MAREA PIRAMIDĂ – 5 – SFINXUL,GARDIANUL MARII PIRAMIDE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

cristian gănescu - editura alaya 33

MAREA PIRAMIDĂ

– 5 –

SFINXUL,GARDIANUL MARII PIRAMIDE

cristian gănescu - editura alaya 42

 

Şi sfinxul, statuia de dimensiuni gigantice, cu corp de leu şi cap de om, care se află alături de marea piramidă pe platoul de la Giza, ascunde propria sa taină.

Rolul sfinxului a fost acela de a păzi marea piramidă. Sfinxul este paznicul marii piramide, dar acest aspect nu trebuie înţeles din punct de vedere material, ci ezoteric.

Din punct de vedere material, evident, sfinxul este doar o statuie de dimensiuni gigantice, însă din punct de vedere ezoteric statuia sfinxului trebuie să fi fost legată de o entitate infraeterică. Din punct de vedere ezoteric, sfinxul, ca paznic al marii piramide, este o entitate transfizică hibridă, cu corp de leu şi cap de om, al cărui trup este format din energie infraeterică. Această entitate transfizică trebuie să fi fost legată magic de statuia gigantică ce păzeşte marea piramidă printr-un ritual complex realizat chiar de către vechii iniţiaţi atlanţi. Ritualul era asemănător cu cel al legării sufletelor Ka ale zeilor din infraeteric de statuile corespondente din temple. Probabil că, în antichitate, clarvăzătorii, dar şi persoanele mai sensibile, puteau să vadă că, o dată cu apusul Soarelui, o făptură infraeterică cu aceeaşi formă ca statuia patrulează în jurul marii piramide, precum un câine patrulează în curtea casei pe care o păzeşte. Acesta era, de altfel, rolul sfinxului de la Giza: să păzească, precum un câine de pază, marea piramidă.

Egiptenii au preluat de la vechii atlanţi procedul încorporării, prin ritualuri magice, a unor entităţi infraeterice în statui de forme compozite, cvasiumane sau cvasianimaliere, ce aveau rolul de a păzi, ca nişte câini de pază, mormintele, mausoleele, templele; acesta este, de fapt, motivaţia dispunerii în curţile templelor egiptene a unor statui ce reprezentau făpturi hibride: sfincşi, câini, tauri, lei etc. Acest fenomen nu are nimic de-a face cu arta, aşa cum este înţeleasă în ziua de astăzi, ci cu magia, iar interpretările istoricilor artei cu privire la acest subiect sunt total eronate: bat câmpii cu foarte puţină graţie.

Făpturile infraeterice de genul sfinxului erau, de fapt, câinii de pază ai zeilor. În ultimă instanţă, ele apărau sufletele Ba ale zeilor ce sălăşuiau în statuile din temple, mausolee, piramide. Ele nu apărau, aşa cum s-ar putea crede, edificiile materiale de hoţi şi de jefuitori fizici, ci de diverse forţe transfizice oponente: de alţi zei care voiau să-şi extindă teritoriul vital, de diverşi demoni conduşi de balaurul Apopphis, agentul haosului etc. Făpturile de genul sfinxului nu aveau de-a face cu oamenii întrupaţi decât în situaţii cu totul speciale: profanări, jafuri etc. În antichitate, oricât ar părea de ciudat, jafurile şi profanările erau destul de puţine, oamenii fiind prea speriaţi de multitudinea de făpturi infraeterice zoomorfe şi antropomorfe, zei sau oameni decorporaţi (umbre sau fantome) ce interferau cu lumea fizică. Jafurile şi profanările se produceau doar în cadrul războaielor de cucerire sau de apărare, fiind dictate chiar de către zeii infraeterici, care se luptau cu oponenţii lor transfizici prin intermediul oamenilor; distrugerea unei statui dintr-un templu echivala cu întreruperea legăturilor dintre zeul infrareteric şi lumea fizică, statuia fiind suportul material prin intermediul căreia sufletul Ka al acestuia relaţiona cu planul material.

