AEGYPTIACA – SPIRITUL, A CĂRUI STRĂLUCIRE SUBLIMĂ ESTE ÎNFRICOŞĂTOARE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

– SPIRITUL, A CĂRUI STRĂLUCIRE SUBLIMĂ ESTE ÎNFRICOŞĂTOARE

73es

Vechii egipteni erau în cunoştinţă de cauză nu numai cu cu privire la existenţa corpului eteric pe care l-au denumit Ka, ci şi cu privire la existenţa sufletului, pe care l-au desemnat prin termenul Ba. În picturile murale de pe morminte, sufletul Ba apare figurat printr-o pasăre cu cap de om şi cu barbă, alături de o lampă mică.

Cele mai multe informaţii despre sufletul Ba pot fi găsite în ritualurile legate de mumificare, de înmormântare şi în pasajele care se referă la existenţa omului în lumea de dincolo. Astfel, Textele sarcofagelor afirmă că, datorită ritualurilor de înmormântare, Ba rămâne lângă mumie, păzind-o. Ba poate lua orice înfăţişare doreşte şi poate apăra mumia de agresiunile îndreptate împotriva ei.

Vechile scrieri egiptene mai afirmă că puterea sufletului Ba al unei persoane al cărei trup a fost mumificat este aproape nelimitată, în timp ce Ba-ul unei persoane al cărei trup nu a fost mumificat, nu are nici o putere. Ba-ul – şi nu mumia, care nu reprezintă decât un suport material – este, de fapt, acel element component al fiinţei umane care se poate bucura de toate utilităţile existente în camera mortuară: hrană, bogăţii, băuturi. În multe inscripţii aflate pe pereţii mormintelor, se afirmă că sufletul Ba are puterea de a ieşi afară din mormânt. După moarte, Ba-ul unui defunct părăseşte trupul şi îşi ia zborul, ca o pasăre, spre lumea de dincolo. Acest fapt este confirmat de contactorii şi clarvăzătorii timpurilor moderne, care au confirmat că, la scurt timp după moarte, binomul astral-mental, adică sufletul îşi continuă traiectul post-mortem în lumea de dincolo, rupându-se de planul material.

Vechile scrieri egiptene mai lasă să se înţeleagă că, imediat după moarte, Ba-ul unui om se poate manifesta în două ipostaze distincte, în funcţie de ceea ce se întâmplă trupului. Prima ipostază este cea naturală; ea se manifestă în condiţiile în care trupul este redat entropiei lumii fizice. În condiţiile descompunerii trupului, Ba-ul, adică sufletul, devine un suflet decorporat, care nu mai are legătură cu planul material. A doua ipostază a unui Ba este aceea în care trupul este mumificat; în condiţiile mumificării trupului, sufletul Ba rămâne legat de trupul material ca de un suport. În prima ipostază, fiind lipsit de un suport în lumea fizică, deci fiind lipsit de un trup mumificat, Ba-ul nu mai are nici un contact cu lumea de aici. El devine un suflet decorporat lipsit de memorie, de voinţă şi de conştiinţă. Posedând însă un suport fizic, adică beneficiind de mumificarea trupului, procedeu care, financiar, nu era la îndemâna oricui, defunctul nu se rupea de lumea materială. Atâta timp cât trupul mumificat nu era supus entropiei, sufletul defunctului, Ba-ul, era legat magic sau energetic de lumea fizică. El putea acţiona asupra lumii materiale şi asupra oamenilor.

