AEGYPTIACA – TEMPLELE, PREOŢII, CULTUL

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

TEMPLELE, PREOŢII, CULTUL

49318385_796567824023829_8407639979341119488_n

 

Pentru concepţia materialistă, eminamente profană, lumea este compusă din fragmente disparate. Ea nu este o lume în adevăratul sens al cuvântului, nu este o unitate, un cosmos, ci mai degrabă este un univers “sfărâmat”.

Spaţiul, spunea cândva Mircea Eliade, nu este omogen; în vastitatea sa, el cuprinde numeroase zone sacre, diferite calitativ de zonele profane. Dacă spaţiul obişnuit, profan, reprezintă o întindere informă, fără calităţi speciale, în schimb, zonele sacre reprezintă inserţii ale “numinosului” în lume. (31)

Evoluţia lumii, erau de părere vechii specialişti ai conectării şi iniţiaţi, se produce dinspre haos spre cosmos, dinspre adharma (dezordine) spre dharma (ordine), dinspre nediferenţiat spre diferenţiat. Spaţiul obişnuit, spaţiul profan, reprezintă haosul, iar spaţiul sacru reprezintă cosmosul; la vechii greci, termenul kosmos desemna o lume organizată şi ordonată. Cosmosul, opera Unicului Dumnezeu, este spaţiu sacru. Manifestarea sacrului fundamentează lumea. Prin descoperirea spaţiului sacru, omul introduce ordinea în haos: astfel, haosul devine un cosmos. De aceea – scria Mircea Eliade – omul este dator să descopere “locul particular în care a avut loc intruziunea sacrului în lume”. (30)

Acelaşi autor afirma că intruziunea sacrului în spaţiul profan poartă numele de hierofanie. Hierofania, intruziunea sacrului, se dezvăluie şi se manifestă începând dintr-un punct fix; acest punct fix a primit numele de Centrul Lumii sau Buricul Pământului. De la acest Centru, sacrul începe să existe şi să se extindă. Centrul nu este ales în mod arbitrar de către om. Omul este dator să descopere Centrul. Abia după descoperirea şi, mai ales, după consacrarea Centrului, spaţiul poate deveni locuibil. Nimeni nu poate locui într-un haos şi, de aceea, orice loc trebuie transformat magic în cosmos.

Concepţiile spiritualist-ezoterice ale antichităţii afirmau la rândul lor că în Centrul Lumii se găseşte Axul lumii – Axis Mundi -, axul care face legătura dintre toate palierele lumii. Discipolii lui Hermes Trismegistul spuneau că lumea este o sferă cu circumferinţa pretutindeni şi cu centrul nicăieri. Concepţiile hermetice au apărut cu mult timp înaintea epocii în care se credea că pâmântul este plat. Deloc întâmplător, vechile concepţii hermetice se aseamănă cu teoriile ştiinţifice moderne ale cosmosului hologramă, pentru care lumea este o sferă sau un spaţiu curbat – spaţiu înfăşurat sau veştejit – al cărui centru se află pretutindeni. Centrul lumii poate fi descoperit oriunde; orice loc de pe cuprinsul cosmosului-hologramă poate fi considerat Centrul lumii. (81)

Edwin Abott în 1833, Charles Hilton la sfârşitul secolului trecut şi apoi Albert Einstein – fiecare cu mijloacele conceptuale pe care le-a avut la îndemână -afirmau că universul cunoscut de noi este o suprafaţă a unei hipersfere. După noile paradigme ale ştiinţei moderne, cadrul spaţio-temporal poate avea 9+1 sau 10+1 dimensiuni, dintre care se manifestă numai 3+1 dimensiuni. Celelalte dimensiuni, spun concepţiile fizicii moderne, s-au veştejit, înfăşurându-se într-o hipersferă 6-dimensională, cu dimensiuni de ordinul lungimii lui Plank. Ele formează un aşa-numit spaţiu închis. La rândul său, unul dintre exponenţii noilor paradigme ale fizicii cunatice, prof. William Tiller de la Univ. Stanford, afirma că universul a luat fiinţă mai întâi sub formă subtilă. Forma subtilă originară a universului s-a densificat treptat, formând niveluri existenţiale din ce în ce mai dense. În cele din urmă, totul s-a combinat într-o hologramă a universului fizic. În concepţia autorului menţionat, spaţiul apare ca o suprafaţă a unei hipersfere. Structura energetico-informaţională a universului este alcătuită de-o asemenea natură, încât orice punct al spaţiului fizic corespunde unei infinităţi de puncte din palierul ortoexistenţial următor, palier care are mai mult de trei dimensiuni spaţiale. Axul lumii este astfel poziţionat în cosmosul hologramă încât trece prin fiecare atom al lumii: el este pretutindeni şi nicăieri.