Este interesant de menţionat în acest context un articol apărut în anul 2013 în publicaţia “The National Reporter”, care a fost reprodus în nenumărate ziare, reviste şi pe diferite bloguri; în articol era menţionată descoperirea în interiorul marii piramide a unui schelet ce a aparţinut unei fiinţe cu corp de pisică şi cap de om. “În 1993 – după cum e scris în articolul menţionat – o sondă robot a fost direcționată printr-o gură de aerisire în marea piramidă. După ce a parcurs un traseu întortocheat, cu multe cotituri, aceasta s-a oprit în fața unei uși de marmură. Ce se afla dincolo de această ușă a rămas un mister până luna trecută, când oamenii de știință au primit aprobarea să continue explorarea prin forarea unei găuri de mică dimensiune, atât cât să intre prin ea fibra optică a sondei. Zis și făcut. Sonda și-a continuat drumul, luând-o în sus câțiva metri, până când a intrat într-o cameră deschisă, lungă de cca 3 metri și înaltă de 1 metru și jumătate. Ceea ce au revelat imaginile a fost de-a dreptul șocant. În mijlocul încăperii și în fața celei de-a doua uși stătea scheletul unui animal. Dar nu al vreunui animal cunoscut. Părea să fie o pisică de dimensiuni mari cu un cap uman, având craniul alungit. Acesta părea că stă de pază în fața intrării în ce-a de-a doua cameră. Când imaginea animalului a apărut pe video-monitor, câțiva dintre specialiștii prezenți au spus că aceasta trebuie să fie dovada concretă a uneia dintre cele mai adorate făpturi mitice ale vechilor egipteni – ființa jumătate om, jumătate pisică.

Este greu de certificat dacă informaţiile preluate de “The National Reporter” sunt reale sau nu ori dacă este vorba despre o intoxicare a presei cu informaţii fanteziste, dar trebuie accentuat faptul că vechii iniţiaţi şi sacerdoţi egipteni nu prea glumeau când era vorba despre aspectele magice. Oricum, indiferent de răspuns, trebuie acceptat chiar şi de către concepţia materialistă că, odinioară, chiar au existat făpturi de genul pisicii cu cap de om, iar duhurile lor – sufletele Ka sau Ba – se puteau manifesta sub forma unor fantome infraeterice şi după moartea lor, precum în cazul zeilor, cu condiţia ca trupurile lor să fi fost mumificate în prealabil pentru a asigura legătura cu planul material. Scheletul pisicii cu cap de om despre care se afirmă că a fost descoperit în marea piramidă nu este alceva decât un sfinx ce juca rolul de gardian al pragului, a cărei menire era de a apăra edificiul. Tot astfel a fost statuia gigantică cunoscută astăzi sub denumirea de sfinx, care înfăţişa un leu cu cap omenesc.

De asemenea, trebuie reiterat, ca fiind de importanţă deosebită pentru înţelegerea subiectului, că cele două construcţii ciclopice de pe platoul de la Giza, sfinxul şi marea piramidă, au fost construite cu câteva sute de ani înainte de potop, cam în jurul anului 12500 înainte de Iisus Hristos, de către vechii iniţiaţi atlanţi. Marele diluviu cunoscut sub numele de potop a acoperit cu apă şi mâl monumentele de pe platoul de la Giza; drept dovadă trebuie adusă constatarea scriitorilor britanici John A. West şi Robert Bouval, care afirmau că sfinxul prezintă urmele unei eroziuni produse de ploi abundente şi de acoperirea cu apă şi mâl, fenomen ce s-a produs doar în timpul potopului.

Mai trebuie precizat că mai întâi constructorii atlanţi au construit sfinxul şi abia apoi marea piramidă. La potop cele două edificii au fost acoperite cu mâl, dar apoi, sub arşiţa soarelui, mâlul s-a transformat în nisip. Deducţia logică ce derivă din aceste afirmaţii este că cele două edificii de pe platoul Giza au fost descoperite după potop, cam în perioada 2700-2600 înainte de Iisus Hristos, probabil pe timpul domniei faraonului Kufru (Keops), când au fost degajate de nisip şi restaurate; despre faraonul Kufru se afirma că a primit în vis, de la un zeu, porunca de a degaja de sub nisipul deşertului cele două edificii impunătoare. Şi, nu numai că pe timpul faraonului Kufru cele două edificii au fost degajate din nisip şi restaurate, ci totodată le-a fost redată funcţionalitatea magică şi iniţiatică. Ulterior, luând ca model marea piramidă, faraonii egipteni au dorit să construiască, la rândul lor, edificii asemănătoare care să dureze în eternitate. În consecinţă, faraonii s-au gândit că n-ar fi rău să-şi pună supuşii la treabă. Aşa au apărut sutele de mii de sclavi, vătafii cu biciurile, munca inumană desfăşurată sub soarele torid al Africii, preoţimea hrăpăreaţă – aşa cum a relatat Herodot, care a vizitat Egiptul în secolul al IV-lea înainte de Iisus Hristos. Rezultatul acestui efort s-a concretizat prin construirea celorlalte piramide mai mici; după epoca acestora, tentativa de construire a unor piramide a fost un dezastru: nu s-a mai construit nici o piramidă trainică.

Savantul Kurt Mendelssohn, care afirma că meseriaşii şi constructorii egiptenii “au învăţat din greşelile lor”, construind piramide din ce în ce mai bune până ce au “nimerit” marea piramidă, n-a avut dreptate. S-a înşelat. Dimpotrivă, doar primele edificii, sfinxul şi marea piramidă (şi, până la un punct, celelalte două piramide de pe platoul de la Giza, considerate ca fiind a lui Kefren şi a lui Mikerinos), au fost perfect construite.

