AEGYPTIACA -VALEA REGILOR: MORMÂNTUL LUI TUTANKHAMON

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

VALEA REGILOR:

MORMÂNTUL LUI TUTANKHAMON

Dacă, iniţial, descoperirile de pe teritoriul vechiului Egipt din ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi din primii ani ai secolului XX au dat aripi arheologilor, perioada următoare a adus un val de insatisfacţie, întrucât descoperirile erau tot mai sărace şi mai nesemnificative. Ţinta principală a tuturor arheologilor era, fireşte, Valea Regilor – necropola unde au fost înmormântaţi majoritatea faraonilor.

La sfârşitul primei decade a secolului al XX-lea arheologii erau din ce în ce mai conştienţi de faptul că hoţii şi profanatorii de morminte, care lucraseră cu sârg douăzeci-treizeci de secole, îşi făcuseră meseria ireproşabil, nelăsând nimic demn de luat în seamă. Bogăţiile trecutului şi documentele arheologice, căutate cu atâta efort, se risipiseră în cele patru vânturi. Totuşi, la începutul celei de-a doua decade a secolului al XX-lea, în mediile egiptologilor exista încă speranţa descoperirii intacte a unui mormânt de faraon. În acea perioadă în care toate eforturile păreau zadarnice, doi cercetători temerari – lordul George Carnervon şi arheologul Howard Carter – se încăpăţânau să caute mormântul unui faraon despre care bănuiau că se află undeva, între dunele nisipoase din Valea Regilor.

Lordul George Carnervon (1866 – 1923), pe numele său adevărat George Edward Stanhope Molyneux Herbert, al cincelea Earl of Carnervon, a fost întruchiparea tipului de aristrocrat britanic al epocii victoriene: colecţionar de artă – pasionat de picturi şi de gravuri vechi -, mare amator de curse de cai şi călător neobosit, era atras în special de locurile exotice. După cum ne informează Horia Matei, George Carnervon a fost unul dintre primii campioni de tir, dar şi unul dintre primii automobilişti ai lumii, posedând carnetul de conducere cu numărul 3 din Anglia. (53)

În urma unui accident de automobil, petrecut la începutul secolului XX, George Carnervon a căpătat tulburări respiratorii, care l-au obligat să-şi petreacă iernile departe de ceţurile londoneze, în ţinuturile mult mai blânde ale Egiptului. Chiar înainte de 1903, când a pus pentru prima oară piciorul în Egipt, George Carnervon călătorise deja în jurul lumii, ajungând până în Australia şi Japonia. Îndrăgostindu-se în cele din urmă de vestigiile arheologice ale Egiptului, George Carnervon a obţinut o concesiune pentru săpături în Valea Regilor. Vestitul arheolog Gaston Maspero, pe atunci şeful Serviciului Antichităţilor, i-l recomandase lordului George Carnervon, ca şef de lucrări, pe Howard Carter. (24)

Howard Carter (1873-1939) şi-a început cariera ca desenator şi ca acuarelist. Ulterior, printr-un concurs de împrejurări, a devenit desenator la British Museum, unde s-a specializat în desene şi acuarele care reproduceau diferite inscripţii de pe monumente. În calitate de desenator a colaborat cu câţiva mari egiptologi la săpăturile arheologice din Valea Regilor, printre care William Flinders Petrie şi Theodore Davis. Între 1899 şi 1903, la propunerea lui Gaston Maspero, Howard Carter a fost numit inspector general al monumentelor din Egiptul de Sus şi din Nubia, iar în 1907 a început colaborarea cu lordul George Carnervon.

Încă înainte de începutul primului război mondial, părerea generală a egiptologilor era că Valea Regilor îşi epuizase toate misterele. Descoperirea în anul 1905 a mormintelor reginei Tii, precum şi a părinţilor acesteia, Iuia şi Tuia, în care au fost găsite o mulţime de bijuterii – deşi anterior, mormântul fusese jefuit parţial – adusese un val de speranţe care, ulterior, s-au risipit. Miliardarul american Theodore Davis, care finanţase descoperirea acestor monumente, cercetase şi zona în care, ulterior, avea să fie descoperit mormântul faraonului Tutankhamon, dar nu găsise decât mici indicii ce anunţau că, undeva în zonă, ar fi trebuit să se găsească şi mormântul acestuia.