Cazul unui suflet Ba decorporat, care avea o contraparte materială – mumia – sustrasă legii entropiei, era un caz particular. Vechile scrieri desemnau acest caz particular prin termenul Khaibit, temen care poate fi tradus prin “umbră” sau prin “fantomă”. De fapt, Khaibit-ul era acea „fantomă” care cumula Ka-ul şi Ba-ul unui defunct al cărui trup a fost mumificat. În acest context, devine evident că rolul principal al mumificării era de a împiedica sufletul Ka să se dezintegreze. Ka-ul, adică corpul eteric, se unea în acest caz particular cu Ba-ul, sufletul şi continua să existe ca atare. Dacă corpul eteric s-ar fi dezintegrat la moarte, aşa cum se întâmplă în mod normal la toţi oamenii, atunci Ba-ul n-ar fi avut nici un suport pentru a exista alături de trupul mumificat. Ka-ul, corpul eteric, reprezenta chiar legătura dintre trup şi suflet – Ba. Aşadar, Khaibitul nu era unul din „sufletele” naturale, precum Ka-ul sau Ba-ul, ci doar o formă particulară de manifestare a unei persoane al cărei trup a fost mumificat. Este de la sine înţeles că nu orice om devine un Khaibit după moarte, ci numai acela al cărui trup a fost mumificat. Khaibitul era un produs magic al preoţilor îmbălsămători, care se putea manifesta în ambele lumi, în lumea fizică şi în lumea de dincolo. El putea influenţa orice persoană vie sau moartă. Dacă se iau în considerare aceste aspecte de ordin spiritual-ezoteric, taina mumificării cadavrelor în vechiul Egipt apare într-o altă lumină.

Devine astfel evident că afirmaţiile vechilor înţelepţi ai antichităţii – cum a fost, de exemplu, cazul preotului Manethon, care afirma că Egiptul a fost condus peste cinci mii de ani de “spirite ale morţilor” – ascund taine adânci. Afirmaţia lui Manethon nu reprezintă o glumă scornită special pentru amuzamentul cercetătorilor din epoca modernă. Cu atât mai mult cu cât, este de presupus că, în decursul miilor de ani de existenţă ai statului egiptean, au fost mumificaţi un număr apreciabil de faraoni, de mari preoţi şi de alţi înalţi demnitari.

Devine la fel de lesne de înţeles şi faptul că majoritatea personajelor din oligarhia statului egiptean, ale căror trupuri au fost îmbălsămate pentru „milioane de ani ce vor urma” – după expresia folosită de vechile scrieri – au devenit astfel Khaibit. Manifestându-se ca „umbre”, ei au constituit o armată redutabilă care acţiona asupra lumii fizice. Existenţa lor trebuie să fi constituit în antichitate un subiect tabu şi, mai mult decât atât, trebuie să fi constituit un subiect ce producea groază sau spaimă superstiţioasă. Mai trebuie remarcat că expresia „pentru milioanele de ani ce vor urma” nu se referea la trupul mumificat care, în sine, nu avea prea multă importanţă, fiind numai o cochilie goală – cochilie care trebuia totuşi păstrată intactă, deoarece de ea depindea existenţa Khaibitului. Expresia se referea chiar la Khaibit, care era „programat” să dăinuiască milioane de ani. Persoanele care deveneau Khaibit, rămâneau legate de teritoriul Egiptului şi de planul material. Ele rămâneau în această stare atâta vreme cât exista suportul fizic – mumia. Istoricii moderni care îşi închipuie că egiptenii mumificau cadavrele în vederea unei presupuse învieri – şi aceasta este explicaţia cea mai frecventă care se atribuie acestui procedeu de către concepţia materialistă – dovedesc cât de departe sunt de înţelegerea mentalităţii vechilor egipteni, dar mai ales, dovedesc o necunoaştere flagrantă a legilor spirituale. Vechii egipteni nu erau atât de naivi sau de ignoranţi încât să creadă că după îmbălsămare, deci după ce organele vitale – inima şi creierul – erau scoase, acel trup mai putea fi vreodată resuscitat. Textele medicale egiptene, atâtea câte s-au păstrat, demonstrează că vechii medici-sacerdoţi cunoşteau, poate la fel de bine ca şi medicii de azi, rolul şi funcţiile fiecărui organ al trupului, astfel încât nu aveau cum să-şi imagineze că un trup îmbălsămat ar putea fi cândva înviat. Iar în ceea ce priveşte metodele medicinei alternative, vechii medici egipteni erau în multe privinţe superiori medicilor din ziua de azi.