Nici una din cele peste 80 de piramide construite ulterior pe teritoriul Egiptului n-a mai fost construită în mod corect – au fost nişte catastrofe din toate punctele de vedere. Nici n-au durat în timp, dar nici nu exercită vreo impresie puternică, cu răsunet sufletesc, celor ce le vizitează. Dovada acestui fapt poate fi văzută şi astăzi la Meidum, la Dahshur şi în multe alte locuri de pe teritoriul Egiptului, unde încă se află piramide nereuşite/prăbuşite.

Concluzia este aşadar destul de simplă, deşi nu are cum să fie împărtăşită de concepţia materialistă: atât sfinxul, cât şi marea piramidă au fost construite de atlanţi, cu puţin timp înainte de potop. În acest context, are mai puţină importanţă datarea exactă, în ani tereştri, a perioadei în care atlanţii au construit marea piramidă şi sfinxul: poate să fie cu 9600 de ani sau poate să fie cu 10500 de ani înainte de întruparea Mântuitorului Iisus Hristos.

 12

În termenii în care se pune problema în ziua de astăzi, datarea exactă a evenimentelor trecutului este foarte anevoiasă; este posibil ca în ultimii patru-cinci mii de ani să se fi produs o comprimare a timpului, aşa cum se afirmă uneori (unii cercetători vorbesc despre dilatări şi comprimări repetate ale timpului); este, de asemenea, posibil ca, datorită înclinării axei pământului sau modificării poziţiei polilor, un an calendaristic de acum câteva mii de ani să nu mai corespundă cu un an din ziua de astăzi. De asemenea, în determinarea factorului timp trebuie analizate implicaţiile oscilaţiei Schumann.

La mijlocul secolului al XX-lea, savantul Winfried Otto Schumann, profesor de fizica la Universitatea Tehnica din Munchen, a ajuns la concluzia revoluţionară că între suprafaţa pământului şi ultimul strat al ionosferei se află un soi de cavitate magnetică, care are o anumită frecvenţă de rezonanţă; în cele din urmă savantul menţionat a reuşit să măsoare fecvenţa acestei cavităţi magnetice, motiv pentru care aceasta a primit numele oscilaţia Schumann. Totuşi, măsurătorile ulterioare ale oscilaţiei Schumann au evidenţiat faptul că valoarea acesteia se modifică în timp; astfel, în anul 1978 valoarea oscilaţiei era de de 7,83 Hz, dar în anii următori a crescut la valoarea de 13 Hz. Aceste constatări i-au determinat pe fizicieni să accepte faptul că în timpurile mai îndepărtate valoarea oscilaţiei Schumann era cu mult sub valoarea de 7,83 Hz, iar într-un viitor nu prea îndepărtat va fi cu mult peste valoarea de 13 Hz.

Consecinţa logică a acestor cercetări revoluţionare este că în vechime timpul se derula mai încet, iar în viitor viteza timpului se va accelera; după cum speculează unii cercetători, dacă s-ar translata acest fenomen la nivelul perceperii derulării timpului de către oameni, ar înseamna că 24 de ore ale unei zile de dinainte de anul 1978 ar corespunde în momentul de faţă cu 16 ore. Indiferent dacă această ultimă speculaţie este sau nu corectă, concluzia este că relativitatea timpului constituie un factor ce trebuie luat în seamă chiar şi de cercetările istoriografice materialiste, nu doar de cele spiritualist-ezoterice. În acest context pot fi considerate uimitoare constatările vechilor iniţiaţi egipteni care menţionau în scrierile lor existenţa a cinci zile denumite “epegomene” sau adiţionale, despre care afirmau că au fost introduse în calendar la naşterea zeului Osiris de stăpânul calendarului – zeul Thoth.

Astfel, potrivit mitului lui Osiris, narat de filozoful grec Plutarhos, înaine de naşterea lui Osiris, anul avea 360 de zile, dar la intervenţia zeului Thoth, stăpânul calendarului, anul a ajuns să aibă 365 de zile prin introducerea celor cinci zile adiţionale sau “epegomene”. “Se spune – afirmă filozoful grec Plutarhos – că Rheia sau Nut – zeiţa cerului – a avut legături secrete cu Cronos, adică cu Geb – zeul pământului”. Atunci zeul Ra a rostit un blestem împotriva ei: „Fie ca ea să nu poată naşte nici în răstimpul unei luni, nici în al unui an„. Dar stăpânul calendarului, zeul Thoth, mai afirmă mitul narat de Plutarhos, a jucat zaruri cu Luna şi i-a răpit „a şaptezeci şi doua parte a fiecăreia din toate zilele ei de lumină”; din toate aceste unităţi de timp zeul Thoth a alcătuit cele cinci zile “epegomene” sau adiţionale pe care le-a adăugat celorlalte trei sute şaizeci. În una din cele cinci zile “epegomene” zeiţa Nut a putut să-l nască pe Osiris fără a fi atinsă de blestemul lui Ra, iar în celelalte zile zeiţa Nut i-a născut pe ceilalţi eroi principali ai mitului: Isis, Horus, Set, Nephtis. (13)