Săpăturile finanţate de lordul George Carnervon au început în 1914, dar au fost sistate în momentul începerii primului război mondial, pentru a fi reluate trei ani mai târziu. Ele s-au desfăşurat de-a lungul mai multor campanii de săpături. Încă din prima campanie de săpături din 1917, Howard Carter a descoperit câteva indicii, care sugerau că mormântul căutat este undeva prin apropiere. El s-a concentrat în special asupra unui spaţiu triunghiular, delimitat de trei morminte: al lui Ramses al II-lea, al lui Meremptah şi al lui Ramses al VI-lea. La 1 noiembrie 1922 a început a cincea campanie de săpături. La indicaţiile lui Howard Carter, lucrătorii au început săpăturile în singurul loc care rămăsese necercetat: colibele lucrătorilor. “Pe 4 noiembrie, dimineaţa, la sosirea lui Howard Carter, era o linişte deplină; nimeni nu săpa, nimeni nu vorbea. Carter a înţeles că se întâmplase ceva deosebit. Atunci, lucrătorii i-au arătat lui Carter prima treaptă a unei scări, tăiată direct în stâncă, exact pe locul unde se aflase prima colibă.” (24)

Intrarea descoperită de lucrători la data de 1 noiembrie era numai la patru metri de hipogeul jefuit al lui Ramses al VI-lea. În cursul după-amiezii au fost degajate alte patru trepte ale scării, pentru ca, ulterior, să fie dagajate alte şaptesprezece. Scara era lată de 1,6 metri şi lungă de 4 metri. La nivelul celei de-a douăsprezecea trepte a apărut partea superioră a unei uşi sigilate şi tencuite. De fapt, era un zid, gros cam de un metru, care avea aplicat sigiliul oficial al necropolei: şacalul şi nouă prizonieri. Alături era scris, cu hieroglife, numele faraonului Tutankhamon. Câteva zile mai târziu, pe data de 6 noiembrie, Howard Carter i-a trimis lordului Carnervon următoarea telegramă: “În sfărşit, am făcut marea descoperire în vale. Mormânt grandios, cu sigilii intacte”(24).

Pe 23 noiembrie, lordul Carnervon, însoţit de fiica sa Lady Evelyn Herbert, sosea în Egipt. A doua zi, pe 24 noiembrie, Howard Carter se afla, împreună cu lordul Carnervon, în faţa uşii pe care era aplicat sigiliului lui Tutankhamon. După cum puteau remarca cu uşurinţă cei prezenţi, o parte a uşii era retencuită cu ghips, iar sigiliul necropolei aplicat acolo demonstra faptul că, deşi hoţii pătrunseseră cândva înăuntru, cei care se ocupau cu paza necropolei restauraseră totul.

Pe 26 noiembrie, caracterizată de lordul George Carnervon “ziua zilelor, cea mai minunată pe care am trăit-o vreodată şi, cu siguranţă, una dintre acelea pe care nu mai pot spera să le mai văd vreodată”, după ce au forţat prima uşă, arheologii au ajuns în faţa unei a doua uşi, sigilată la fel ca şi prima, dar care prezenta, la rândul ei, urme de forţare şi de restaurare. “Cu mâinile tremurânde – nota Howard Carter – am făcut o deschizătură în stânga sus (a uşii n.n.). Am introdus în ea o bară de fier, care, oricât de departe am putut-o împinge pe întuneric, n-a întălnit decât vid. Dincolo de uşă, spaţiul era liber. Nu exista nici o umplutură de pietriş, ca în pasajul pe care-l curăţasem mai înainte. La început n-am putut să văd nimic, curentul de aer cald făcea să tremure flacăra lumânării, dar, pe măsură ce ochii mei se obişnuiau cu această lumină, anumite detalii ieşeau încet din umbră: animale ciudate, statui şi aur, pretutindeni strălucire şi aur.” (24)

După ce a fost forţată şi a doua uşă, Howard Carter şi însoţitorii săi au pătruns într-o antecameră. Antecamera, care era lungă de 7 metri, lată de 3,65 metri şi înaltă de 2, 3 metri, era ticsită cu sute de obiecte, printre care litiere, vase de ceramică, lăzi şi sipete, un tron de aur, care de luptă în miniatură. Erau acolo – după cum scrie Horia Matei – ”comori fabuloase, care se dezvăluiau în faţa ochilor celor trei arheologi uluiţi: mai multe litiere, un tron de aur, vase de alabastru, lăzi cu forme stranii, capete de animale bizare care în lumina lămpilor electrice aruncau pe pereţi umbre fioroase; dintr-o ladă, un şarpe îşi repezea spre ei limba aurită, şerpi se încolăceau şi pe frunţile celor două statui aşezate faţă în faţă şi reprezentănd străjeri îmbrăcaţi în şorţuri … statui negre, în mărime naturală, ale faraonului, cu şorţurile, vergelele şi caduceele din aur.” (24)

