AEGYPTIACA – “PIROMIS”, SPIRITELE MORŢILOR

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

“PIROMIS”, SPIRITELE MORŢILOR

19  40s      

Dacă ar fi să ne luăm după simbolismul zodiacului pictat pe pereţii templului Zeiţei Hathor de la Dendera, civilizaţia care a existat în perioada denumită Tep Zepi are o vechime de cel puţin 90000 de ani; ea s-a încheiat acum aproximativ 12000 de ani. În această perioadă de timp, desemnată de vechii egipteni prin expresia Tep Zepi, pe pământ s-au manifestat „zeii cu chipuri umane”, despre care vechile scrieri afirmă că au domnit asupra oamenilor.

Ultimul dintre zeii cu chipuri de oameni a fost, în opinia vechilor mitografi Horus, fiul lui Osiris, pe care grecii l-au identificat cu zeul Apollo. Horus, după ce l-a răsturnat de la putere pe Typhon, a fost cel din urmă zeu domnitor al Egiptului. După plecarea zeilor cu chipuri de oameni a venit însă timpul oamenilor să-şi ia soarta în propriile lor mâini şi să se conducă singuri.

Dintre învăţaţii greci care au vizitat Egiptul în epoca târzie a civilizaiei egiptene, Herodot (484 – 425 înainte de Iisus Hristos; originar din Halicarnas) pare să fi fost cel mai bine informat. Desigur, chiar şi afirmaţiile „părintelui istoriei” trebuie cercetate cu precauţie întrucât, de multe ori, datorită unor conjuncturi obiective sau subiective ce ţin de mentalitatea unei epoci, chiar şi în scrierile sale s-au strecurat multe exagerări şi informaţii eronate. Nu trebuie confundate scrierile antice cu reportajele moderne, care caută să descrie cât mai obiectiv evenimentele observate. De altfel, Herodot însuşi atrăgea atenţia cititorilor săi asupra evenimentelor preluate „din auzite”, distingându-le de cele obsevate în mod direct. Vechii greci desemnau prin termenul „autopsia” posibilitatea de a cerceta evenimentele la faţa locului, în mod direct. Totuşi, cu toate inexactităţile inerente, „Istoriile” lui Herodot constituie mărturia cea mai veridică şi, în acelaşi timp, cea mai des folosită de către exegeţii moderni, cu privire la realităţile Egiptului secolului al patrulea înainte de Iisus Hristos.

Astfel, Herodot povesteşte în Istoriile sale cum, fiind aflat în Egipt, preoţii egipteni din vremea sa i-au arătat trei sute patru zeci şi cinci de statui de lemn ale unor conducători, care s-au succedat neîntrerupt de-a lungul timpului. „Ducându-mă înlăuntrul templului – scria Herodot – care este uriaş, mi-au arătat, numărându-mi nişte coloşi de lemn, atâţia la număr câţi am spus mai sus. Fiecare dintre coloşi înfăţişează un piromis născut dintr-un alt piromis, şi ei mi-au arătat până la trei sute patruzeci şi cinci de coloşi, fiecare piromis născut dintr-un alt piromis, fără să le fi legat prin obârşie de vreun zeu sau erou. Prin urmare, îmi dovediră preoţii, toţi aceia pe care-i înfăţişau aceste statui erau oameni, foarte departe de a fi fost zei. Dar înainte de aceşti bărbaţi, peste Egipt domniseră într-adevăr zeii, trăind împreună cu oamenii; unul dintre zei ţinea totdeauna puterea în mână„. (44)

Piromis, comentează mai departe Herodot, înseamnă în elineşte „om bun şi de ispravă„. Aceşti piromis au fost aşadar oameni care s-au scuccedat după domniile îndelungate ale zeilor cu chipuri umane. „Tot ce am scris aici, mai spune Herodot, sunt povestiri auzite chiar din gura egiptenilor. Până în acest punct al povestirii noastre – mai scrie Herodot în Cartea a doua a „Istoriilor” sale – cuvântul l-au avut egiptenii şi preoţii, arătându-mi că de la primul lor rege până la acest preot al lui Hephaistos – care a domnit cel din urmă – sunt trei sute patruzeci şi una de generaţii, şi că în acest răstimp au fost tot atâţia mari preoţi şi regi. Trei sute de generaţii fac zece mii de ani; căci trei generaţii fac o sută de ani. Cele patruzeci şi una de generaţii care au trecut peste trei sute fac o mie trei sute patruzeci de ani. În toţi aceşti unsprezece mii trei sute patruzeci de ani nu s-a arătat – spuneau ei – nici un zeu cu chip de om; dar nici mai înainte vreme, nici după aceea, în timpul celorlaţi Regi care au domnit peste Egipt, nu s-a mai ivit aşa ceva. În acest răstimp, ziceau ei, Soarele a răsărit de patru ori altfel decât de obicei – de două ori a răsărit acolo unde asfinţeşte acuma şi tot de două ori a apus acolo unde răsare.” (44)