De asemenea, scrierile egiptene puneau mare preţ pe cunoaşterea numelui secret al oamenilor şi al zeilor, dar şi pe cunoaşterea “cuvintelor de putere” şi a parolelor magice prin care se contacta aspectul ortoexistenţial al cosmosului. Iniţiaţii egipteni erau de părere că fiecare om are un nume secret, diferit de cel cunoscut de toată lumea. Ceea ce era valabil despre oameni, era valabil şi pentru zei. Numele zeilor, care figurau în inscripţii sau în cărţile sacre, nu erau numele reale. Numele publice ale zeilor nu aveau nimic în comun cu numele secrete, spirituale, fiind simple simulacre fără valoare. „Cunosc numele adevărat al tuturor zeilor, sunt curat, sunt pur” – exclamau defuncţii în faţa consiliului zeilor, la judecata lui Osiris. Cunoaşterea numelui real a unui zeu sau a unui om permitea dominarea acestuia şi, într-un fel, aservirea sa. (3)

 Aşadar, ştiinţa magică a vechilor egipteni avea la bază forţa cuvântului şi a vibraţiilor sonore. Această concepţie magică pleca de la convingerea că întreaga realitate a fost creată prin rostirea numelor obiectelor şi fiinţelor. “Numele este prezicere” afirmau, la rândul lor, înţelepţii  romani, reformulând una dintre cele mai importante concepţii ale vechilor egipteni. Cu alte cuvinte, destinul omului este legat de numele său. Ceea ce înseamnă, că numele de spirit reverberează la nivelul sufletului Ka, al corpului eteric, Ba, dar şi la nivelul realităţii materiale, în numele purtat de om în decursul vieţii. „Numele – sintetiza scriitorul român Constantin Daniel concepţia vechilor egipteni – erau legate îndeaproape de chipul şi imaginea unui om. Aşa cum imaginea era percepută în mod vizual, tot aşa numele era o realitate auditivă aflată în conexiune cu o putere care împingea la bine sau la rău pe purtătorul său. Tot ce există are un nume, iar numele aparţine esenţei lucrurilor, în vreme ce chipul, imaginea este doar un simulacru al lucrului real„. (3)

Concepţia spiritualist-ezoterică modernă împărtăşeşte aceeaşi convingere: universul a luat fiinţă prin rostirea unor Cuvinte sacre de către Fiinţa Supremă, Dumnezeu. Rostind numele lucrurilor şi fiinţelor, Fiinţa supremă a dat naştere lumii. Primul act pe care Fiinţa Supremă l-a realizat a fost rostirea propriului Nume. Apoi Fiinţa Supremă a rostit numele îngerilor, care, din acel moment, au început să existe. Asemănător, spiritele oamenilor au fost create de Fiinţa Supremă, Dumnezeu prin rostirea numelor secrete, de spirite.

Pentru vechii egipteni, acordarea numelui unui copil era un eveniment extrem de important, fiind dezbătut de familie şi de sacerdoţi, cu mult timp înainte de naşterea acestuia. Orice fiinţă omenească trebuia să primească un nume pentru că, spuneau vechii egipteni, “ceea ce nu are nume nu există”. Numele real, secret, al unei persoane, atunci când era cunoscut, nu era divulgat nimănui; de cele mai multe ori, nu era cunoscut nici de posesorul său. De regulă, numele secret era cunoscut de posesor abia în momentul iniţierii. Unii oameni îşi puteau cunoşte numele secret în vis. Chiar şi numele comun care se dădea la naştere, care era un epifenomen al numelui secret, era în relaţii vibratorii cu numele unui zeu. Numele unui egiptean conţinea numele unui zeu, care astfel îi devenea „patron” şi protector. De exemplu, numele Ramses era format din „Ra”, numele zeului Soarelui şi „mose”, care însemna „a se naşte”, prin extensie copil; semnificaţia era simplă: “copilul lui Ra”. Ceea ce însemna că atât fizic, cât şi magic copilul respectiv era situat sub protecţia lui Ra. Numele era identic cu Ka-ul sau, oricum, se manifesta şi prin intermediul Ka-ului.