Cercetarea şi inventarierea primei camere a mormântului, denumită de egiptologi “antecamera”, a durat până în februarie 1923. Din antecameră au fost scoase peste 700 de obiecte. Abia după ce antecamera a fost complet degajată, iar obiectele au fost clasate şi inventariate, apoi trimise la Muzeul de Antichităţi din Cairo, arheologii au pătruns în încăperea anexă, care era un fel de depozit. După aceea, au pătruns în camera funerară. La intrarea în camera funerară, care era lungă de 6,40 metri, lată de 4,03 metri şi înaltă de 3,62 metri, erau dispuse două statui din lemn negru, placate cu aur, care aveau rolul de paznici ai mormântului. Pe o plăcuţă de aur, erau desenate texte magice ce aveau rolul de a-l apăra pe faraon de intruziunea eventualilor profanatori. În mijlocul camerei funerare trona imensul relicvariu-catafalc, de 3,30 pe 3,62 metri, care conserva sarcofagul faronului.

Deschiderea oficială a relicvariului, ce conţinea mumia faraonului, a avut loc în februarie 1924. Relicvariul era compus din patru cufere. Datorită balsamurilor şi unguentelor, obiectele aflate în al doilea cufăr, cu excepţia obiectelor din aur sau din pietre semipreţioase, erau aproape distruse. După ce au desfăcut cele trei cufere exteriore, arheologii au ajuns la sicriul lung de 1,85 metri. După ce au ridicat, cu un scripete, capacul din granit al sicriului, care cântărea o tonă, arheologii au ajuns, în sfârşit, la sarcofagul tăiat dintr-un singur bloc de cuarţit gălbui. Sub linţolii, mumia faraonului purta pe chip o mască din aur, cu ochii de aragonit şi obsidian; mumia era acoperită cu un scut aurit, iar mâinile erau încrucişate pe piept, ţinând însemnele puterii. Masca din aur a faraonului, înaltă de 54 centimetri, avea pe frunte şarpele Uraeus, fiind decorată cu pietre preţioase. Pe pieptul mumiei faraonului Tutankhamonîncă se afla coroniţa de flori, pe care, în urmă cu treizeci şi trei de secole, o pusese tânăra sa soţie, Ankhesenamon. “Coroniţa de flori – avea să scrie Howard Carter în memoriile sale – era ultimul semn de adio al tinerei văduve, adresat iubitului ei soţ. Toată splendoarea şi măreţia regală păliră în faţa acestor biete flori ofilite care, decolorate, păreau că nu-şi pierduseră de tot prospeţimea”. (24)

Din păcate, datorită uleiurilor şi balsamurilor, doar mâinile şi picioarele mumiei nu se alteraseră. Sub bandaletele şi feşele ce acopereau mumia s-a descoperit un număr de 143 de obiecte, printre care diadema, coliere, amulete, inele, brăţări, perle fixate în centuri de aur. În picioare, faraonul avea sandale din foiţă de aur. Arheologii au mai descoperit, lucru foarte surprinzător, o amuletă de fier. Fierul, se ştie, nu era folosit în vechiul Egipt şi, dacă s-ar da crezare cercetătorilor moderni, era un metal prohibit, fiind legat de zeul Seth, ucigaşul lui Osiris. Ulterior, radiografia mumiei a determinat vârsta la care a murit faraonul Tutankhamon: între şaptesprezece şi nouăsprezece ani.

Ultima cameră, camera tezaurului, era dominată de statuia zeului Anubis. Camera tezaurului, lungă de 4 metri şi lată de 2,90 metri, era plină cu mobilier funerar, bijuterii, bărci în miniatură, lăzi, cufere şi vase de alabastru. Cufărul care conţinea vasul canopic, în care erau puse organele interne ale faraonului, era aşezat în mijlocul încăperii, sub un baldachin de aur. În mormânt s-au mai descoperit bărci sau instalaţii de coacere a pâinii şi de fabricare a berii, de care defunctul se putea servi în existenţa post-mortem. În camera tezaurului, mai erau aşezate numeroase statuete de uşebti (slujitori), care aveau rolul de a-l servi pe defunct în lumea de dincolo.