Se poate deduce din cele spuse de Herodot că, într-adevăr, zeii cu chipuri de oameni au domnit efectiv pe pâmânt într-o epocă îndepărtată, în ceea ce egiptenii înşişi desemnau prin expresia Tep Zepi, conducându-i pe oameni. Oricum, domnia îndelungată a zeilor se încheiase cu cel puţin 11340 de ani înainte de vizita lui Herodot în Egipt. În răstimpul celor 11340 de ani, peste Ţara Egiptului, domniseră numai regi umani. Aceste afirmaţii ale lui Herodot au fost susţinute şi de Diodor din Sicilia care povesteşte următoarele:”Unii dintre cei care au scris despre mitologie ne povestesc că mai întâi au domnit în Egipt, vreme de aproape optzeci de mii de ani, zeii şi eroii; Horus, fiul lui Isis, a fost cel din urmă rege de neam zeiesc. Apoi Ţara Egiptului a fost cârmuită doar de regi ce se trăgeau din neam omenesc vreme de aproape cinci mii de ani, până la cea de-a CLXXC-a Olimpiadă, când ne-am dus şi noi în Egipt, şi când acolo domnea Ptolemeu, cel supranumit Noul Dionyssos. După ce s-a sfârşit domnia zeilor, spune mai departe Diodor, cel dintâi rege al Egiptului, aşa cum ne spune legenda, a fost Menes„. (24)

Un alt mare istoric al antichităţii, care a avut un cuvânt greu de spus cu privire la istoria străveche a egiptenilor, a fost preotul şi eruditul egiptean Manethon (Manetho), care a trăit pe timpul faraonilor Ptolemei (secolul al treilea înainte de Iisus Hristos). Manteton, în egipteană Ma-n-thoth, originar din oraşul Sebennytos, a scris în limba greacă o lucrare, astăzi pierdută, numită Aegiptiaca (Istoria Egiptului) din care s-au mai păstrat câteva fragmente şi câteva liste de faraoni. Manethon afirma în unul din fragmentele păstrate din Aegyptiaca că „primul om din Egipt a fost Hephaistos, adică Ptah, renumit printre egipteni ca descoperitorul focului. Fiul său, Helios, adică Ra, a fost urmat de Sosis, apoi i-au succedat pe rând Cronos, Osiris, Typhon – fratele lui Osiris – şi la urmă Horus, fiul lui Osiris şi al lui Isis. Aceştia au fost primii care au deţinut puterea în Egipt. Astfel, domnia a trecut de la unul la altul într-o succesiune neîntreruptă timp de 13900 de ani, până la Bydis. După zei au domnit semizeii timp de 1255 de ani şi în afară de aceştia, un alt şir de regi au deţinut stăpânirea timp de 1817 ani. Apoi au mai venit treizeci de regi din Memphis care au domnit 1790 de ani şi încă alţi regi din această domnie, pentru 350 de ani, apoi a durat domnia spiritelor morţilor pentru 5813 ani„. (15)

Se poate remarca foarte uşor că informaţiile furnizate de doxografii şi logografii antichităţii concordă, cel puţin în linii mari. Dacă am uita pentru moment informaţiile furnizate de egiptologia modernă şi am avea în faţă numai datele furnizate de vechii doxografi şi logografi, istoria străveche a Egiptului ar arăta astfel: Tep Zepi şi domnia zeilor a durat până acum aproximativ 12000 de ani, domnia semizeilor a durat 1225 ani, iar apoi a început domnia regilor umani. În concluzie, domnia zeilor cu chipuri de oameni a luat sfârşit în jurul anului 11500 sau 11900 înainte de Iisus Hristos. După aceea, pe teritoriul Egiptului nu au mai trăit zei cu chipuri de oameni.