Pentru noile paradigme ale ştiinţei moderne, cosmosul este un gând materializat, emanaţie şi manifestare a “câmpului energetic fundamental” sau a “zgomotului de fond universal”. Universul, în ansamblul său, se comportă ca un imens organism. Pământul, ca părticică a întregului, ca element al uriaşului sistem cosmic, este o imagine holografică a întregului cosmos. Înţelepţii egipteni aveau în vedere tocmai acest lucru, atunci când afirmau că “ceea ce este jos este şi sus şi ceea ce este sus este şi jos”. Corespondenţa magică dintre cosmos, pământ şi om nu este o simplă figură de stil, ci o realitate. Acesta este şi motivul pentru care vechile concepţii ezoterice ale egiptenilor puneau un aşa de mare accent pe descoperirea Centrului. Căutarea Centrului nu este o simplă obsesie omenească, ci o necesitate care se manifestă la toate nivelurile. Centrul poate fi descoperit în interiorul fiinţei omeneşti şi atunci poate fi numit spirit, atman sau akh (spiritul la vechii indieni se numea atman, iar la vechii egipteni se numea akh). El mai poate fi descoperit pe suprafaţa pământului şi atunci poartă numele de Buricul Pământului sau Centrul Lumii. Centrul mai poate fi descoperit în adâncurile insondabile ale cosmosului spiritual şi atunci poartă numele de Sfera creaţiei sau Tronul lui Dumnezeu. Pe pământ, creaţia a început de la Centru, locul unde, prin Axul Lumii, a avut loc infuzia energiilor spirituale sacre – ortoexistenţiale – în palierul fizic.

Vechii iniţiaţi egipteni, ca de altfel iniţiaţii tuturor vechilor popoare, considerau că Centrul Lumii trebuie descoperit cu ajutorul semnelor misterioase care îi anunţă prezenţa. Doar semnele misterioase anunţă posibila intruziune a energiilor ortoexistenţiale în planul fizic. După descoperire, semnele trebuiau interpretate de către specialiştii conectării. Orice spaţiu locuit trebuia luat în primire de oameni, trebuia “posedat”, pornind de la un Centru. Descoperind Centrul pe baza semnelor, spaţiul era ocupat, luat în primire din punct de vedere magic. Consacrarea, ca fenomen magic, avea rolul de a deschide canalul prin care energiile ortoexistenţiale se manifestă în lumea terestră. Şi, implicit, prin care se manifestă zeii. În centrul astfel descoperit era construit un sanctuar, un templu, un obelisc, o statuie, o columnă sau numai un stâlp.

În cazul construirii unui templu, locul cel mai tainic era adyton -ul sau sanctorum-ul (echivalentul pentru sanctum sanctorum), camera ascunsă unde se afla statuia zeului; se considera că aceasta era amplasată chiar în Centrul Lumii, acolo unde se producea comunicarea cu palierele ortoexistenţiale ale cosmosului. Acesta era motivul pentru care templele egiptene nu erau construite la voia întâmplării. Ele erau construite doar în ceea ce vechii iniţiaţi considerau a fi Centrul Lumii, indiferent de calitatea solului sau de piedicile naturale care trebuiau înlăturate. În jurul templului, care era astfel socotit punctul zero al creaţiei, locul unde haosul fusese alungat, se construia un oraş. Oraşul exista numai datorită învecinării sale cu Centrul Lumii. De aceea, în orice oraş egiptean, vechii preoţi arătau cu mândrie, dar şi cu cea mai mare seriozitate, locul în care, în Tep Zepi, a avut loc evenimentul “creaţiei” lumii. Chiar şi egipteanul de rând ştia faptul de netăgăduit că, începând din acel loc, haosul a fost alungat de activitatea zeului care se manifesta în acel loc.

Locul creaţiei era pentru egipteni Colina primordială. De fapt, orice templu egiptean avea în curte o Colină primordială. Mai mult decât atât, toate templele egiptene aveau aceeaşi semnificaţie ca şi Colina Primordială. Chiar şi Marea Piramidă de la Giza avea aceeaşi semnificaţie ca şi Colina primordială. Acolo avea loc pătrunderea energiilor ortoexistenţiale în lumea oamenilor şi, implicit, acolo se manifestau zeii tutelari (indiferent de ce “orientare” erau).

Instalarea într-un teritoriu se producea pornind tot de la un Centru. Consacrând sau deschizând Centrul, vechii egipteni considerau că deschid “Poarta cerului”, locul prin care zeii pătrund în lumea materială. Orice atac asupra unui oraş sau templu egiptean nu era doar atacul unor inamici umani, ci era considerat o încercare a forţelor întunericului de a readuce lumea la haos. Orice victorie militară asupra inamicului repeta victoria zeului creator care, la începutul timpului, a învins forţele haosului. La origine, fortificaţiile şi zidurile care împrejmuiau oraşele şi templele egiptene aveau doar rolul de a împiedica să pătrundă forţele întunericului.

