AEGYPTIACA – TIMPUL CICLIC ŞI LEGEA CICLULUI ENTROPIC

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

TIMPUL CICLIC ŞI LEGEA CICLULUI ENTROPIC

17

 

Există numeroase elemente comune între concepţia spiritualist-ezoterică ale cărei paradigme au fost schiţate la începutul lucrării şi concepţia mitică. În acest context, este lesne de înţeles că folosirea unor concepţii aparent diferite, provenite din diverse arii geografice, culturale şi istorice, situate uneori la antipozi, poate arunca o lumină nouă şi, de cele multe ori, clarificatoare asupra temelor aflate în discuţie.

Din acest punct de vedere devine limpede că înţelegerea documentelor arhaice egiptene cu ajutorul concepţiei spiritualist-ezoterice, precum şi cu ajutorul documentelor provenite din alte arealuri – sumeriene, hinduse, ebraice sau creştine -, sau cu ajutorul concepţiilor ştiinţifice moderne, nu are de ce să fie dăunătoare, ci dimpotrivă, edificatoare şi întregitoare. Numai în urma analizei comparative, prin folosirea unor concepţii provenite din diferite arealuri, poate fi descifrată complexitatea unei concepţii mitice de o asemenea anvergură, precum a fost cea egipteană.

Între concepţia spiritualist-ezoterică cu privire la trecutul umanităţii şi concepţia istoriografiei moderne, care este bazată pe concepţia materialistă, există o deosebire radicală. La baza acestei deosebiri se află o înţelegere diferită a factorului timp. Astfel, dacă la baza concepţiei spiritualist-ezoterice stă conceptul de timp ciclic, la baza concepţiei materialiste stă conceptul de timp liniar. Fără conştientizarea acestei diferenţe esenţiale este imposibil de înţeles, la justa ei valoare, concepţia ezoterică a vechilor egipteni, care a fost precursoarea concepţiei trasnscedental-ezoterice moderne. Vechea concepţie ezoterică egipteană, save, sofe sau sophia, la fel ca şi toate celelalte concepţii ezoterice ale antichităţii – sumeriană, feniciană, persană, grecească, hindusă sau chineză – nu împărtăşeau concepţia timpului liniar. Iniţiaţii egipteni şi-au clădit concepţia plecând de la ideea ciclicităţii timpului, a „marelui an” şi a „eternei reîntoarceri”. Timpului ciclic este repetabil şi reactualizabil prin ritualuri şi liturghie.

Pentru concepţia spiritualist-ezoterică, cosmosul, natura, istoria şi omul au un traiect ciclic – naştere, maturitate, moarte, renaştere. La nivel cosmic, ciclurile de manifestare alternează cu ciclurile de nemanifestare, aşa cum zilele alternează cu nopţile, iar perioadele de veghe alternează cu perioadele de somn. De aceea, actul creaţiei lumii nu are un caracter absolut, fiind vorba în esenţă despre o creaţie periodică, care are loc la începutul fiecărui ciclu cosmic. La fel, sfârşitul lumii nu are un caracter absolut, fiind vorba despre o modalitate relativ naturală prin care se încheie un ciclu şi, în acelaşi timp, care constituie premisa obligatorie a începerii altui ciclu.