După apusul erei Tep Zepi, locul zeilor a fost luat de semizei pentru 1225 de ani. Semizeii, identificaţi uneori cu eroii, erau făpturi jumătate oameni, jumătate zei, care s-au născut din unirea dintre zei şi oameni. Toate marile mituri ale antichităţii amintesc despre existenţa semizeilor. În miturile greceşti narate de Homer şi de Hesiod, un spaţiu amplu este acordat existenţei semizeilor. Este suficient să amintim că marii războinici care au participat la războiul troian au făcut parte din spiţa semizeilor. Şi eroul celei mai cunoscute epopei sumeriene, Ghilgameş, cel care a plecat în căutarea nemuririi, a făcut parte din rasa, destul de puţin numeroasă, a semizeilor.  Deşi puţini ca număr, semizeii au continuat opera de civilizare a oamenilor. De altfel, vechile mituri afirmă la unison că cele mai mari fapte de vitejie au fost săvârşite de semizei şi de eroi.

A venit însă o vreme în care semizeii şi eroii au dispărut din lumea oamenilor, transferându-se, aşa cum afirmă majoritatea scrierilor antichităţii, în Insulele preafericiţilor, la „capătul pământului”. Se pare că au rămas acolo o lungă perioadă de timp, din moment ce unul din marii „văzători” ai timpurilor moderne, Dante Allighieri, tot acolo i-a întâlnit în voiajul său iniţiatic.

În ecuaţia, până la un punct destul de simplă, a succesiunii neîntrerupte de la dinastiile zeieşti la regii umani, istoricul egiptean Manethon a introdus o mare necunoscută: „spiritele morţilor”. În Aegyptiaca, Manethon afirmă un lucru absolut uluitor. El afirmă că a existat o epocă în care au domnit spiritele morţilor şi că această epocă a durat 5813 ani. (15)

Credinţa în existenţa spiritelor morţilor nu era un fapt atât de neobişnuit la vechii egipteni, cum nu este nici în zilele noastre. Dimpotrivă, pentru vechii egipteni, contactul cu spiritele morţilor era un fapt banal, avându-se în vedere că necromanţia şi spiritismul se practicau în mod curent. Pentru vechii egipteni, distanţa dintre lumea de dincolo, lumea morţilor, şi lumea de aici era nesemnificativă. Cu toate acestea, afirmaţia că spiritele morţilor s-au implicat în lumea oamenilor, domnind efectiv asupra poporului egiptean, este de-a dreptul stupefiantă. Dacă această domnie îndelungată ar fi fost situată cronologic în timpurile nebuloase ale epocii Tep Zepi, când zeii s-au încarnat sub forme umane, poate n-ar fi fost chiar atât de surprinzător. Dar Manethon afirmă explicit că domnia spiritelor morţilor s-a desfăşurat, cronologic, după epoca în care au domnit regii umani sau că, cel puţin, a fost contemporană cu ea.

Această afirmaţie insolită a lui Manethon, departe de a fi o toană a unui bătrân nebun sau o afirmaţie gratuită, constituie însă un mister profund. Este evident că termenul de „spirite ale morţilor” a fost folosit de Manethon pentru a desemna unele duhuri decorporate ale unor faraoni sau mari demnitari defuncţi, care, după moarte, se manifestau ca fantome; despre aceste duhuri decorporate se poate afirma, din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, că au fost legate de pământ şi de lumea fizică prin procedeul magic al mumificării. De altfel, procedeul mumificării a  avut drept scop principal păstrarea legăturii defunctului cu lumea fizică şi formarea unei fantome eterice.

Egiptenii cunoşteau destul de bine acest fapt, din moment ce desemnau prin termenul Khaibit, „umbra” sau „partea întunecată”, tocmai acea fantomă eterică, prin care un om, după moarte, poate acţiona în lumea fizică. Khaibit-ul, după vechile scrieri magice egiptene, era o fantomă semieterică sau, oarecum, semimaterială, întrucât avea drept suport Ka-ul, corpul eteric propriu-zis. Omul, în mod natural, nu posedă un Khaibit. Acesta era „formatat” după moarte de preoţi prin procedeul mumificării, pentru a permite defunctului respectiv să se manifeste în lumea fizică.