Printre descoperirile făcute, interesante sunt şi resturile mumificate a doi copii, născuţi morţi – cel mai probabil copiii faraonului Tutankhamon şi ai lui Ankhesenamon -, o şuviţă din părul reginei Tii, precum şi statuia de aur a faraonului Amenofis al III-lea Magnificul. În încăperea anexă, s-au mai descoperit provizii de hrană, de vin, de alifii şi balsamuri.

Arheologii au remarcat că mormântul lui Tutankhamon este prea mic pentru un personaj cu un rang atât de mare, dar şi pentru mulţimea obiectelor dispuse în el, ceea ce demonstrează că a fost încropit la repezeală. Ei au presupus că Tutankhamon a dorit să-şi construiască un mormânt măreţ, dar că moartea prematură l-a împiedicat. Se pare că, ulterior, succesorul lui Tutankhamon, faraonul Ay, a fost înmormântat în mormântul pe care Tutankhamon îl începuse pentru sine. (36)

Unii arheologi sunt de părere că fastul şi bogăţia mormântului lui Tutankhamon se datorează în bună măsură unei glorificări postume a faraonului, glorificare datorată repunerii în drepturi a cultul lui Ammon. “Recunoscător faţă de reastaurarea proclamată de tânărul faraon – este de părere scriitorul Paul Ştefănescu – această puternică castă sacerdotală (a lui Ammon n.n.) îi acordase funeralii fastuoase şi un mormânt pentru odihna veşnică în formă neobişnuită până atunci. De aceea, prin inventarul său funerar, Tutankhamon arată o glorificare. Mortul devenise spiritul protector al acestei preoţimi victorioase. El fusese dăruit de Osiris cu puteri magice, conservate în cavoul, devenit impresionant, graţie numărului imens de obiecte legate de practicile ezoterice”. (24)

Problemele dramatice ale arheologilor care au participat, într-un fel sau altul, la deschiderea mormântului lui Tutankhamon au început destul de repede, în aprilie 1923, când lordul George Carnervon a decedat în urma unei boli stranii, la hotelul Continental din Cairo.

Aparent, totul a început de la o infecţie la gât, datorată muşcăturii unui ţânţar. Infecţia de la gât a avansat rapid, pentru ca, la sfârşitul aceleiaşi luni, să se declanşeze o congestie pulmonară. În accesele de febră ce au avut loc înaintea morţii, după cum aveau să declare mai mulţi martori, lordul George Carnervon a pronunţat de mai multe ori numele lui Tutankhamon, iar ultimile sale cuvinte au fost: “am auzit chemarera sa, o voi urma”. În scurt timp, ziarele vremii au anunţat că în momentul în care lordul George Carnervon murea la Cairo, s-a mai petrecut un eveninemt deosebit: departe, la reşedinţa sa din Londra, foxterierul său a început să scheaune, s-a ridicat pe picioarele din spate, după care a căzut mort. (24)

Evident, boala şi, apoi, decesul fulgerător al lordului George Carnervon au produs stupefacţie în întreaga lume, care era ţinută zilnic la curent, prin intermediul ziarelor, cu amănuntele celei mai mari descoperiri arheologice a secolului. De altfel, imediat după moartea lordului George Carnervon, ziarele din întreaga lume au declanşat o intensă campanie mediatică – campanie care nu s-a încheiat nici în ziua de astăzi – al cărei subiect fierbinte, “blestemul faraonului”, a ţinut capul de afiş decenii de-a rândul. Moartea tragică a lordului George Carnervon nu a fost decât începutul.

Din acel moment, presa de pe întreg mapamondul a început să scoată la iveală evenimente petrecute anterior, mai mult sau mai puţin semnificative. Astfel, mulţi martori oculari şi-au amintit cum, în timpul lucrărilor de degajare a mormântului lui Tutankhamon, un canar adus într-o colivie de Howard Carter a fost mîncat de o cobră, ceea ce a fost considerat un “semn”. Ziarele istoriseau că, în timpul lucrărilor de escavare a mormântului, Howard Carter aşezase colivia canarului la umbră, în apropierea criptei. Fără să observe nimeni, o cobră a pătruns în colivie şi a mâncat canarul. Un apropiat al grupului de arheologi, Herbert Winlok, director la Metropolitan Museum of Art din New York, concluzionase, chiar la momentul respectiv, că, “după cum ştie orice băştinaş, cobrele cresc în capetele vechilor regi, ceea ce înseamnă că şarpele regelui atacase mascota arheologilor.” Desigur, Herbert Winlok se referise la şerpii uraeus care erau montaţi pe fruntea faraonilor şi pe direcţia cărora muritorii nu aveau ce căuta, fără a fi “electrocutaţi”. (24)