Particularitatea cea mai importantă a doctrinei timpului ciclic consta în specificaţia că, la începutul creaţiei, în zorii unui nou ciclu, lumea este perfectă. Pe măsura scurgerii inexorabile a timpului, perfecţiunea originară se diminuează progresiv, existentul îşi epuizează vitalitatea, precum o lumânare aprinsă îşi consumă fitilul şi ceara. La sfârşitul ciclului, cosmosul îşi dă obştescul sfârşit fie printr-un mare potop, fie printr-un incendiu cosmic – denumit de vechii greci apostasakis –, în care totul revine la starea originară. După încheierea perioadei de nemanifestare, în care timpul „doarme învălătucit în sine”, cosmosul revine la viaţă. Evoluţia a tot ce există în lumea materială presupune, dincolo de toate, şi un proces de deteriorare treptată (entropie). Prin simplul fapt că există, cosmosul se uzează şi trebuie refăcut periodic. De fapt, această uzură treptată a cosmosului se datorează faptului că, prin liberul lor arbitru, oamenii încalcă legile cosmosului, Ordinea Divină, şi devin din ce în ce mai răi. Poate nu atât de surprinzător cât ar părea la prima vedere, teoriile fizicii moderne vorbesc despre „legea entropiei” sau despre „legea ciclului entropic”, despre „oboseala luminii” sau despre „oboseala materiei”, constatând acelaşi fenomen, care a fost relatat, desigur într-o altă formă, atât de concepţia transcendental ezoterică modernă cât şi de vechile concepţii ezoterice egiptene. Noile concepţii ale fizicii cuantice, la unison cu concepţiile spiritualist-ezoterice moderne, afirmă că sensul evoluţiei şi a tot ce sălăşuieşte în lumea materială nu este decât în mod aparent dinspre simplu spre complex. Sensul evoluţiei este dinspre perfecţiunea începuturilor spre entropia totală. Atunci când cosmosul a parcurs drumul spre limita extremă a entropiei, când tot ce există se veştejeşte, lumea recade în haosul atemporal care se găseşte la începutul şi la sfârşitul timpului. Acest aspect a fost subliniat de Mircea Eliade care sublinia că timpul, prin simplul fapt că este durată, agravează continuu creaţia cosmică şi umană. Dacă în illo tempore, totul era perfect, prin simplul fapt că există, totul tinde să se uzeze„. (14)

Într-adevăr, şi vechile mituri egiptene, conştiente de uzura firească a cosmosului, menţionau „oboseala” zeului Ptah sau a substitutului acestuia, Ra, care, treptat, devin „deus otiosus” – zeităţi care, după actul creaţiei, se retrag din lume, ostenite. Un vechi mit egiptean, citat de scriitorul român Constantin Daniel vorbea despre Ra ca despre un „bătrân obosit, cu mâinile slăbănoage, de care profită toţi zeii„. (16)

Folosind conceptele specifice arealului mental al vechilor egipteni, se poate spune că, în momentul în care Ptah, Ra, Osiris şi ceilalţi zei ai Panteonului vor fi devenit bătrâni şi decrepiţi, epuizaţi după travaliul cosmic prin care au susţinut lumea pentru a nu cădea pradă agentului haosului – Şarpele Appophis -, atunci Nun, starea primordială, îi va resorbi în propria sa esenţă. De aceea, în capitolul 175 al Cărţii Morţilor stă scris că „atunci când lumea se va întoarce din nou la starea de Haos, Atum – manifestarea lui Ptah -, va deveni din nou şarpe. Şarpele este prima şi ultima reprezentare a lui Atum„.

Folosind limbajul modern se poate afirma că, în concepţia vechilor mituri egiptene, cosmosul, natura, istoria şi omul reprezintă autodezvăluirea sau activarea arhetipurilor ideale şi ale paradigmelor ortoexistenţiale. Cu cât cosmosul se autodezvăluie, cu atât manifestările sale sunt mai complexe şi îi consumă mai multă energie. În final, „stingerea finală” şi revenirea la sursa primară reprezintă soluţia salvatoare. Perioadele de nemanifestare, de gol, au tocmai rolul de a regenera energiile vitale, consumate pe parcursul perioadei de manifestare. Germenii latenţi şi toate potenţialităţile evoluţiei ulterioare apar la începutul creaţiei în forma lor cea mai pură, ca manifestări arhetipale perfecte. Ele se vor actualiza şi manifesta pe toată durata ciclului evolutiv.

