AEGYPTIACA – SCRIERILE ESCHATOLOGICE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

– SCRIERILE ESCHATOLOGICE

20

 

Cele mai importante, dar şi cele mai vechi scrieri eschatologice egiptene sunt Textele piramidelor, care reproduc textele funerare înscrise odinioară pe pereţii piramidelor. Textele piramidelor stau la baza tuturor celorlalte scrieri eschatologice egiptene.

Textele piramidelor au fost descoperite de marele egiptolog Auguste Mariette şi publicate de Gaston Maspero. Numărul textelor cuprinse în acest corpus, care reproduce textele funerare înscrise pe pereţii piramidelor şi care datează de la sfârşitul Dinastiei a V-a, nu depăşeşte şapte sute, cuprinzând descântece, formule magice sau catartice care trebuiau rostite pentru faraonul defunct. Ele nu se refereau la toţi oamenii, ci doar la faraoni, care erau consideraţi zei încarnaţi. Textele piramidelor afirmă că numai faraonul avea asigurată o postexistenţă fericită şi chiar nemurirea. Faraonul era considerat fiul lui Ra, deci era singurul muritor îndreptăţit să aspire la un loc cât mai înalt printre zei.

Textele piramidelor afirmă, în principiu, că sufletul faronului supravieţuieşte morţii în limitele strâmte ale mormântului. După moarte, sufletul îşi desfăşoară existenţa în funcţie de modul în care acesta şi-a trăit existenţa trupească. Textele piramidelor mai afirmă că existenţa sufletului decorporat nu este prea diferită de existenţa pe care a dus-o pe pământ, fiind o continuare a acesteia. Fiind legat de mormânt, defunctul continuă să bea bere, să mănânce ofrandele ce-i sunt aduse, să are ogorul – într-un cuvânt să se bucure de-o existenţă cotidiană liniştită. Oricum, mormântul era “utilat” cu cele necesare unui trai “decent”.

Textele piramidelor mai descriu într-un mod lapidar călătoria faraonului, imediat după momentul morţii, în lumea de dincolo, începând de la trecerea “apei” care separă lumea de aici de lumea de dincolo, şi până la pătrunderea în ceea ce vechii egipteni numeau “Câmpiile trestiilor” sau “Locul preafericiţilor”. Textele Piramidelor mai precizează că, după moarte, faraonul se transforma într-o pasăre, într-un şoim sau într-o raţă care zboară la cer. Pasărea este, desigur, simbolul sufletului. În alte pasaje, faraonul urcă la cer cu ajutorul unei scări făcute de Ra. Există şi pasaje în care faraonul devine un fulger de lumină; el urcă la cer “într-o vâlvătaie de foc”. Ajuns în cer, faraonul se îmbăiază în “sudoarea” înmiresmată a lui Osiris, iar oasele sale se transformă în fier. Un alt pasaj din Textele piramidelor afirmă că, ajuns în cer, faraonul “îi fugăreşte pe zei şi îi mănâncă”. “El înghite spiritele lor şi mănâncă inteligenţa lor”, ceea ce înseamnă că îşi însuşeşte puterea lor magică. Fiind fiul lui Ra, faraonul nu este supus judecăţii morţilor, ocolind ţinuturile inferioare ale lumii de dincolo, care sunt pline de demoni nefaşti. În cele din urmă, după ce parcurge diferite ţinuturi ale lumii de dincolo, faraonul se identifica cu Osiris. “Osiris, Rege, fiul lui Nut, frate al lui Isis. Fiul tău Horus îţi deschide gura”, scriu Textele piramidelor, referindu-se la faraonul care este astfel identificat cu Osiris. (3)