Chiar şi o simplă locuinţă trebuia centrată într-un punct de inserţie a energiilor ortoexistenţiale în lume. De aceea, înaintea începerii construcţiei propriu-zise, trebuia reiterată lucrarea zeului creator, transformându-se ritual haosul în cosmos. Proiectarea celor patru puncte cardinale şi instalarea simbolică a lui Axis Mundi – stâlpul central – al casei, al colibei, palatului sau templului, erau elemente indispensabile ale ordonării cosmice şi ale ancorării în sacru. Toate aceste stăruinţe omeneşti aveau drept scop, după cum spunea Mircea Eliade, “setea ontologică a omului către sacru, dorinţa de a se situa în centru, acolo unde este mai aproape de zei. Este nostalgia de a trăi într-un cosmos pur”. (30)

Templele egiptene nu erau locuri de rugăciune sau de reculegere. Cultul în temple avea rolul de a întreţine viaţa cosmică, ordinea creaţiei şi echilibrul universal. Toate acestea nu puteau fi menţinute decât datorită activităţii continue a zeilor. Orice egiptean ştia că universul este permanent ameninţat de puterile haosului. Pentru ca universul să se menţină în stare de funcţionare, se realiza cultul în temple. De aceea, încetarea cultului în temple putea avea consecinţe catastrofale pentru întregul cosmos.

Cel mai bun exemplu de arhitectonică a unui templu egipean îl constituie templul de la Abu-Ghorab, construit în perioada Imperiului vechi de faraonul Neuserrau din Dinastia a cincea. Templele construite în epocile următoare au respectat acelaşi canon fix stabilit la începutul istoriei statului egiptean. Templul reginei Hatchepsut, templul lui Amon-Mon-Khonsu de la Kharnak sau templul lui Ammon de la Luxor sunt alte exemple notabile de temple egiptene. La fel, templul lui Osiris de la Abydos, construit de faraonul Seti I, reprezintă un monument de mare importanţă în cultura spirituală a vechilor egipteni. (61)

Exista un întreg ritual pentru construirea unui templu. De cele mai multe ori, faraonii – care erau consideraţi fiii zeilor – primeau de la un zeu, în vis sau în stare extatică, porunca de a construi templul. Ei primeau, în acelaşi timp, şi planurile de construcţie ale templelor.

Templul era un microcosmos care reproducea întregul cosmos. Fiecare detaliu al cosmosului era reflectat în simbolistica templului. Tavanul simboliza cerul şi firmamentul – zodiile şi decanii -, pardoseala pictată cu elemente vegetale simboliza pământul, iar coloanele sculptate cu basoreliefuri simbolizau vegetaţia luxuriantă şi rodnicia vieţii terestre. Pe pereţii templelor erau pictate scene din mituri. În concluzie, templele erau “cosmosuri” amplasate pe întinderea “haosului”.

Pentru vechii egipteni, a merge la templu echivala cu a “urca”. De aceea, începând de la poarta templului, amplasamentul construcţiei urca neîncetat, culminând cu locul cel mai înalt, care era sanctorum (echivalentul pentru sanctum sanctorum), locul tainic unde se afla statuia zeului. Pentru a ajunge în faţa porţii templului, egipteanul de odinioară trebuia să străbată un drum străjuit de sfincşi, drum care mergea de la est la vest, urmând traseul bărcii solare a lui Ra dinspre răsărit spre apus. Direcţia drumului semnifica trecerea de la sacru la profan, de la lumină la întuneric, de la lumea oamenilor la lumea zeilor. Drumul care ducea la templu era numit de egipteni drumul zeului, iar grecii îi spuneau dromos – calea sacră. Templul era înconjurat de un zid gros de piatră, care avea rolul, pe de-o parte, de a apăra incinta împotriva intruşilor şi, pe de altă parte, de a apăra spaţiul sacru de forţele conduse de balaurul Appophis, agentul haosului. Templul însuşi era un imens laborator magic, în care avea loc alchimia spirituală ce asigura menţinerea ordinii cosmice cu ajutorul zeilor. (16)

Poarta de la întrarea în templu era apărată de doi piloni masivi – bakhen, cum îi spuneau egiptenii sau phylon, cum îi spuneau grecii. Phylon-ul era alcătuit din două blocuri masive de piatră, fiecare bloc având aproape cincisprezece metri grosime. Blocurile de piatră, la cele mai multe temple, erau goale pe dinăuntru, adăpostind o scară interioară şi câteva încăperi cu destinaţii diverse, de la locuinţa pentru preoţi la cămări de alimente. Phylon-ul reprezenta un munte cu două vârfuri, dintre care răsărea Soarele.

Poarta templului semnifica începutul zilei, Soarele fiind semnul vieţii eterne. Pătrunderea în templu avea aceeaşi semnificaţie ca şi răsăritul Soarelui în fiecare dimineaţă: “creatio continua”. Pe piloni fluturau steaguri imense, de culori diferite, care indicau călătorilor că în acel loc avea loc joncţiunea lumii de dincolo cu lumea oamenilor. Alte steaguri vopsite în culori apotropaice – alb, roşu, albastru, verde – împiedicau forţele conduse de balaurul Appophis, agentul haosului, să pătrundă în incinta sacră. În jurul templului se aflau capele mici, chilii, coteţe pentru păsările care trebuiau sacrificate, hambare, grânare, încăperi destinate preoţilor sau administraţiei templului, case de oaspeţi, hanuri şi un fel de restaurante. Dincolo de poarta principală se ajungea într-o curte rectangulară – numită usket – care constituia zona de acces public. De fiecare parte a curţii se afla un rând simplu sau dublu de coloane care formau un portic. Tot acolo existau capele mai mici şi chioşcuri. Printre ele, la loc de cinste, figura “casa naşterii zeului” – o capelă mică în care, după cum afirmau sacerdoţii templului respectiv, s-a născut zeul patron al templului. Această capelă, numită “mammisi” sau “typhonia”, se afla sub patronajul zeiţei naşterilor Tueris. Tot acolo se mai aflau diferitele încăperi pentru scris – scirptorum-urile – unde preoţii şi scribii copiau textele sacre pe suluri de papirus.