Legea ciclurilor alternative se produce pe toate nivelurile existentului. Celebrul aforism al lui Thoth- Hermes, „ceea ce este jos este identic cu ceea ce este sus şi ceea ce este sus este identic cu ceea ce este jos”, tradus în limbajul modern, pare a fi un pasaj extras din concepţia fizicienilor moderni despre „cosmosul hologramă”. El reflectă cum nu se poate mai bine vechile concepţii – considerate mito-poetice – ale vechilor egipteni. Tot ce se naşte trebuie să piară şi tot ce piere trebuie să renască. Naşterea şi moartea nu sunt irepetabile; totul se transformă, nimic nu se pierde. Formele pier, fiind trecătoare, dar viaţa persistă; moartea pe un plan constituie naşterea pe alt plan, informaţia se transmite neîncetat. Teoria modernă a continuităţii informaţiei şi vechile scrieri egiptene afirmă, în fond, acelaşi lucru. În acest context nu trebuie să surprindă faptul că vechii iniţiaţi egipteni afirmau că în Tep Zepi totul era pur şi perfect. Cu alte cuvinte, informaţia era în stare optimă, iar energia formatoare a cosmosului era în plenitudinea dezvoltării sale. Oamenii erau fericiţi, iar „zeii cu chipuri de oameni” se încarnaseră pentru a aduce oamenilor lumina înţelepciunii. O parte dintre zei au adus, într-adevăr, lumina înţelepciunii, dar o altă parte a adus oamenilor întunericul. După sfârşitul epocii Tep Zepi, când zeii s-au retras din lumea oamenilor, pentru a păstra viu contactul cu timpurile începuturilor, dar şi pentru a se reconecta la informaţia primordială şi la energia formatoare a cosmosului, oamenii au continuat să perpetueze moştenirea acelei epoci. Magic – prin simboluri, mituri, rituri şi liturghie – oamenii arhaici, locuitori ai Văii Nilului, au căutat cu obstinaţie să se reconecteze la evenimentele ce s-au desfăşurat în Tep Zepi. Acesta este şi motivul pentru care, în cadrul liturghiei zilnice din temple, se reitera „facerea lumii” şi timpurile când zeii cu chipuri de oameni trăiau pe pământ.

Cosmosul, spunea Mircea Eliade, poate fi regenerat prin actul magic care anulează într-un fel timpul profan. Acesta este timpul liturgic. Orice serviciu liturgic reactualizează timpul primordial, Marele Timp” (10). Evident, „facerea lumii” era reiterată aşa cum era înţeleasă în acele timpuri; aşa cum a fost menţionat, pentru vechii iniţiaţi egipteni, „facerea lumii”  a avut loc în momentul în care zeul Ra s-a arătat deasupra haosului primordial,  episod  ce corespunde celei de-a patra „zile” a creaţiei lui Dumnezeu, (potrivit Genezei / Facerii din Vechiul Testament).

Cea mai importantă reiterare a evenimentelor din Tep Zepi avea loc la începutul fiecărui an. Înţelegerea fenomenului de degradare treptată a tot ce există, datorat tendinţei naturale spre entropie, a creat sărbătoarea Anului Nou, sărbătoare care s-a transmis până în ziua de astăzi, deşi adevăratele ei semnificaţii s-au pierdut. La fiecare început de an, care la vechii egipteni avea loc în prima zi a lunii Thoth, ceea ce corespunde datei de 19 iulie a calendarului iulian, când avea loc răsăritul heliacal al stelei Sirius, în templele egiptene se repeta scenariul „creaţei lumii”. În acea zi era sărbătoare pe cuprinsul întregului Egipt: oamenii nu mergeau la muncă, ci sărbătoreau. Acest ritual avea rolul de a anula timpul profan şi de a reveni magic şi liturgic în timpurile epocii Tep Zepi.

Fireşte că doctrina timpului ciclic nu a reprezentat o invenţie exclusivă a arealului cultural al vechiului Egipt. Nu numai vechii iniţiaţi egipteni au promovat astfel de concepţii, ci şi vechii iniţiaţi sumerieni, greci, hinduşi, chiar şi vechii creştini.

Astfel, străvechile mituri summeriene afirmau că, înaintea epocii „prezente”, a existat o „epocă în care totul era perfect”. Cunoscutul cercetător S.N.Kramer, în celebra carte Istoria începe la Summer, prezintă traducerea unui text summerian din mileniul al treilea înainte de Iisus Hristos. „Odinioară a fost o vreme în care nu exista şarpe, nici scorpion / Nu exista nici teamă, nici groază / Omul nu avea vrăjmaş / Odinioară a fost o vreme când ţările… Summer unde se vorbesc atâtea limbi / Lăudau pe zeul Enlil într-o singură limbă„. (46)

Miturile sumeriene menţionează, de asemenea, că la sfârşitul Erei de aur, datorită păcatelor oamenilor şi datorită continuei decrepitudini a „lumii celei vechi”, zeii, supăraţi pe oameni, au hotărât să inunde pământul. Ca şi în mitul biblic al potopului, un singur om, pe nume Zisura (în versiunea akkadiană, numele său era Utnapiştim), anunţat din timp de zei, a reuşit să scape şi să întemeieze o nouă rasă de oameni.