În concluzie, datarea exactă a unor evenimente desfăşurate în străvechime, precum construirea marii piramide, scufundarea Atlantidei ori potopul, nu are cum să fie determinată în mod corect în ziua de astăzi, astfel că este mai oportună axarea atenţiei asupra evenimentelor şi mai puţin asupra datării exacte a acestora, potrivit unei scale a timpului aleasă arbitrar. De asemenea, în contextul deja prefigurat, nu trebuie uitat nici faptul că marea piramidă reprezintă materializarea în piatră a unei vaste concepţii, o concepţie ce a aparţinut iniţial vechilor iniţiaţi atlanţi şi că abia ulterior această concepţie a fost îmbrăţişată de iniţiaţii egipteni. Nu trebuie uitat nici faptul că vechii iniţiaţi egipteni n-au făcut altceva decât să redescopere complexul arhitectonic de la Giza mult timp după potop, fie pe timpul faraonului Keops, în jurul anului 2600, fie chiar anterior domniei acestuia, în jurul anului 2700. Este posibil ca lucrările de restaurare ale marii piramide să se fi încheiat pe timpul domniei faraonului Keops, dar descoperirea propriu-zisă să se fi produs cu ceva timp înainte.

Oricum, între construirea de către atlanţi a edificiilor de pe platoul de la Giza şi redescoperirea lor de către egipteni au trecut mai bine de 7500 de ani, răstimp în care s-a produs un eveniment de mare dramatism: potopul. În răstimpul potopului, suprafaţa pământului – inclusiv edificiile de la Giza – a fost acoperită de ape. Este lesne de dedus că în momentul redescoperirii, cele două edificii de pe platoul de la Giza se prezentau într-o stare de degradare. Datorită faptului că în răstimpul potopului cele două edificii au stat sub ape, sfinxul avea capul distrus – motiv pentru care a fost ulterior resculptat -, iar marea piramidă era avariată. Acesta trebuie să fie, de altfel, motivul pentru care preoţii egipteni afirmau (probabil cu mâna pe inimă) că ridicarea celor două edificii i se datorează lui Keops. De aici provine şi informaţia doar pe jumătate adevărată furnizată de către Herodot, că faraonul Keops este constructorul marii piramide şi al sfinxului. De fapt, faraonul Keops a descoperit nişte ruine pe care le-a restaurat. Este aşadar vorba despre o activitate de restaurare, nu despre o activitate de construcţie.

Constructorii lui Keops nu au transportat cele aproximativ 2600000 blocuri imense din care este compusă marea piramidă, ci doar au restaurat-o. Dacă Keops ar fi vrut să construiască piramida, bloc cu bloc, cu mijloacele folosite în acele timpuri, ar fi avut nevoie de cel puţin cinci sute de ani pentru a o finaliza. Plăcile de calcar şi blocurile de granit folosite la restaurare au fost transportate de constructorii lui Keops din Munţii Arabiei şi din regiunea Assuan, întocmai cum a specificat Herodot.

Cu plăcile imense de calcar alb, constructorii egipteni au acoperit marea piramidă ca şi cu o manta, astfel încât blocurile originale de piatră nici nu mai erau vizibile pe timpul lui Herodot. După restaurarea realizată pe timpul domniei lui Keops, marea piramidă a avut feţele drepte, iar pe ele au fost inscripţionate nenumărate texte hieroglifice; este relevantă în acest sens aprecierea scriitorului arab din secolul al XIII-lea, Abd al Latif, care afirma că hieroglifele care acoperă piramida sunt atăt de multe încăt “dacă le-am copia pe hârtie, numai ce se află pe suprafaţa sa ar umple peste şase mii de pagini”. (38)

În secolul al XIII-lea al erei creştine, în urma unui puternic cutremur de pământ ce a distrus din temelii oraşul Cairo, mantaua din piatră calcaroasă a fost luată de pe structura din piatră a marii piramide şi a fost folosită la reconstrucţia oraşului. Aproape întregul oraş Cairo a fost reconstruit din mantaua de piatră calcaroasă luată de pe platoul de la Giza. Cu materialul astfel obţinut s-au construit nu numai mii de locuinţe particulare, ci şi nenumărate moschei, palate, edificii publice. Din acel moment, marea piramidă a început să arate precum în ziua de astăzi.

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n