După moarte, fiecare om era avertizat ca nu cumva să-şi uite numele. Cel care-şi uita numele, sau cel căruia îi era „furat” numele – vechile scrieri amintesc şi despre asemenea stranii fenomene -, avea toate şansele să fie aneantizat, căci, nu-i aşa, “ceea ce nu are nume nu există”. În acest sens, textele egiptene precizau că, după moarte, la judecata lui Osiris, zeul Thoth, scribul zeilor, căuta numele fiecărui defunct în sulul de papirus care conţinea numele tuturor muritorilor, în timp ce ceilalţi zei judecători „miroseau” defunctul, pentru a vedea dacă acesta face parte dintre ei. Cu alte cuvinte, fiecare muritor avea o rubrică, într-un fel de “registru al stării civile”, unde figura numele său real, secret, numele de suflet (numele de duh sau de spirit). Acest nume secret, de suflet, a fost denumit Ren de vechii egipteni. Termenul Ren, care apare foarte des în vechile scrieri egiptene, mai ales în Cartea morţilor, desemna tocmai numele spiritual prin care un om se deosebea de alt om. În timp ce numele public, cel care figura în analele administrative, era un nume ales oarecum arbitrar, o convenţie socială care nu avea o importanţă prea mare, numele real, „ascuns”, numele spiritual al omului, avea o importanţă capitală pentru destinul unui om. Numele secret era unic şi nu putea fi modificat. Ren, numele secret, era elementul de identitate – esenţa fiinţei – unui om. Această esenţă intimă se exprimă, cum este şi firesc, printr-un sunet spiritual. Un sunet spiritual nu poate fi emis, din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, decât de o anumită structură aurică, de un corp auric. În acest context, se poate deduce că, ceea ce vechii egipteni defineau prin termenul Ren, astăzi poartă numele de corp cauzal, corp spiritual sau corp eteric matricial.

Corpul cauzal, afirmă contactoarea americană Barbara Ann Brennen, „poate fi asemănat cu o undă de lumină de o formă complicată, vibrând cu un ritm foarte rapid. Aproape că poţi auzi un sunet când o priveşti„. În opinia autoarei citate, corpul cauzal are înfăţişarea unui ou format din mii de fire aurii. Forma de ou se întinde în afara trupului la o distanţă de 70 – 80 cm, în funcţie de persoană. (15)

Tocmai sunetul produs de corpul cauzal a fost recunoscut de vechii egipteni ca fiind esenţa fiinţei. Corpul cauzal este elementul intim al fiinţei umane, care conferă continuitatea conştiinţei şi memoriei; sunetul emis de el este „numele spiritual” al oricărei fiinţe. La acest nivel auric, după cum afirmă concepţia spiritualist-ezoterică modernă, se află înmagazinate toate experienţele cucerite în existenţele anterioare. Ren, corpul cauzal, poate fi considerat amprenta spirituală a fiecărui om care trăieşte pe Pământ. El este unic pentru fiecare persoană, precum, la nivelul fizic, amprentele digitale sunt unice. Ren este legat intim de destinul fiecăruia, de chipul fiecăruia, de Ka-ul şi de Ba-ul fiecăruia, pentru că, în câmpul cauzal, există un fel de “benzi holografice” (după cum afirmă contactoarea americană Barbara Ann Brennen) ce conţin memoria existenţelor anterioare. După cum, la nivel individual, se poate vorbi despre corpul cauzal care conţine amprenta spirituală a fiecărui om, tot astfel, la nivelul macrocosmic ortoexistenţial analog, se află planul cauzal, memoria cosmică sau cronica akasha.

Asupra Ka-ului (corpul eteric), asupra Ba-ului (corpul astral) şi asupra Ren-ului (Numele) nu se acţiona doar în scop tămăduitor, ci şi prin lucrări vrăjitoreşti sau magice – prin exorcisme, magie simbolică sau sacramentală. În vechiul Egipt, ceea ce astăzi poartă numele de război parapsihologic era un fapt generalizat. Istoria socio-politică a statului egiptean antic pare să fi fost un veritabil teatru de război al luptelor de culise „acoperite”, al puterilor magice şi al asasinatelor „curate”. De aceea, artefactele apotropaice (de protecţie magică) erau foarte răspândite şi des folosite în lupta surdă care viza agresiunea asupra corpului eteric sau astral. În vechiul Egipt acţiunile magice erau un fapt la fel de cotidian, precum sunt astăzi cele care au la bază tehnologia. Actele pur religioase se împleteau cu actele magice, iar oamenii puteau deveni victime ale influenţelor energetice – eterice sau astrale – provenite din mediul terestru, de la inamici, din lumea de dincolo sau din lumea zeilor.