 La rândul lor, vechile concepţii mitice ale iranienilor specificau că înaintea epocii prezente a existat un Ev sau Veac fericit, desemnat prin expresia „Primăvara lui Yima”. Yima a fost, pentru vechii iranieni, un personaj de talia lui Osiris, fiind desemnat adesea prin expresia „Regele veacului fericit”. Yima a fost cel dintâi conducător, sub domnia căruia oamenii au trăit fericiţi alături de zei. Primăvara lui Yima s-a sfârşit brusc datorită potopului provocat de împietatea şi de orgoliul nemăsurat al oamenilor. Unele scrieri iraniene afirmă că, în orgoliul lor nemăsurat, unii oameni s-au aliat cu zeii cei răi.

Poetul grec Hesiod, care a trăit în secolul al cincilea înainte de Iisus Hristos, în lucrarea Munci şi Zile, afirma şi el că zeii şi oamenii au avut aceeaşi origine. Aşa cum au existat mai multe generaţii de zei, tot astfel au existat mai multe generaţii sau „rase” de oameni. Fiecare rasă de oameni a trăit într-o epocă/eră distinctă. Astfel, prima rasă, supranumită „rasa de aur”, a trăit în Era de aur. Rasa de aur, spune Hesoid, era exclusiv masculină şi trăia alături de zei. Oamenii rasei de aur nu mureau în sensul obişnuit al cuvântului, ci „atunci când mureau, era ca şi când ar fi căzut în somn„. Conducătorul Erei de aur a fost zeul Cronos. O dată cu „căderea lui Cronos”, rasa de aur a dispărut de pe suprafaţa pământului. A doua rasă, „rasa de argint”, care a trăit în Era de argint, a fost până la urmă nimicită de Zeus, succesorul lui Cronos. Oamenii rasei a treia, „rasa de bronz”, care au trăit în Era de bronz, au sfârşit prin a se ucide între ei, fiind o rasă războinică şi sălbatică. În fine, rasa a patra, rasa eroilor – a semizeilor – rasă semidivină, celebră prin fapte de vitejie şi eroism, majoritatea participantă la războaiele troiene, după ce a domnit o perioadă de timp în lumea oamenilor, a fost strămutată de Zeus în Insulele preafericiţilor (Elysium), acolo unde încă domneşte Cronos. Într-un fel, rasa eroilor a repetat isprăvile de vitejie ale oamenilor din rasa de aur. (72)

De fapt, mai toate miturile greceşti lasă să se înţeleagă că rasa de aur, la fel ca şi rasa eroilor, au fost strămutate în Elysium, „Insulele preafericiţilor”, situate undeva pe nişte insule îndepărtate, la „capătul” pământului. Aceste insule au fost căutate de navigatori secole de-a rândul, datorită faimei bogăţiilor care s-ar fi găsit acolo. Totuşi, pentru înţelepţii antichităţii, Elysium-ul, cum erau denumite Insulele preafericiţilor, reprezenta, mai degrabă, o locaţie transfizică sau, oricum, supraterestră în care se adunau sufletele drepţilor şi ale celor „puri”. Această locaţie a fost, de fapt, un nivel ortoexistenţial distinct al cosmosului, aflat dincolo de planul material. Elisum-ul se află la „capătul pământului”, termen metafizic de aceeaşi factură ca şi cel de „orizont de apus”, folosit de iniţiaţii egipteni.

