AEGYPTIACA – PRIMORDIUM: SOARELE COPIL

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

PRIMORDIUM: SOARELE COPIL

 49058140_1969312816471694_6534961769301934080_n

De-a lungul istoriei Egiptului, fiecare şcoală teologică şi fiecare confrerie sacerdotală a căutat să-şi impună propria sa concepţie cosmogonică. Prin acest act, şcolile teologice, confreriile sacerdotale sau consiliile administrative ale templelor încercau să promoveze propriul zeu la gradul de zeu universal. Din acest motiv au existat mai multe variante cosmogonice egiptene.

În esenţă, după majoritatea scrierilor egiptene, la originea universului se afla Nun, starea virtuală dinaintea creaţiei, simbolizată prin apele primordiale şi reprezentată grafic prin hieroglifa NW. Nun, apele primordiale erau înconjurate de Tenebre – Keku. Nun simbolizau, de fapt, haosul, starea sau, mai corect spus, non-starea dinaintea creaţiei lumii. Nun, după textele egiptene, nu era o formă sau o suprafaţă, ci o esenţă spirituală care umplea cu ideea de sine întreg universul. Nun avea patru denumiri extrem de sugestive: Nimic, Nicăieri, Infinit şi Întuneric. Deşi semnifica apele primordiale existente înaintea creaţiei, Nun era reprezentat pictografic printr-un zeu cu aspect de bărbat bărbos cu cap de şarpe, cu trupul în apă până la brâu, care susţinea barca solară a lui Ra. (16)

Cosmogonia egipteană atribuia actul creaţiei unui singur zeu. Problema este că numele acestui zeu varia de la o nomă la alta, de la un templu la altul, de la o şcoală teologică la alta. Vechile papirusuri egiptene afirmau că zeul cosmocreator, ce “purta în sine suma existenţei şi a fiinţei”, a dat naştere în inima sa dorinţei de a se manifesta şi s-a separat de Nun printr-un act demiurgic. “Spiritul său a devenit Ra care înfruntă tenebrele”. La rândul său, Papirusul din Leyda afirma următoarele, referindu-se la zeul cosmocreator: “Nu exista nici un zeu înaintea lui şi nici un alt zeu cu el atunci când el şi-a rostit formulele; nu exista nici o mamă care să-i pună numele şi nici un tată care să-l fi zămislit”. Aceeaşi idee a fost susţinută de papirusul Nesmin: “Am creat toate formele care mi-au ieşit din gură pe când nu era nici cer nici pământ” exclamă zeul creator. (13)

Pentru majoritatea cosmogoniilor egiptene, creaţia universului coincide cu apariţia luminii Soarelui (“Ra care înfruntă tenebrele”), iar primul aspect al creaţiei îl constituie apariţia Locului Dintâi. Locul dintîi era fie o Colină primordială, fie un Lac sfânt, fie un Lotus, fie un Ou cosmogonic.

În acest context, se poate remarca încă o dată că vechii iniţiaţi egipteni nu l-au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu (pe care noi, creştinii de astăzi, îl numim Tată şi căruia îi adresăm rugăciunea “Tatăl Nostru”, aşa cum ne-a învăţat Fiul Său, Iisus Hristos), astfel că nu aveau cum să vorbească despre Lumina Sa, apărută în ziua întâi a creaţiei. Ei nu cunoşteau decât lumina emanată de Geniul Planetar al Soarelui, Ra, care a apărut abia în ziua a patra a creaţiei lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că citirea psihotronică a cronicii akasha de către specialiştii conectării egipteni nu se realiza în mod complet, ci în mod fragmentar, până la un anumit punct. Vechii iniţiaţi egipteni nu “băteau” decât până în momentul apariţiei Soarelui, “luminătorul de zi” creat de Dumnezeu în ziua a patra, fără a şti ce s-a petrecut mai înainte, în primele trei zile ale creaţiei. Acesta este şi motivul pentru care vechii iniţiaţi egipteni nu au amintit în scrierile lor despre Adevăratul Dumnezeu.

Citirea cronicii akasha se realizează întotdeauna în sens invers, dinspre prezent spre momentul zero al creaţiei. Pentru a desemna acest procedeu de întoarcere în trecut, vechii înţelepţi indieni foloseau termenul sanskrit pratiloman, în traducere “în răspăr”, adică “în sens invers”.

Pentru vechii iniţiaţi indieni, la fel ca pentru cei egipteni, procedeul de conectare la cronica akasha comporta exerciţii zilnice, în care practicantul trebuia să rememoreze evenimentele vieţii cotidiene dinspre momentul prezent spre momentul naşterii; apoi, în urma unor exerciţii contemplative şi meditative, practicantul realiza o “ruptură de nivel” în urma căreia rememora (îşi “reamintea”) evenimentele petrecute înainte de întruparea în lumea materială. În cele din urmă, printr-o altă ruptură de nivel, practicantul se conecta la memoria cosmosului – cronica akasha. În funcţie de nivelul atins, unii iniţiaţi reuşeau să cerceteze în cronica akasha evenimente mai apropiate în timp, în timp ce alţii reuşeau să cerceteze evenimente foarte îndepărtate – practic, aceştia din urmă reuşeau să cerceteze evenimentele desfăşurate în trecutele epoci cosmogonice.