Credincioşii egipteni puteau pătrunde numai până într-o sală cu tavanul înalt, susţinută de coloane masive; la greci, această sală a primit numele de sală hipostilă, stylpos însemnând în greceşte coloană. În această sală erau aduse ofrande zeilor. (16)

Următoarea zonă a templului, aflată dincolo de curtea rectangulară în care puteau intra toţi credincioşii, era zona de “acces limitat”. Aici nu puteau pătrunde decât “preoţii cei puri”, numiţi uabu. Sala hipostilă era despărţită de zona cu accesul limitat de o poartă masivă care era încuiată pe timpul nopţii. La intrare străjuia o inscripţie pe care scria: “Cei ce intră aici trebuie să fie puri”. Zona cu acces limitat era o sală imensă, în care se putea pătrunde pe planuri înclinate ascendent. De aici se putea pătrunde în sanctorum, adyton sau “locul care nu trebuie cunoscut niciodată”, numit de egipteni set seshta. Acolo, într-un vestibul, se afla sanctuarul bărcii, locul unde se afla barca zeului. Barca era o construcţie mică, din lemn, ce putea fi purtată pe umeri de preoţi cu ajutorul unor brancarde. În spatele acestei zone se afla statuia zeului.

Statuia zeului, de dimensiuni reduse sau, cel mult, de mărimea unui om, era pusă într-o nişă săpată într-un monolit de granit. Uneori, statuia era amplasată într-un dulap din lemn. De jur împrejurul statuii se aflau numeroase obiecte necesare cultului zilnic. Statuile zeilor din adyon (sanctorum) – care nu trebuie confundate cu statuile obişnuite ale zeilor, care erau amplasate pretutindeni – erau din lemn, încrustat cu numeroase simboluri. Ele erau poleite cu aur. În sanctorum, teoretic, nu putea pătrunde decât faraonul. Datorită faptului că faraonul nu putea fi în acelaşi timp în toate templele de pe cuprinsul ţării, el delega preoţii pentru a săvârşi cultul zeilor. Formula preoţilor care oficiau cultul zeilor începea cu expresia: “Faraonul m-a trimis să-l slujesc pe zeu”.

Vechii iniţiaţi egipteni erau de părere că statuile erau purtătoarele “sufletelor” Ka sau Ba ale zeilor. Ka este un termen care desemna ceea ce înţelegem astăzi prin corp eteric, iar Ba ceea ce înţelegem astăzi prin suflet. Astfel, nu numai oamenii au Ka, adică corp eteric, ci şi zeii. De fapt, zeii au mai multe Ka-uri. Ra are nu mai puţin de paisprezece Ka-uri.

Zeii se manifestau în statuile din temple, prin coborârea sufletului Ka sau Ba. Ritualul coborârii sufletului unui zeu într-o statuie era un act magic de importanţă deosebită pentru vechii egipteni. El se realiza magic prin invocarea zeului şi prin “invitarea” lui în suportul material. Zeul cobora din palierul său ortoexistenţial în lumea oamenilor, iar aura lui învăluia statuia din templu.

În sanctorum, acolo unde se afla statuia zeului, nu pătrundeau decât preoţii de rang înalt, al căror număr era foarte mic. Ei erau pe deplin purificaţi înainte de a intra în contact direct cu o forţă aurică de o asemenea putere. Cu ocazia marilor sărbători religioase, statuile zeilor erau scoase din Sanctorum şi arătate mulţimilor.

Vechile texte egiptene fac aluzie la minunile realizate de statuile zeilor. Statuile din sanctorum-urile templelor provocau diferite efecte: se mişcau, răspundeau la întrebările credincioşilor etc. Cercetătorii moderni au tras concluzia că vechii sacerdoţi egipteni erau nişte şarlatani care, prin intermediul unor păpuşi vorbitoare şi al unor ventriloci profesionişti, minţeau şi manipulau poporul. Sigur că este posibil ca, în perioada de decadenţă a religiei egiptene şi a instituţiei preoţeşti, să se fi produs şi asemenea fraude. Trebuie ţinut cont însă de faptul că mulţimile pot fi minţite o dată, de două ori, de douăzeci de ori, un an sau o sută de ani, dar nu pot fi minţite cinci mii de ani fără întrerupere. Ceva tot s-a întâmplat; generaţii întregi de credincioşi egipteni n-ar fi venerat cu cea mai mare seriozitate statuile din temple, dacă ar fi fost la mijloc numai ventrilocii sau preoţii şarlatani. Explicaţia, din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, este una singură: datorită faptului că statuile erau animate de sufletele Ka ale zeilor, puteau provoca diferite efecte care, în epoca antică, erau considerate drept miracole. Evident, nu numai în epoca antică, ci şi în cea modernă.