Egiptologii moderni au împărţit Textele piramidelor în capitole. Este vorba, desigur, de o împărţire bazată pe criterii filologice. Fiecare capitol este compus din mai multe formule magice, fiind însoţit de un “cuvânt de spus”. Capitolele sunt formate din “texte-eu” sau “texte-tu”. “Textele-eu” sunt textele în care faraonul defunct vorbeşte la persoana I, iar “textele-tu” sunt textele în care formula magică este recomandată faraonului: “vei face cutare lucru”. Mai există şi formule în care se foloseşte persoana a treia singular: “faraonul va face cutare lucru”. Împărţirea lingvistică, gramaticală şi topică folosită de egiptologia modernă în cazul Textelor piramidelor este însă pur formală. Textele piramidelor lasă să se întrevadă o altă succesiune a inscripţiilor; această succesiune pare să urmeze logica traiectului post-mortem al faraonului defunct şi nu logica lingvistică şi topică. Un bun cunoscător al culturii spirituale a vechilor egipteni, savantul român Constantin Daniel remarca faptul că scrierea hieroglifică folosită în Textele piramidelor “era foarte deosebită de cea a inscripţiilor din Imperiul vechi, căci se eliminau din scris tot ce era imagine hieroglifică a unui om sau a unui animal care ar fi putut, prin descântecele unui duşman, să prindă viaţă, să se transforme din desene şi picturi în fiinţe vii, însufleţite, care să atace sau să vatăme pe faraonul defunct. Alteori, hieroglifele reprezentând oameni şi animale erau alterate sau desenate numai pe jumătate, ori aveau un cuţit sau o suliţă împlântate în ele” (3).

În timpul “perioadei intermediare” (2263-2000 înainte de Iisus Hristos) a avut loc un eveniment de maximă importanţă în viaţa spirituală a vechilor egipteni. Acest eveniment a fost denumit de Mircea Eliade, printr-o formularea “democratizarea vieţii dincolo de moarte”. (4)

“Democratizarea vieţii dincolo de moarte” a presupus aplicarea şi la alţi oameni a procedurilor care, anterior, se aplicau numai faraonilor. Întregul ansamblu de explicaţii teoretice şi practice, de rituri de trecere, formule magice şi incantaţii, care anterior figurau în Textele piramidelor şi care erau aplicate doar faraonilor defuncţi, a fost adaptat printr-un proces de democratizare fără precedent, şi a devenit un bun comun.

Din punct de vedere istoric, “democratizarea vieţii dincolo de moarte” a avut loc pe fundalul situaţiei socio-politice a “primei perioade intermediare” (2160-2055 înainte de Iisus Hristos), care a dus la diminuarea influenţei monarhiei şi la scăderea puterii politice a faraonilor. Este însă de presupus că şi alţi factori, în afara celor politici şi sociali, au contribuit la această schimbare de atitudine. Iniţierea în temple, eveniment de mare însemnătate pentru egipteni, la care au participat din ce în ce mai mulţi oameni din afara clasei sacerdotale, a determinat înţelegerea şi acceptarea faptului că nu numai faraonii pot cuceri nemurirea şi se pot identifica cu Osiris. De asemenea, se poate presupune că, în acea perioadă, tot mai mulţi oameni au călătorit iniţiatic în lumea de dincolo – ceea ce astăzi poartă numele de “out of body experience”, ieşire voluntară în afara trupului. Pe baza informaţiilor astfel culese, iniţiaţii egipteni au construit un cadru general, teoretic şi practic, al cărui ultim scop era emanciparea tuturor ce avuseseră astfel de experienţe iniţiatice şi, în cele din urmă, ocuparea unui loc cât mai “cald” în lumea de dincolo.

Expresia revoluţiei spirituale provocată de “democratizarea vieţii de dincolo de moarte”, a constituit-o apariţia unei alte categorii de texte eschatologice, denumite Textele sarcofagelor. Textele sarcofagelor au început să fie scrise pe pereţii sarcofagelor tuturor celor care îşi permiteau să le cumpere – nobili, războinici, sacerdoţi. Textele sarcofagelor sunt formate din aproximativ 1185 de texte scurte care conţin incantaţii, vrăji, descântece, farmece împotriva setei, a foamei sau a frigului, precum şi împotriva demonilor terifianţi din lumea de dincolo.