Astfel, trebuie înţeles că vechii iniţiaţi egipteni au reuşit să cerceteze, în cronica akasha, epocile cosmogonice până în a patra zi a creaţiei lui Dumnezeu, ceea ce, în mod evident, este foarte mult. Deşi este foarte mult, nu a fost şi suficient pentru a cunoaşte Adevărul Suprem. Aceasta a fost de altfel, sursa erorii lor: s-au întors în timp, prin citirea croncii akasha, doar până în a patra zi a creaţiei lui Dumnezeu, până în momentul în care şi-a făcut apariţia “luminătorul de zi”, Soarele şi, implicit, Geniul/Spiritul său conducător şi au crezut că acesta este începutul absolut al istoriei cosmosului.

Preoţii fiecărui oraş important de pe cuprinsul Egiptului antic considerau că Locul Dintâi se află chiar în oraşul lor. După cum se ştie, cele mai importante colegii sacerdotale se aflau la Sais, la Hermopolis, la Memphis şi la Hieropolis, fiind afiliate unor temple importante. Astfel, preoţii de la Hermopolis afirmau că, în oraşul lor, într-o zonă sacră unde se găsea Lacul sfânt, a înflorit prima oară Lotusul cosmogonic, din care s-a născut zeul cosmocreator. Alte versiuni ale aceleaşi şcoli preoţeşti afirmau că în Locul Dintîi a apărut Lotusul care conţinea Soarele copil. La rândul lor, Textele Sarcofagelor afirmau că la început a apărut Oul primordial, care conţinea Pasărea Luminii. (16)

Cele mai vechi cosmogonii îl situau însă pe zeul Atum, sub forma Şarpelui primordial, la originea, dar şi la sfârşitul lumii. După Cartea egipteană a morţilor, la sfârşitul timpului, atunci când lumea se va întoarce la starea de Haos, Atum va deveni din nou şarpe. “Vei petrece milioane şi milioane de ani / O bună perioadă de milioane de ani /Dar eu voi distruge tot ce am creat. /Această lume se va întoarce din nou în apele primordiale. / În fluxul primordial, aşa cum a fost la început, /Numai eu voi fi cel care va rămâne, împreună cu Osiris. /După ce mă voi fi prefăcut din nou în alţi şerpi, / Pe care oamenii nu-i cunosc / Şi zeii nu-i văd” – spune zeul Atum. (13)

O altă şcoală preoţească importantă, cea de la Heliopolis, afirma că la originea lumii se află triada Ra-Atum-Khepri, cele trei ipostaze ale Soarelui – Soarele de dimineaţă, de amiază şi de apus. Din triada primordială au apărut ceilalţi zei ai Penteonului. Şhu, Atmosfera şi Tefnut, soţia lui, au fost primul cuplu de zei născuţi din triadă. Ulterior, din primul cuplu a apărut al doilea cuplu, format din Geb, Pământul, şi Nut, Cerul. Geb şi Nut au devenit strămoşii a tot ce există. Iniţial cei doi zei complementari erau uniţi într-o „îmbrăţişare sacră”, denumită de vechii greci prin termenul hierosgamos, dar Shu, zeul atmosferei, i-a despărţit. Din Geb şi Nut s-au născut eroii mitului fundamental al poporului egiptean: Osiris şi Isis, Seth şi Nephtis.

De departe, cea mai elaborată şi mai coerentă cosmogonie aparţine Şcolii teologice de la Memphis. Teologia de la Memphis, socotită de Mircea Eliade cea mai bine articulată şi sistematizată, dar şi cea mai filosofică, afirma că lumea a fost creată de zeul Ptah prin spirit şi prin cuvânt. “Cel care s-a manifestat ca inimă şi cel care s-a manifestat prin limbă, sub aparenţa lui Atum, este Ptah, Cel foarte vechi. Ptah a făcut să existe zeii care, apoi, au pătruns în corpurile lor vizibile, intrând în fiecare plantă, piatră, în toată argila, în orice lucru care creşte în stratul său, şi în care ei se pot manifesta”. (13)

Pentru vechii egipteni, inima era sediul gândirii, iar limba era sediul vorbirii. Interesantă, în contextul acestei scrieri, este şi formularea “apoi, zeii au intrat în corpurile lor vizibile”, formulare susţinută şi de Proclos, marele iniţiat grec, care afirma că uneori zeii se prezintă sub forma unei lumini, iar alteori prin forme zoomorfe sau antropomorfe. Aceasta înseamnă că un zeu se putea manifesta sub mai multe înfăţişări. Unele înfăţişări reflectau esenţa lor intimă, alte înfăţişări reflectau doar “corpurile vizbile”, prin intermediul cărora se manifesta în lumea materială.

Ptah este zeul care, după teologia de la Hermopolis, se adaugă Ogdoadei formată din cei opt zei principali, devenind – afirma Mircea Eliade – „copilul sacrosanct, moştenitorul perfect, zămislit de Ogdoadă, sămânţa divină a primilor zei anteriori, cel care a înnodat sămânţa zeilor cu a oamenilor.” Concepţia memfită, în care teogonia şi cosmogonia sunt efectuate prin intermediul lui Ptah, a constituit expresia cea mai înaltă a speculaţiei metafizice egiptene. „La începutul istoriei egiptene – scria Mircea Eliade – găsim o doctrină care poate fi apropiată de teologia creştină a Logosului”. (13)

Totuşi, trebuie remarcat cu luciditate faptul că Ptah, ca zeu căruia îi sunt atribuite valenţe cosmocreatoare, este doar “copilul sacrosanct şi sămânţa divină a primilor zei anteriori”. De aceea, identificarea lui Ptah cu Logosul sau cu Fiinţa Supremă este inexactă.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n