După cum a fost menţionat, mare parte din zeii Egiptului erau fiinţe spirituale care se manifestau pe unul dintre palierele ortoexistenţiale inferioare (inferioare în sensul că sunt situate chiar în vecinătatea palierului material) ale cosmosului, în special pe palierul infraeteric. Fiind foarte aproape de palierul fizic, pentru aceste fiinţe nu era vreo problemă să interacţioneze cu lumea materială. Ceva asemănător se produce în ziua de astăzi în cazul fenomenelor de poltergeist (poltergeist este un termen german, folosit încă din Evul Mediu creştin, pentru a desemna “spiritele gălăgioase” care se manifestă în diferite locuri; deşi termenul de poltergeist este de origine germană, astăzi este folosit mai mult de autorii de limbă engleză, germanii folosind termenul spuk – bântuire).

După cum se ştie, parapsihologia modernă a clasificat fenomenul de poltergeist în categoria fenomenelor bioenergetice, alături de psihokinezie. Psihokinezia, la rândul ei a fost definită drept mişcarea unor obiecte sub acţiunea unor cauze exogene. Aceste cauze pot fi de natură fizică (datorate influenţei psihice a unei persoane din lumea materială) sau transfizică (datorate infuenţei transfizice ale unei fiinţe aflate pe unul din palierele ortoexistenţiale ale cosmosului). Cazurile de poltergeist, definite de parapsihologie drept o “infestare activă a unor locuri sau a unor persoane”, presupun, în majoritatea cazurilor, producerea de zgomote inexplicabile din punct de vedere fizic, deplasarea la fel de inexplicabilă de obiecte sau levitaţii în spaţii închise (locuinţe) în total dezacord cu legile fizicii clasice (38).

După cum afirmă unul din cercetătorii moderni ai fenomenului, Adrian Pătruţ, în ultima perioadă de timp poliţia franceză a anchetat peste o sută de cazuri de fenomene de poltergeist (sau fenomene care se pot încadra în această categorie). Mai toate cazurile au prezentat mai multe tipuri principale de manifestări: bombardament cu obiecte (grindină de pietre sau de cărbuni încinşi, care se abat din senin peste casa cu pricina, sparg ferestre etc); rapturi (ciocănituri în pereţi, uşi sau mobilier) sau voci (de la sunete impersonale la voci ale unor persoane care declară că sunt defuncte şi cer anumite lucruri); deplasări sau levitaţii de obiecte (uşi care se închid de la sine, obiecte care zboară prin încăperi, unele par a fi aruncate cu forţă, se sparg în mii de cioburi, deşi sunt greu casante, altele cad fără a se sparge, deşi sunt casante; în timpul deplasării prin aer, obiectele au traiectorii anormale, unele chiar stau suspendate în aer). În general, obiectele aportate în încăperi închise par a se forma în aer; în multe cazuri sunt calde la atingere. Cele mai stranii cazuri de poltergeist sunt însoţite de fenomene termice atipice – focuri care aleargă pe podea, aprinderea hainelor unor persoane din apropiere etc – sau de “fenomene persuative directe”: urme de ciupituri, de zgârieturi, de lovituri, de muşcături prezente la persoanele care au fost martore la un astfel de caz. (38)

Fără nici o îndoială, astfel de fenomene nu se produc doar în zilele noastre. Ele s-au petrecut, la o altă scară, şi în vremurile de demult, în templele egiptene. Preoţii şi iniţiaţii egipteni au fost martori ai unor evenimente mult mai intense şi mai dramatice, produse în preajma statuilor din sanctorum-urile templelor, la o altă scară decât cele cercetate astăzi de parapsihologia modernă. Oricum, nici una dintre statuile de aur care, secole de-a rândul, au constituit suporturi materiale pentru sufletele Ka sau Ba ale zeilor din sanctorum-urile templelor n-a fost descoperită de arheologi. Ca şi cum, la finele antichităţii, o mână ageră s-a grăbit să şteargă orice urmă.

Preoţii care slujeau în temple erau, de regulă, aleşi din rândul elitei sociale. Deşi, de cele mai multe ori, investirea era ereditară, sunt cunoscute multe cazuri în care funcţia era cumpărată. Marii sacerdoţi se mândreau cu o genealogie lungă, de zece, douăsprezece generaţii de preoţi.

Alegerea unui viitor preot se făcea încă din copilărie. Copiii, care erau desemnaţi să devină preoţi, erau trimişi de mici la şcoli speciale, care funcţionau pe lângă marile temple. Şcolile de preoţi erau destul de dificile. Elevii urmau mai întâi şcolile de scribi, în care trebuiau să înveţe scrisul şi cititul, după care, cu acordul marelui preot al templului pe lângă care era arondată şcoala, urmau pregătirea preoţească.