Sarcofagele simbolizau universul. Partea de deasupra a unui sarcofag reprezenta cerul, partea de dedesubt pământul, iar părţile laterale reprezentau cele patru direcţii ale spaţiului. Desenul unui ochi – denumit ochiul Uzat, ochiul zeului Horus – pictat pe peretele lateral al sarcofagului, permitea defunctului să vadă lumea celor vii. Defunctul, depus în sarcofag, devenea Osiris.

Pentru vechii iniţiaţi egipteni care au compus Textele sarcofagelor, moartea reprezenta, dincolo de pierderea trupului fizic, şi o ruptură de nivel care fracţiona conştiinţa. Pierderea continuităţii conştiinţei determina pierderea memoriei existenţei fizice şi, deci, “uitarea de sine”. Textele sarcofagelor apreciau că, imediat după moarte, defuncţii îşi pierd identitatea, nu mai ştiu cine sunt, devenind un fel de umbră rătăcitore, care orbecăie printre ceţurile Amduatului. Riturile descrise de Textele sarcofagelor aveau drept scop tocmai scoaterea defuncţilor din acest statut nefast. Cunoscând dinainte etapele care trebuiau străbătute, cunoscând “cuvintele de putere” (parolele de trecere), cunoscând porţile şi paznicii care domneau în Amduat, defuncţii se putea mişca cu mai multă siguranţă, acţionând în sensul emancipării de sub domnia forţelor abisale sau infernale. Se poate spune că, folosindu-se de artificii magice, de formule rituale şi de riturile cultului morţilor, defuncţii ocoleau capcanele forţelor malefice ce stăpâneau lumea de dincolo, Amduatul, pentru a pătrunde în lumea personală a lui Osiris, denumită Amenti. Pentru a pătrunde în lumea personală a lui Osiris, defuncţii trebuiau să străbată numeroase regiuni intermediare, pline de capcane înfricoşătoare şi păzite de demoni zoomorfi hidoşi, care puteau să distrugă oricând sufletele celor care nu cunoşteau formulele, cuvintele de putere şi parolele de trecere.

Textele sarcofagelor afirmau, de asemenea, că, între cer şi pământ, există un uriaş năvod care are rolul de a selecta sufletele celor care voiesc a ajunge în lumea lui Osiris, denumită Amenti. Pentru a se strecura prin subtila ţesătură, defuncţii trebuiau să cunoască numele părţilor componente ale năvodului şi ale bărcilor “pescarilor de suflete” – demonii polimorfi care înşfăcau sufletele celor nepregătiţi pentru această temerară încercare. Urcarea defunctului la cer avea loc sub forma unui şoim sau a unui ibis – simboluri ale sufletului. “O, voi, pescari ai morţilor – stă scris în Textele sarcofagelor – o, voi, copii ai taţilor voştri care prind morţii, n-aveţi decât să-i prindeţi pe cei care sunt pe pământ, pe mine nu mă puteţi prinde în plasele voastre care prind morţii. Priviţi-mă, voi, pescari de oameni. Nu mă veţi prinde, nu mă veţi înşfăca, nu vă veţi impune voinţa împotriva mea”. (3)

În secolele următoare, un alt text, la fel de important, a început să fie scris sau, mai corect spus, pictat pe pereţii interiori şi pe fundul sarcofagelor. Este vorba despre Cartea celor două căi, care provine, după câte se pare, din mediile teologice din oraşul egiptean Hermopolis. Cartea celor două căi descrie, evident, cele două căi pe care le pot parcurge sufletele defuncţilor pentru a ajunge în lumea lui Osiris. Un drum merge pe apă, iar celălalt merge pe uscat. Atât pe apă, cât şi pe uscat, drumurile lumii de dincolo sunt păzite de demoni şi de “paznici”. Cele două drumuri sunt înconjurate de cercuri de foc. Ele pot fi străbătute numai de cei care cunosc cuvintele de trecere, descântecele, parolele şi formulele magice potrivite. Numele demonilor ce păzesc cele două căi sunt sugestive: Mânuitorul de Cuţite, Faţa de Câine, Cel care este trântit cu două feţe în bălegar, Înaltul Vânturilor, Domnul puterii care loveşte, Cel care scuipă Nilul, Cel care taie, Cel care priveşte ameninţător, Cel a cărui faţă este inversată, Cel care se hrăneşte cu cadavre.