Concepţia lui Hesiod şi a celorlalte mituri greceşti se aseamănă cu vechile concepţii iniţiatice egiptene, care afirmau că, odată cu sfârşitul Erei de aur, Tep Zepi, oamenii de atunci au fost transmutaţi într-un teritoriu paradisiac denumit „Câmpiile trestiilor”, „Câmpiile joncilor” sau „Câmpiile păcii” – numite în scrierile egiptene „Sekht-Iaru”, „Sekht-Ianru”, respectiv „Sekht-Hotep”. Toate aceaste regiuni transfizice erau sub directa jurisdicţie a zeului Osiris. În aceste regiuni, aflate dincolo de „orizontul de apus”, se adunau sufletele „drepţilor”, ale celor care au trăit în conformitate cu preceptele morale ale zeiţei Maat, Adevărul şi Dreptatea.

 Cea mai completă viziune asupra timpului ciclic poate fi regăsită însă în vechile scrieri indiene denumite Purana. Potrivit Puranelor, un ciclu complet al cosmosului – o Kalpa – are nu mai puţin de 4320000 ani tereştri, fiind format din patru epoci mai mici denumite yuga. Prima epocă, Krita Yuga sau Era de aur a durat 1 728 000 ani. A doua epocă, Era de argint sau Treta Yuga a durat 1 296 000 ani. A treia epocă, Dvapara Yuga sau Era de bronz, a durat numai 864 000 de ani, în timp ce a patra eră, Era întunecată sau Kali Yuga nu are decât o durată de 432 000 de ani. Kali Yuga, spun scrierile hinduse, a început într-o vineri, pe data de 13 februarie, anul 3112 înainte de Iisus Hristos.

Denumirile celor patru Yuga au fost luate de vechii hinduşi din vechiul joc de zaruri. Krita, numele primului ciclu, corespundea aruncării norocoase. La vechii hinduşi, totalitatea sau perfecţiunea corespundea cifrei patru. Pătratul sau tetrada corespunde lucrului complet, desăvârşit. Puranele afirmau că o dată cu trecerea timpului  cosmosul se deteriorează treptat. Pe măsură ce cosmosul se deteriorează, energia vitală descreşte, iar Ordinea cosmică – desemnată prin termenul Dharma – îşi pierde din forţa iniţială. În Krita Yuga, Era de aur, Dharma, Ordinea cosmică, cea numită de vechii egipteni Maat, era în deplinătatea forţelor sale. În Treta Yuga, Era de argint, Dharma, Ordinea cosmică, şi-a pierdut din forţa iniţială. Ea nu mai reprezenta decât trei sferturi din forţa pe care o avea în Era de aur. Cu toate acestea, lucrurile încă funcţionau bine. În Dvapara Yuga, forţa vitală iniţială era redusă la jumătate, motiv pentru care această epocă a durat doar jumătate din durata primei epoci. Dvapara Yuga corespunde echilibrului fragil dintre lumină şi întuneric, dintre bine şi rău. Pe măsură ce cosmosul a intrat în declin, iar forţa vitală existentă la începutul creaţiei a scăzut, oamenii au început să se lupte între ei, fiind orbiţi de pasiuni. Concomitent, a scăzut înţelepciunea oamenilor, iar Legea morală, Dharma, a fost uitată. Răul, prin agenţii Haosului, zeii cei răi – desemnaţi în scrierile indiene prin termenul asuras – au obţinut treptat controlul asupra lumii oamenilor. În fine, a patra şi ultima eră a ciclului, Kali Yuga, durează în viziunea Puranelor numai 432 000 ani, adică numai un sfert din durata Erei de aur. În Kali Yuga, nu mai există decât o pătrime din forţa iniţială a Dharmei sau a lui Maat, iar forţele demonice, agenţii Haosului, pun treptat stăpânire pe lume. (73)

Continua degradare a tot ce subzistă în cosmos se reflectă şi în durata vieţii oamenilor. Toate sursele antichităţii au remarcat longevitatea uneori neverosimilă a oamenilor din epocile străvechi. Astfel, după o veche scriere sumeriană, Lista de la Larsa, primii regi sumerieni care au trăit înainte de Potop au avut domnii îndelungate: Aluluim a domnit 8 sari, adică 28000 de ani, în timp ce urmaşul său Alalgar, ceva mai longeviv a trăit 10 sari, adică aproape 36000 de ani. Treptat, o dată cu dinastiile din Uruk, Ur, Kiş şi Hammad, durata domniei regilor a scăzut la 130 sau 100 de ani fiecare.  (47) Acelaşi fapt poate fi remarcat şi în scrierile Vechiului Testament, care afirmă că patriarhii antediluvieni au trăit, fiecare, peste 900 de ani. Astfel, Adam a trăit 935 de ani, Set a trăit 912 ani, Enos 905 ani, iar ultimul patriarh, Noe a trăit 950 de ani, dintre care 350 de ani după diluviu.