Un rol bine definit în concepţiile magice ale vechilor egipteni l-a jucat ceea ce a primit numele Hike. Hike era, de fapt, numele energiei fluide prin care se realizau vrăjile. În Evul Mediu, Hike a primit numele de Liquor Vitae, Anima Mundi sau Lumina astrală, fiind considerată suportul eteric al operaţiunilor magice. Egiptenii credeau că Hike se află peste tot. Hike era captată de magicieni prin lucrare magică, era „cumulată” şi înmagazinată în statuete sau păpuşi magice şi apoi era transferată „obiectivului” care, brusc, se îmbolnăvea sau murea. Ulterior, Hike a fost personificat, devenind un zeu foarte puternic. Genealogic, Hike era considerat fiul zeului Atum sau, mai precis, emanaţia sa. Printre numeroasele legături de rudenie ale zeului Hike se numără zeii Sia şi Huh, Înţelegerea şi Porunca. (57)

Mai trebuie doar menţionat faptul că şi pentru concepţia spiritualist-ezoterică modernă, numele purtat de om în scurta existenţă terestră – de fapt, vibraţia energetică conţinută în expresia fonetică a acestuia – reprezinta interfaţa unei realităţi mult mai profunde, care este numele real al spiritului ce se întrupează în planul material.

În afara elementelor aurice deja menţionate – dublul eteric Ka, sufletul Ba, numele Ren – vechii egipteni erau de părere că omul posedă un element imuabil, nemuritor, pe care îl desemnau prin termenul Akh. Akh este ceea ce în ziua de astăzi concepţia spiritualist-ezoterică desemnează prin termenul de spirit.

Dacă pentru concepţia materialistă, spiritul reprezintă o funcţie a materiei superior organizată, pentru vechii egipteni spiritul, akh nu avea nimic de-a face cu trupul, dar nici cu sufletul, cu raţiunea, cu inteligenţa sau cu vreuna din determinaţiile acestora. Pentru vechii egipteni, spiritul, Akh, era un element imuabil, autonom, necondiţionat de existenţa terestră. Nu întâmplător, cuvântul egiptean care desemna termenul de spirit sau, oricum, cuvântul similar termenului de spirit, provenea din verbul “a străluci”: achu. Akh, Achu sau Ackh, reprezenetat hieroglific prin pasărea ibis cu moţ, era un termen polivalent.

Cel mai adesea, cuvântul akh era atribuit defuncţilor purificaţi, adică celor găsiţi puri la judecata lui Osiris. Nu orice defunct era considerat un akh, ci numai defuncţii purificaţi sau, cum spuneau egiptenii, “osirificaţi” sau „transfiguraţi”. Transfigurarea, la egipteni, se numea sach. Prin s-ach, adică prin transfigurare, omul devenea un ach, un spirit liber.

Sintetizând opinia vechilor egipteni cu privire la spirit, cea mai edificatoare formulare ar fi o expresie arhaică, care, deşi nu aparţine arealului cultural al vechilor egipteni, ci arealulului cultural persan – arealului adoratorilor focului, adepţii lui Zarathustra – poate fi aplicată fără reţinere modului în care vechii egipteni defineau spiritul: „spiritul, a cărui strălucire sublimă este înfricoşătoare„. Această expresie dezvăluie un aspect definitoriu pentru mentalitatea vechilor iniţiaţi egipteni; pentru ei apropierea de aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului era înfricoşătoare şi, uneori, copleşitoare.

Singurul corespondent mai exact al termenului ach este termenul atman din scrierile Indiei antice. Pentru scrierile indiene, atman este spiritul individual al omului, în jurul căruia este centrat tot ceea ce înseamnă fiinţa omenească. Atman – după cum e scris în una dintre cele mai importante scrieri indiene, Chandogya Upanishad, este „lumina care străluceşte în inima omului, mai mică decât o sămânţă de orz, decât un grăunte de muştar şi totuşi mai mare decât pământul, mai mare decât atmosfera, mai mare decât aceste lumi„. (19)

La fel ca şi la vechii mistici indieni, pentru care omul devine un atman prin eliberarea finală (nirvana, samadhi sau moksha), pentru vechii iniţiaţi egipteni fiinţa omenească devenea un akh – un spirit – numai în urma „transfigurării”, denumită sach. Devenind un s-akh, iniţiaţii egipteni primeau “crucea vieţii” (crucea ansată), denumită ankh.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n