Încă din primele epoci dinastice, statul egiptean a pus un mare accent pe dezvoltarea şcolilor şi pe ceea ce astăzi se numeşte sistem de învăţământ. Înţelepţii egipteni au înţeles foarte devreme faptul că stabilitatea şi durabilitatea statului depind într-o mare măsură de sistemul de învăţământ, capabil să pregătească cadre bine pregătite pentru sistemul administrativ şi pentru personalul templelor. De aceea, încă de la început, s-au alocat fonduri mari din vistieria faraonului sau a marilor temple pentru a se înfiinţa şcoli de cele mai diferite tipuri şi profiluri. Cu cât templul era mai bogat, cu atât calitatea sistemului de învăţământ era mai bună. În vechiul Egipt existau şcoli laice, şcoli de scribi, şcoli de meseriaşi, şcoli de artizani, şcoli de arhitecţi, şcoli de preoţi. O şcoală de scribi dura, în medie, în jur de doisprezece ani. Elevii erau obligaţi nu numai să scrie şi să citească, ci şi să cunoască textele sacre, legile, regulamentele sau poruncile faraonului. Ei îşi însuşeau noţiuni de istorie şi de geografie, de matematică şi de geometrie. Accentul se punea pe învăţarea scrisului. Scrisul egiptean era destul de complicat: hieroglifele trebuiau desenate cu mare precizie, folosindu-se culori diferite, potrivit unui canon strict. Pe măsură ce statul s-a consolidat, ocupaţiile administrative au devenit tot mai diverse şi mai complexe. Treptat, întreaga povară a conducerii treburilor publice a căzut pe umerii administraţiei laice şi a preoţilor-cărturari. Egiptul a devenit o teocraţie în adevăratul sens al cuvântului, în care faraonul era numai vârful aisbergului, iar scribii şi preoţii partea nevăzută.

Ierarhia preoţească era, în mare, formată din trei categorii principale de preoţi: “slujitorii zeilor” sau profeţii, “părinţii” şi “cei puri”. (18) Prima categorie şi cea mai înaltă, era categoria “slujitorilor zeilor” sau a profeţilor. Etimologic, termenul de “profet” provine din cuvântul grecesc prophemi, care înseamnă “a vorbi pentru” – cu sensul de interpret al zeilor. Astfel, cea mai înaltă categorie de preoţi egipteni era formată din cei prin gura cărora se exprimau zeii. Slujitorii zeilor, profeţii, aveau acces în sanctorum, acolo unde se afla statuia zeului. În fruntea tuturor exista o căpetenie a profeţilor. După cum le indică şi numele, preoţii din această categorie aveau capacităţi extrasenzoriale, din moment ce puteau deveni interpreţii zeilor. A doua categorie de preoţi, categoria mijlocie, era formată din preoţii care purtau numele de “părinţi divini”. Printre aceştia se numărau preoţii cititori – anagnostes, în greceşte sau herhebi în egipteană. Ei citeau textele sacre, rugăciunile sau invocaţiile. Preoţii cititori erau specializaţi în magia cuvintelor şi a sunetelor sacre. A treia categorie era formată din preoţii “cei puri” – numiţi web -, care, şi ei, aveau acces în sanctorum. Cei puri erau purificaţi prin tehnici catarctice; cel mai adesea, slujeau în temple.

În afara celor trei categorii principale de preoţi, existau şi alte categorii secundare, care ocupau diferite funcţii în temple; aceştia erau denumiţi în funcţie de activitatea pe care o îndeplineau. Ei erau denumiţi pasthopori, stolişti, plerophori, hierogrammanţi – denumirile au fost date de vechii greci – dar nu se cunoaşte cu prea mare precizie care era rolul lor. Oricum, activitatea în temple era foarte complexă şi bine elaborată; fiecare preot avea rolul şi funcţia sa bine precizate în organigrama serviciului religios. Templele erau conduse de un mare preot care se ocupa atât cu problemele religioase, care priveau cultul propriu-zis, cât şi cu problemele administrative. Ierarhic, sub marele preot al templului, se aflau, pentru a folosi o formulare modernă, marele preot de rangul II şi marele preot de rangul III. Fiecare templu mai avea un colegiu sacerdotal format din preoţi specializaţi pe diferite domenii. În colegiul sacerdotal exista un scrib principal, un vistiernic, o căpetenie a hambarelor. Organigrama unui templu cuprindea multe funcţii asemănătoare, ca profil, cu cele existente în managementul modern. (16)

În afara preoţilor, în temple mai existau diferite categorii de preotese. Preotesele se găseau mai cu seamă în templele închinate unor zeităţi feminine – de exemplu Isis, Hathor sau Nephtis. Ele erau aşa-numitele pallakide, concubinele zeului. Concubinele zeilor erau persoane laice numite, de obicei, dintre soţiile marilor demnitari. (18)

Preotesele participau la procesiuni, unde puteau întrupa rolul diferitelor zeiţe ale panteonului. Exista şi o concubină principală a zeului, care trebuia să se supună unor ritualuri ceva mai complexe. Concubina principală a zeului trebuia să fie castă. În templele egiptene, spre deosebire de templele sumeriene, nu se permiteau relaţii sexuale.