Asemănător, după cum scriu vechile scrieri egiptene, Dinastiile zeilor, care au domnit în Tep Zepi, au avut o domnie îndelungată. Zodiacul pictat pe plafonul templului de la Denderah, care arată o hartă a cerului de acum aproape 90000 de ani, s-ar putea să nu fie numai o toană a unui astrolog amator care a vrut să-şi arate măiestria, ci să transmită peste veacuri anumite informaţii, extrem de importante.

Degradarea continuă a cosmosului nu a afectat numai înţelepciunea, moralitatea sau longevitatea ci chiar şi dimensiunile oamenilor care au trăit pe pământ. Majoritatea tradiţiilor antice afirmau că zeii cu chipuri de oameni, ca şi oamenii din Era de aur, aveau trupuri uriaşe. Miturile despre „uriaşii din vechime” abundă în toate marile scrieri ale antichităţii, începând de la Cartea lui Enoch şi Vechiul Testament până la miturile narate de Homer şi Hesiod. În acest context nu trebuie să surprindă că tradiţiile egiptene afirmau că Osiris era un gigant de cinci metri, ceea ce, privit din acest punct de vedere, nu poate constitui o surpriză. De fapt, chiar şi ştiinţa modernă, paleontologia şi geologia, au confirmat existenţa, într-un trecut îndepărtat, a gigantismului ca element definitoriu pentru toate fiinţele care populau pământul.

Există şi astăzi oameni care afirmă că au văzut fie oseminte, fie cadavre mumificate ale unor umanoizi giganţi, despre care se presupune că au trăit în timpurile antediluviene. În acest sens, Lobsang Rampa, un mistic tibetan, care a fost iniţiat de copil în templele din preajma Potalei, capitala Tibetului, afirma că a văzut în grotele şi labirinturile din Himalaya mai multe trupuri mumificate care măsurau nu mai puţin de trei metri şi jumătate. (52)

Toate aceste concepţii antice se aseamănă cu concepţia astrologică modernă. Potrivit astrologiei moderne, în trecut s-au succedat mai multe cicluri temporale; la fel ca şi ciclurile anterioare, ciclul actual este împărţit în şapte epoci, fiecare epocă având o durată de aproximativ 2160 de ani. Actualul ciclu, afirmă astrologia modernă, a început atunci când punctul vernal a părăsit constelaţia Leului (care a durat cu aproximaţie între anii 9387 şi 7227 înainte de Iisus Hristos) şi a intrat în constelaţia Racului. După calculele astrologilor moderni, acest eveniment a început în jurul anului 7227 înainte de Iisus Hristos. Cum fiecare ciclu are şapte epoci distincte, iar fiecare epocă durează în jur de 2160 de ani, înseamnă că Epoca Racului a durat din jurul anului 7227 până în jurul anului 5067 înainte de Iisus Hristos. (74)

