acest element este vârful piramidei. Vechile surse doxografice precizau că vârful piramidei era confecţionat din cupru (sau din aur, după alte surse). În ziua de astăzi, vârful marii piramide nu mai există, dar odinioară, după cum au consemnat vechii logografi, vârful era vizibil de la mari depărtări, întrucât, fiind din cupru sau – poate – din aur, strălucea orbitor în bătaia soarelui. Se afirmă că în zona vârfului piramidei se desfăşoară şi astăzi fenomene bioplasmatice stranii: fulgere plasmatice, lumini strălucitoare, descărcări energetice bizare. Vârful marii piramide corespunde, evident, lui Ra (aspectul matur al zeului Ra sau “Ra al amiezii”). De altfel, nu este exclus ca unirea neofiţilor, în duh, cu sufletul Ka al lui Osiris – aşa numita osirificare sau justificare – să nu fie decât o etapă tranzitorie spre un scop şi mai înalt: identificarea neofiţilor cu Ra.

De asemenea, în virtutea aceluiaşi principiu al corespondenţei, ar trebui să mai existe încă o încăpere nedescoperită, care să fie situată undeva sub temelia marii piramide. Nu este exclus ca această încăpere tainică să corespundă “camerei misterelor” în care se află “comoara atlanţilor”, menţionată de contactorul american Edgar Cayce. “Comoara atlanţilor” ar putea fi compusă din diferite artefacte, cristale sau “obiecte de putere”, al căror contact magic cu un iniţiat ar trebui să declanşeze în sufletul acestuia diferite trăiri specifice, inclusiv amintirea unor evenimene din trecutul foarte îndepărtat “Camera comorilor” poate să fie legată de alte încăperi şi culoare secrete, încă nedescoperite – unele situate sub Sfinx, altele amplasate sub diferite temple.

Această încăpere a “comorilor” nu are de ce să fie atât de importantă precum se crede astăzi, fiind mai mult un depozit cu artefacte magice. Unii cercetători din ziua de astăzi afirmă că dacă s-ar scoate la iveală artefactele din “camera comorilor” ar rezulta “beneficii uriaşe” pentru umanitate; mai degrabă, pentru oamenii din ziua de astăzi, astfel de artefacte n-ar fi decât simple piese de muzeu (aşa cum sunt, de exemplu, craniile de cristal descoperite în junglele din America Centrală, care serveau, cândva, ca obiecte de putere, la facilitarea contactului cu aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului şi cu zeii infraeterici, dar care astăzi nu sunt decât simple piese de muzeu), care n-ar servi la nimic, dat fiind faptul că nu mai există oameni care să fie în rezonanţă energetico-informaţională cu astfel de artefacte.

Cât despre existenţa celor două tunele de aeraj ce duc chiar în “camera regelui” (“camera iniţierii” sau “camera lui Horus”), care i-au intrigat atât de mult pe egiptologi, acestea demonstrează, o dată în plus, că scopul piramidei nu a fost acela de mormânt, căci ce mormânt ar avea nevoie de canale de aerisire, cu atât mai mult cu cât, pentru un trup îmbălsămat, aerul este cel mai mare duşman. Cele două tunele de aeraj permiteau, în mod evident, aerisirea adecvată a camerei, pe toată durata procesului iniţierii. Arheologii au confirmat că cele două tunelele de aerisire au fost astupate încă din antichitate, semn că, de la un moment dat, procesul iniţierii nu s-a mai practicat în marea piramidă.

Iniţierea în Marea Piramidă dura o noapte încheiată, de la apusul la răsăritul Soarelui, pentru a permite neofiţilor să-l urmeze pe Ra în barca sa solară, în călătoria prin cele 12 “ore” ale nopţii. Unele surse vorbesc despre o zi şi o noapte sau chiar despre trei zile – ceea ce ste extrem de mult, fiind cunoscut faptul că după o anumită perioadă de decorporare, funcţiile vitale ale organismul fizic suferă perturbări foarte serioase. După perioada scursă, neofiţii erau treziţi din starea de decorporare de către preoţii hierofanţi. După ce se reobişnuiau cu planul material şi cu legile materiei, printr-o ceremonie specială, neofiţilor li se înmâna „cheia” cunoaşterii, reprezentată printr-o cruce ansată, intrând astfel în rândul iniţiaţilor.

Este însă frapant faptul că momentul în care procesul iniţierii nu s-a mai practicat în marea piramidă pare să fie cu mult anterior debutului erei creştine şi sfârşitului oficial al civilizaţiei egiptene.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n