Se ştie că la vechii sumerieni se practica pe scară largă “prostituţia sacră”. Fiecare femeie din regat, indiferent de poziţia socială, era obligată, cel puţin o dată pe an, să se prostitueze într-un templu, în folosul material al templului. Sunt cunoscute cazuri în care femeile mai urâte aveau nenorocul să stea mai multe luni “prizoniere” în templele sumeriene până se găsea cineva care să le bage în seamă. Au existat chiar şi cazuri în care unele femei, fiind sistematic refuzate, au murit de bătrâneţe în timp ce aşteptau “dezlegarea”. Se păre că statutul femeilor sumeriene era dat şi de “viteza” cu care îşi îndeplineau îndatoririle cetăţeneşti faţă de zei. Soţii lor chiar se lăudau cunoscuţilor cu “vrednicia” consoartelor în temple. Acest obicei nu a fost însă împărtăşit şi de vechii egipteni, care rezolvau alte probleme în temple.

Totuşi, se pare că exista la Theba, în Templul lui Ammon, o ceremonie în care concubina zeului se unea trupeşte cu Marele Preot. Această unire – în greceşte sinusie – era descrisă prin termenul “a cunoaşte”. A cunoaşte are două sensuri: un sens spiritual şi un sens sexual. De fapt, chiar şi în Vechiul Testament, prin “a cunoaşte”, se înţelegeau ambele sensuri. De exemplu, Adam “a cunoscut-o” pe Eva.

În afara preoţilor consacraţi şi a preoteselor, în templele egiptene se mai afla şi o categorie numeroasă de preoţi mireni. Această categorie de preoţi era formată din oameni simpli, care îndepliniseră condiţiile de curăţenie şi de purificare impuse. Ei participau la îndeplinirea ritualurilor şi a ceremonialului din temple. De cele mai multe ori îndeplineau activităţi administrative.

Muzica era unul dintre cele mai importante elemente ale slujbelor din temple. În temple se cânta o muzică antifonică, în care corurile formate din preoţi şi preotese cântau sau răspundeau alternativ. Numeroase instrumente acompaniau corurile.

Vechii egipteni considerau că zeii menţin cosmosul în stare de funcţionare şi asigură ordinea cosmică. De aceea, zeii trebuie ţinuţi în stare de “funcţionare”. Funcţia principală a unui templu era de a asigura legătura dintre lumea fizică şi aspectul ortoexistenţial al cosmosului – locul unde se află zeii.

În temple avea loc marele mister al coborârii “sufletelor” Ka şi Ba ale zeilor în statui. Egiptenii considerau că sufletele Ba şi Ka ale zeilor au nevoie de hrană, de băutură, de ocrotirea oamenilor. De statuile zeilor din sanctorum, cele care încorporau sufletele Ba, nu avea voie să se apropie nimeni, în afara personalului calificat: preoţii de rangul cel mai înalt. Numai preoţii “cei puri” se puteau apropia de statui şi puteau îndeplini cultul propriu-zis.

Puritatea rituală a preoţilor se pierdea foarte uşor şi trebuia reînnoită mereu. De aceea, preoţii care aveau acces în sanctorum trebuiau să repete mereu ritualurile de purificare. Zilnic, înainte de slujbe, preoţii se îmbăiau. Se rădeau pe tot trupul, inclusiv pe cap; trebuiau să fie circumcişi, purtau numai veşminte albe de in, trebuiau să respecte o serie de restricţii alimentare. De asemenea, ei trebuiau să fie caşti, să evite să aibă de-a face cu persoane impure şi să nu săvârşească păcate rituale.

În templele egiptene, serviciul religios era împărţit în patru străji, cete – sau ture – anuale. Fiecare “ceată” efectua serviciul în templu timp de trei luni, după care preoţii se întorceau acasă pentru a se ocupa de treburile cotidiene.

Împărţirea în patru străji anuale a cultului permitea preoţilor, pe perioada cât erau în “tură”, să respecte toate interdicţiile. După terminarea turei, preoţii se puteau întoarce la viaţa obişnuită, având grijă ca înaintea intrării în straja următoare să reînnoiască abluţiunile şi purificările necesare. Nu este exclus ca, înainte de intrarea în serviciul religios, preoţii din strajă să fi fost “inspectaţi” prin percepţie extrasenzorială extinsă (ceea ce astăzi, în limbaj parapsihologic, se numeşte “scanarea aurei”) de către superiorii lor, preoţii “văzători”, asupra curăţeniei rituale reflectată în aură.