Privit din perspectiva jungiană a “sincronicităţii”, evenimentul cu canarul mâncat de cobră a reprezentat, într-adevăr, un semnal destul de serios că lucrurile tind să ia o turnură periculoasă. Se ştie, C. G Jung definea sincronicitatea ca pe o “coincidenţă semnificativă”. (27) Prin sincronicitate se poate înţelege un şir de evenimente fără o cauză aparentă, dar care, în fond, are o motivaţie ce nu poate fi explicată în mod raţional şi logic. Privit din această perspectivă, întregul şir de evenimente stranii, care a avut loc începând cu momentul descoperirii şi deschiderii mormântului lui Tutankhamon, poate fi interpretat prin fenomenul de sincronicitate.

Un alt eveniment dramatic ce se înscrie în şirul “coincidenţelor semnificative” a fost decesul fulgerător al miliardarului americam George Jay Gould (1864-1923), prieten apropiat al lordului George Carnervon. La puţin timp după ce vizitase mormântul lui Tutankhamon, G. Gould a fost cuprins de friguri puternice; seara a fost găsit mort. În anul 1924 a murit Archibald Douglas Reed, biologul care a desfăşurat bandaletele şi feşele mumiei; accesele de febră violente i-au provocat acestuia o moarte fulgerătoare, la fel ca şi celorlalte victime. Aceeaşi soartă a avut-o arheologul Artur C. Mace (1874-1928), care l-a ajutat pe Howard Carter să spargă zidul camerei mortuare. Artur C. Mace a murit într-o cameră a hotelului Continental din Cairo. Cu câteva zile înainte, el începuse să se plângă de epuizare, murind înainte ca medicii să-i pună un diagnostic. Un alt englez, industriaşul Joel Woolf, nu a mai apucat să se întoarcă în patrie după ce a vizitat mormântul faraonului; el a murit în urma unor accese de febră chiar pe vasul care-l ducea înapoi în Anglia. În anul 1929, Richard Bethell, secretarul lui Howard Carter, a fost găsit mort, dimineaţa, în patul său. Evenimentul a declanşat o adevărată tragedie: auzind vestea, tatăl său s-a sinucis, iar în timpul înmormântării, în drum spre cimitir, dricul a accidentat mortal un copil.

În lunga listă de decese asociată deschiderii mormântului lui Tutankhamon, mai poate fi inclus profesorul La Fleur, care a murit a doua zi după ce a vizitat mormântul, în urma unor accese de febră. Profesorul Jean Dumichem, care în anul 1922 a copiat diferite inscripţii din zonă, a fost şi el lovit de aceleaşi misterioase accese de febră, murind, după, cum afirmă gurile rele, într-o stare avansată de demenţă. În timpul crizelor de febră, Jean Dumichem povestea incredibile evenimente petrecute cu mii de ani în urmă în Valea Nilului.

Până în 1929, când, în urma înţepăturii unei insecte, a murit soţia lordului Carnervon, lady Elisabeth, nu mai puţin de 22 de persoane care, într-un fel sau altul, fuseseră asociate săpăturilor, deschiderii mormântului sau contactului direct cu mumia sau cu obiecte din mormânt, au murit în condiţii destul de bizare. Dintre acestea, 13 persoane participaseră direct la săpături şi la deschiderea mormântului. (24)

Howard Carter, deşi o bună perioadă de timp a fost destul de surescitat şi prezenta aerul de epuizare al unui bolnav, a supravieţuit tuturor. El a murit de moarte naturală în anul 1939, după ce, ani buni după descoperirea mormântului lui Tutankhamon, Valea Regilor îi devenise un al doilea domiciliu. La fel, fiica lordului Carnervon, Evelyn, care a participat, alături de Carter, la toate operaţiunile legate de deschiderea mormântului, a trăit mult timp, stingându-se la o vârstă înaintată. Întrebarea cea mai pertinentă care se poate pune este dacă lunga serie de decese a persoanelor legate, într-un fel sau altul, de deschiderea mormântului lui Tutankhamon, sunt întâmplătoare sau nu. Eliminând de la bun început teoria “coincidenţelor întâmplătoare”, foarte dragă concepţiei materialiste, fiind vorba despre prea multe cazuri succesive pentru a lua în calcul o astfel de teorie, sincronicitatea fiind mai mult decât evidentă, rămâne de cercetat cauza deceselor. Mai trebuie remarcat şi faptul că, în toate aceste cazuri, victimele au decedat datorită unor afecţiuni diferite: cancer, infarct, congestii cerebrale.