După anul 1500 înainte de Iisus Hristos, textele magice care erau scrise pe pereţii sarcofagelor au început să fie scrise pe un sul de papirus. Acest sul de papirus a început să fie aşezat în sacrcofag, chiar pe genunchii mumiei, la îndemână, pentru a-i servi drept ghid în lumea cealaltă. Egiptenii au denumit acest sul de papirus Carte pentru ieşirea la lumina zilei; în epoca modernă, sulul de papirus a primit numele de Carte a Morţilor. Denumirea actuală de Carte a morţilor a fost dată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către egiptologul R. Lepsius.

Actualmente, sunt cunoscute două versiuni ale Cărţii pentru ieşire la lumina zilei. Cea redactată la Theba, în perioada Imperiului Vechi, are 174 de capitole, în timp ce cealaltă versiune, redactată la Sais în Epoca tardivă, în timpul domniei Ptolemeilor, are numai 165 de capitole. Exemplarul de la British Museum al sulului de papirus pe care a fost scrisă Cartea pentru ieşire la lumina zilei, are o lungime de 37 de metri.

Cartea pentru ieşire la lumina zilei cuprinde multe texte preluate din Textele sarcofagelor, din Textele piramidelor, precum şi din alte cărţi eschatologice mai vechi, care au fost adaptate şi prelucrate. Totuşi, faţă de textele eschatologice anterioare, în Cartea pentru ieşire la lumina zilei apare un element inedit. În afara formulelor magice şi a descântecelor, un accent deosebit este pus pe moralitatea defunctului. Descântecele magice, care asigurau parcurgerea în bune condiţii a Amduatului, au fost trecute pe plan secund, rolul principal revenind “inimii curate”, faptelor bune şi moralităţii defuncţilor. Astfel, o dată cu apariţia Cărţii pentru ieşirea la lumina zilei, ca o noutate absolută, accesul în Amenti, lumea personală a lui Osiris, a început să fie garantat doar dacă defunctul trăise în conformitate cu Maat, Adevărul şi Dreptatea.

După cum se ştie, o concepţie asemănătoare a apărut, cam în aceeaşi perioadă, în India antică, în scrierile denumite Upanishade. Ca şi la vechii egipteni, vechii indieni au schimbat la un moment dat vechile concepţii bazate pe magie (promovate în Vede) cu cele bazate pe fapte bune şi pe “inima curată”. În acest context, Upanishadele au promovat doctrina karmei, a destinului individual şi a dharmei. Dharma este un termen sanscrit care are acelaşi sens ca termenul egiptean Maat. Ambii termeni desemnează Ordinea cosmică, morală şi socială.

Primele apariţii în epoca modernă ale Cărţii egiptene a morţilor (Cartea pentru ieşire la lumina zilei) au provocat stupoarea mediilor ştiinţifice. Tradusă la finele secolului al XIX-lea, Cartea egipteană a morţilor a fost imediat etichetată drept “un monument al schizofreniei unui popor”. Abia după anul 1900, Cartea morţilor a început să fie comentată aşa cum se cuvine, în special datorită activităţii de pionierat a lui Sir E. A Wallis Budge.

Totuşi, chiar şi în ziua de astăzi, această importantă operă a vechilor iniţiaţi egipteni, este destul de puţin cunoscută, fiind interpretată mai mult ca o creaţie “mitico-poetică”, fără nici un suport real.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n