Slujba zilnică începea dimineaţa, la răsăritul soarelui, în momentul în care Ra se arăta triumfător deasupra pragului orizontului. Formula cu care preoţii deschideau uşile sanctorum-ului era: “Se deschid uşile cerului”. Preoţii aşteptau răsăritul Soarelui, în faţa nişei sau a dulapului în care odihnea statuia zeului. Imediat după ce primele raze ale lui Ra alungau tenebrele nopţii, preoţii scoteau statuia zeului din nişă şi îi făceau toaleta de dimineaţă. Mai întâi făceau baie statuii, stropind-o cu apă sau cu o soluţie formată din apă, natron şi substanţe odorante. Apoi, pentru spălarea pe dinţi şi pe gură, se introducea în gura statuii natron pentru a fi mestecat. După ce aveau loc mai multe rânduri de fumigaţii cu tămâie, se îmbrăca statuia în veşminte scumpe, se farda şi i se aşezau talismane şi amulete. Prezenţele demonice ale slujitorilor balaurului Appophis, care mai aveau curajul să rămână în sanctorum, erau îndepărtate printr-o nouă baie cu fum de tămâie. În acest scop, preoţii ardeau tămâia ce se afla într-o scobitură a altarului sau foloseau ulcioare de lut pline cu tămăie. Fumul tămâii era parfumul cel mai drag zeilor. După aceste ritualuri, se aduceau ofrandele zeului – “masa de dimineaţă” -, după care statuia era aşezată la loc în dulap sau în nişă. (16)

În tot acest timp, preoţii psalmodiau descântece şi invocaţii. În surdină se auzea muzica cântată de corurile de preotese şi acompaniată de numeroase instrumente: flauturi, sistrumuri – un cadru oval pe care erau puse mai multe lamele care huruiau -, lire, fluiere, castagniete sau menate – şiraguri lungi de mărgele, înşirate în jurul gâtului, care erau lovite unele de altele. Dansatoarele, purtând măşti pe chip, bucurau şi ele inima zeilor dansând sau executând figuri mimice. Numai în templele închinate lui Osiris se vorbea în şoaptă, nu se cânta şi nici nu se foloseau instrumente zgomotoase, pentru a nu deranja sufletul Ba al lui Osiris.

Zilnic, aveau loc patru slujbe, care erau mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea de dimineaţă. Seara, avea loc “ceremonia de culcare” a zeului, care, şi ea, într-un fel, o repeta, în sens invers pe cea de dimineaţă. De fapt, “scenariul” general al toaletei de dimineaţă a unei statui nu diferea prea mult de cel care se aplica unei mumii. Prin ritualurile practicate în cadrul serviciului din temple, preoţii egipteni considerau că menţin intactă legătura dintre lumea zeilor şi lumea oamenilor. Prin serviciul cultual, legăturile dintre aspectul ortoexistenţial al cosmosului şi lumea materială erau restaurate periodic pentru ca oamenii să poată beneficia de aportul zeilor invocaţi. Prin serviciul în temple, zeii coborau în statuile aurite din sanctorum (adyton). Vechii egipteni considerau că aurele zeilor, coborâte prin invocaţie în statui, asigură ordinea cosmică şi umană.

Cu timpul, Egiptul a decăzut, în principal datorită pierderii contactului cu aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului. Principalii responsabili au fost, în primul rând, faraonii, care s-au complăcut în cele lumeşti, uitând de misiunea încredinţată lor. Jocurile politice şi nerespectarea tradiţiilor au determinat ruptura dintre aspectul ortoexistenţial al cosmosului şi lumea oamenilor. La rândul lor, preoţii au fost atraşi de puterea politică şi de sunetul plăcut al aurului.

Ultima perioadă a istoriei Egiptului, cunoscută astăzi datorită informaţiilor provenite din mediile greceşti, a fost una de profundă decădere. Faraonii n-au mai fost cea ce fuseseră cândva, fiind reduşi la stadiul de politicieni dispuşi la compromisuri. Preoţii au devenit şarlatani care minţeau poporul, amăgindu-l cu ameninţări fantasmagorice; la rândul lor, statuile din temple, cele în care, cândva, sufletele Ba ale zeilor îşi găsiseră sălaşul, au devenit simple bucăţi de lemn, pe care preoţii le făceau să se mişte prin intermediul sforilor şi ventrilocilor. Pentru unii, distrugerea templelor şi a vestigiilor unei lumi în agonie a apărut, la începutul erei creştine, ca o izbăvire necesară. Pe ruinele vechii lumi, apuse pentru totdeuna, din colbul timpului şi din speranţele transformate în cenuşă, s-a ridicat încet şi sigur, purtat pe aripile noului ev, un avânt către Lumină. La confluenţa dintre două ere, în Galileea învecinată, înţelepciunea şi-a găsit un nou chip, într-un loc numit Golgota, prin jertfa de sânge a lui Iisus Hristos. Căci, în cosmos, în natură, în istorie şi în om, nimic nu se pierde.

Când instituţiile statului egiptean s-au prăbuşit sub ultimii Ptolemei, templele au fost jefuite, sulurile de papirus au fost rupte, iar statuile aurite ale zeilor au dispărut ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Probabil, o elită sacerdotală, conştientă de sfârşitul unui ciclu istoric, a dorit să pună la adăpost comorile de odinioară.

Nu înainte de a se fi întrebat, precum Umberto Ecco în finalul romanului “Numele trandafirului”: “stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (într-o traducere aproximativă, “dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât parfumul”). Sau, altfel spus, “unde sunt timpurile de odinioară, din care n-a mai rămas decât parfumul amintirii” ?

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n