Din punct de vedere ezoteric, Racul este „poarta vieţii” prin care intră sufletele în existenţa terestră, dar la nivel planetar reprezintă poarta prin care se pătrunde într-un nou ciclu. Ceea ce astăzi, în astrologia modernă, este reprezentat prin simbolul racului, la vechii egipteni era reprezentat prin scarabeu. Scarabeul era, în primul rând, simbolul sufletului omenesc. Raportat la acea epocă, racul sau scarabeul simboliza intrarea unor suflete omeneşti în circuitul existenţelor terestre. În Epoca Racului a avut loc o intensificare a activităţii omeneşti pe planetă, în care, sub conducerea unor conducători iniţiaţi, au început să prindă contur nucleele noilor forme de civilizaţie. Epoca Racului a fost urmată de Epoca Gemenilor, care a durat din jurul anului 5067 înainte de Iisus Hristos până în jurul anului 2909 înainte de Iisus Hristos. Au urmat Epoca Taurului, care a ţinut din 2909 înainte de Iisus Hristos până în jurul anului 747 înainte de Iisus Hristos şi Epoca Berbecului, care a durat din 747 înainte de Iisus Hristos până în jurul anului 1413 după Iisus Hristos. În anul 1413 după Iisus Hristos, după calculele astrologice, a început Epoca Peştilor, care va avea o durată de 2160 de ani, la fel ca şi celelalte epoci. Această împărţire astrologică este, desigur, relativă. Ea trebuie folosită mai mult ca algoritm general decât ca reflectare strictă a unei realităţi obiective. Constelaţiile guvernează, dar nu dictează, spune un vechi proverb. La aceasta se adaugă o anumită doză de relativitate, care există la nivelul întregului cosmos, relativitate generată de diverşti factori exogeni. Chiar dacă anumite condiţii cosmice, de exemplu precesia punctului vernal şi configuraţia constelaţiilor, pot genera anumite evenimente, acestea se pot produce cu o anumită întârziere, în funcţie de diverşi factori aleatori. (74)

Mai trebuie specificat că în Epoca Taurului, care a început în jurul anului 3000 şi s-a încheiat în jurul anului 747 înainte de Iisus Hristos,  simbolul taurului era foarte răspândit în sculptură şi arhitectură, la fel cum în Epoca Berbecului au predominat reprezentări ale acestui animal. Ca o paranteză fie spus, deşi arheologia modernă a convenit că două din marile monumente ale vechilor egipteni, Sfinxul şi Marea Piramidă, au fost construite în jurul anului 2800, simbolismul folosit nu aparţine Epocii Taurului. Sfinxul, jumătate om, jumătate leu, ţine de Epoca Leului şi nu de Epoca Taurului. Iar, Epoca Leului s-a încheiat acum aproape nouă mii de ani, deci cu aproximaţie între anii 9387 şi 7227 înainte de Iisus Hristos; ceea este un indiciu că cele două edificii au fost construite în acea perioadă îndepărtată de timp.

Împărţirea astrologică în şapte epoci a fost promovată în epoca modernă şi de promotorul antroposofiei, contactorul Rudolf Steiner (1861-1925), care afirma la vremea sa că ciclul actual – numit de el ciclul postatlanteean – este format din şapte perioade: perioada indiană, perioada persană, perioada sumero-egipteană, perioada greco-romană, perioada europeană. Perioada indiană corespunde Epocii Racului, perioada persană corespunde Epocii Gemenilor, perioada sumeriano-egipteană corespunde Epocii Taurului, perioada greco-romană corespunde Epocii Berbecului, iar perioada europeană aparţine Epocii Peştilor. Acualmente, ne aflăm în perioada europeană, urmând ca, după încheierea acesteia, să mai urmeze alte două perioade. Înaintea tuturor a existat, mai afirmă autorul citat, perioada atlanteeană, confirmând astfel prin mijloace psihotronice, vechea istorisire a filozofului grec Platon cu privire la acest subiect. (51)

Uimitor, începutul Erei Negre, Kali Yuga, a fost fixat cu multă precizie atât de vechile scrieri indiene, cât şi de astrologia modernă: a început într-o vineri, 18 februarie 3102 înainte de Hristos. Este interesant de remarcat că această dată este apropiată datei atribuite, prin tradiţie, întemeierii statului egiptean de către faraonul Menes. Coincidenţă sau nu, dar foarte surprinzător, şi alte popoare ale antichităţii şi-au inaugurat calendarul plecând de la o dată foarte apropiată. Astfel, la vechii mayaşi, calendarul a fost inaugurat în ziua de o.o.o.o.o. 4 Achau 8 Kumhu, ceea ce corespunde, după interpreatarea etnologului american Eric Thompson, datei de 12 august 3112 înainte de Hristos. (8)

În concluzie, dacă Epoca întunecată, Kali Yuga, marcată de vechii egipteni prin începutul domniei lui Menes, a început în jurul anului 3000, înseamnă că epoca Tep Zepi, menţionată de vechile mituri egiptene, s-a încheiat într-o perioadă anterioară acestui eveniment.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n