Dacă Manethon a avut dreptate, semnalând un fapt real, şi dacă ipoteza de lucru stă în picioare, atunci istoria Egiptului, cea vehiculată în cărţile de istorie, ar trebui revizuită aproape integral. Dacă au existat fiinţe omeneşti decorporate, adică duhuri ale unor faraoni sau înalţi demnitari, laici sau religioşi, capabile, datorită mumificării, să se manifeste prin Khaibit, ca fantome eterice, atunci ar trebui reformulat tot ce ştim astăzi despre vechii egipteni. Manethon, care a deţinut funcţia de Mare Preot în templul de la Heliopolis, unde exista o mare şcoală ezoterică, trebuie să fi avut la îndemână surse foarte serioase pentru a se documenta şi a pentru a face astfel de afirmaţii. Probabil că ştia mult mai multe amănunte despre aceste spirite ale morţilor decât a comunicat în scris. Este la fel de probabil ca scrierea sa în limba greacă, Aegyptiaca, să fi conţinut mult mai multe informaţii cu privire la acest subiect. Păcat că Aegyptiaca s-a pierdut, la fel ca atâtea alte scrieri importante ale antichităţii. Sau poate că nu s-a pierdut, caz în care Robert Charoux avea perfectă dreptate, atunci când afirma că istoria lumii este cenzurată de conjuraţii puternice…

În zile noastre, scriitorul W. Raymond Drake, adept al concepţiei paleoastronautice, a lansat ipoteza că spiritele morţilor despre care vorbea Manethon, erau, de fapt, extratereştri. (48)

Poate că mentalitatea modernă acceptă mai uşor existenţa extratereştrilor decât pe cea a spiritelor morţilor, dar litera şi mai ales spiritul vechilor scrieri egiptene ne indrituiesc să credem că Manethon nu a avut în vedere fiinţe extraterestre atunci când a amintit despre spiritele morţilor. Nu de altceva, dar cunoaşterea vechilor egipteni cu privire la lumea de dincolo sau cu privire la folosirea magiei în astfel de scopuri  era mult mai vastă decât se crede astăzi. Vechii iniţiaţi sau sacerdoţi ai antichităţii, cei de talia lui Manethon, ştiau cu siguranţă ce spun atunci când afirmau că Egiptul a fost condus, mii de ani, de spiritele morţilor. Ei erau în deplină cunoştinţă de cauză, specificând că este vorba despre spiritele defuncţilor, adică ale unor persoane care au murit, şi nu despre spiritele unor entităţi vii. Căci, nu-i aşa, un extraterestru nu poate fi decât viu, indiferent ce formă fizică ar avea…

Vechii sacerdoţi, mult mai versaţi în ceea ce priveşte aspectele ascunse – oculte, ezoterice sau ortoexistenţiale – ale cosmosului decât contemporanii noştri, puteau face destul de uşor distincţie între spiritul unui defunct care se manifesta prin Khaibit şi o entitate vie.

Pe de altă parte, spiritul unui defunct, capabil să se manifeste ca o fantomă eterică, reprezenta o forţă redutabilă, în faţa căreia nici cel mai puternic magician sau vrăjitor modern nu s-ar simţi în largul său. În acest context, devine destul de limpede faptul că legendele referitoare la entităţi necorporale care încă dau târcoale mormintelor din Valea Regilor sau care se referă la blestemul faraonilor, nu sunt, nici ele, scorneli ale lui Manethon sau ale vreunui exaltat dornic de senzaţional.

În ultima parte a istoriei civilizaţiei egiptene, locul zeilor, semizeilor, eroilor şi spiritelor morţilor a fost luat, aşa cum era şi firesc, de regii umani. Scrierile egiptene afirmă că, începând de la un anumit moment istoric, cei care aveau să devină conducătorii poporului egiptean au fost iniţiaţi direct de către zei. De aceea, ei au fost declaraţi ca fiind „fii ai zeilor”.

Privită din această perspectivă, începutul „oficial” al istoriei Egiptului, marcat de marea unificare realizată de Menes între anii 3200 şi 3100 înainte de Iisus Hristos, nu reprezintă un început absolut, ci numai începutul unui ciclu.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n