Printre cele mai vehiculate ipoteze ştiinţifice se numără ipoteza emisă de dr. George Dern. În 1955 – după cum ne informează Horia Matei -, un membru al Societăţii Geologice din Rhodesia, care făcea cercetări într-o peşteră situată undeva în Africa centrală, s-a îmbolnăvit imediat după întoarcerea din călătorie. Medicii au diagnosticat pneumonie combinată cu plerurezie. “Cum tratamentul aplicat nu s-a dovedit prea eficace, a fost consultat un specialist sud-african care, aflând că geologul petrecuse zile întregi în fundul unei peşteri cu lilieci, declară că, după opinia lui, bolnavul era atins de histoplasmoză, boală provocată de nişte spori ce se dezvoltă pe excremente de lilieci şi care, inhalaţi, se dezvoltă prin ţesuturile pulmonare”. Preluând această idee, Dr. George Dern a emis ipoteza că victimele blestemului lui Tutankhamon au fost atinse de aceeaşi maladie. Totuşi, ulterior, alţi cercetători au ajuns la concluzia că nu liliecii pot fi consideraţi cauza maladiei, ci un soi de ciupercă, numită cryptococcus neuromices, care se găseşte din belşug în subterane, în cripte, în peşteri etc, ai cărei spori pătrund în plămâni şi provoacă leziuni ale ţesutului pulmonar. Fiind absorbite în sânge, respectivele toxine acţionează asupra sistemului nervos central şi provoacă halucinaţii asemănătoare celor determinate de acidul lisergic sau de mescalină. Aceşti spori, afirmă specialiştii, îşi păstrează puterea de germinare timp îndelungat, putând provoca “maladii arheologice”. (37)

Totuşi, efectele mescalinei, aşa cum au fost cercetate experimental de Carlos Castaneda (şi descrise în cele mai cunoscute lucrări ale sale: “Povestiri despre putere”, “Cealaltă realitate”, “Călătorie la Ixtlan” etc) nu constau în halucinaţii – deci, în tulburări psihice -, ci într-o amplificare a acuităţii psiho-mentale şi în atingerea unor stări modificate de conştiinţă, ce presupun percepţia extrasenzorială. (28)

O altă ipoteză, la fel de interesantă, aparţine medicului egiptean Ezzedine Taha, profesor de medicină şi biologie la Universitatea din Cairo, care a consultat un mare număr de arheologi şi de funcţionari din muzee. După profesorul Taha, moartea celor atinşi de “blestemul” lui Tutankhamon a fost provocată de o serie de viruşi cauzatori de maladii, printre care şi cel numit “Asperillus Niger”. După cum afirma profesorul Ezzedine Taha, virusul denumit “Asperillus Niger” posedă o capacitate ieşită din comun de a supravieţui în interiorul mumiilor, în mausolee şi piramide, cavouri şi morminte, spaţii închise în general, o perioadă îndelungată – cel puţin trei-patru mii de ani -, fără să-şi schimbe compoziţia şi să-şi diminueze propietăţile nocive. (24)

Alţi savanţi sunt de părere că, în interiorul mormintelor şi în mausolee există viruşi sau bacterii specifice antichităţii, care, reactivate şi preluate prin contact direct de arheologi sau de funcţionarii din muzee, pot avea efecte devastatoare asupra sănătăţii.

Un caz mai recent, citat de scriitorul Paul Ştefănescu, pare să clarifice, în felul său, problema. Este vorba despre deschiderea, în 1973, a mormântului regelui polonez Casimir al IV-lea Jagiello, care a provocat 12 decese la fel de enigmatice. Analiza sarcofagului regelui polonez a evidenţiat faptul că un microorganism, numit de savanţi “Aspergilus flavus”, întâlnit în locuri închise, în subterane sau în morminte, ar fi putut cauza decesul celor 12 persoane. (24)– ™

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n