AEGYPTIACA – “MOARTEA ÎL VA DOBORÎ CU ARIPILE EI PE CEL CE VA PROFANA…”

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

– “MOARTEA ÎL VA DOBORÎ CU ARIPILE EI PE CEL CE VA PROFANA…”

Pentru a explica evenimentele tragice ce au urmat deschiderii mormântului faraonului Tutankhamon, majoritatea comentatorilor au folosit termenul de “blestem”.

Este de la sine înţeles că termenul de “blestem”, în sensul folosit în zilele noastre, nu poate fi aplicat, în sens restrâns, evenimentelor petrecute cu ocazia deschiderii mormântului lui Tutankhamon. Termenul de “blestem” implică acţiunea conştientă din partea cuiva. La fel, sintagma “răzbunarea faraonului”, folosită foarte des în media, pare să fie la fel de improprie. Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nu toate decesele survenite în perioda imediat următoare deschiderii mormântului pot fi atribuite “blestemului”, la fel cum teoria “coincidenţelor întâmpătoare” nu poate fi exploatată decât până la o anumită limită. Fără nici un fel de îndoială, explicaţiile concepţiei materialiste actuale referitoare la bacterii, viruşi şi microorganisme nocive sunt perfect întemeiate, dar ele nu pot explica întregul mecanism care a provocat moartea brutală a atâtor oameni. Există şi alte cauze care au declanşat suita de decese brutale în rândul celor care au participat la deschiderea mormântului; aceste cauze au o natură diferită de implicaţiile profane ale termenului de “blestem”. Ele provin din perioada în care trupul defunctului faraon a fost supus procesului mumificării şi ritualului înmormântării.

Concepţia materialistă actuală a încearcat să descopere mecanismele prin care, de exemplu, în vechiul Egipt, se realiza mumificarea. Evident, explicaţiile concepţiei materialiste sunt valabile până la un anumit punct; ele sunt necesare, dar nu şi suficiente. Fără nici o îndoială, prin cercetările concepţiei materialiste au fost detectate în mod corect, fără dubii, substanţele chimice care permiteau îmbălsămarea, dar este puţin probabil ca ele să elucideze complet procesele complexe care aveau loc atunci. Substanţele chimice reprezentau doar un adjuvant, desigur important, prin care se realiza mumificarea, dar ele nu pot explica totul. Vechile ritualuri nu pot fi interpretate după logica ştiinţei actuale, ci după logica celor care le-au aplicat. Altfel, rămân opace, şi nu am putea face altceva decât să le declarăm la nesfârşit “mistere insondabile”, “enigme eterne” sau stupidităţi specifice unui nivel intelectual scăzut. De aceea, în elucidarea acestor aspecte trebuie ţinut cont în primul rând de faptul că, în vechiul Egipt, la mumificare şi înmormântare, operaţiunile cele mai importante, precum înfăşurarea mumiei în bandalete, punerea în sarcofag, deschiderea ochilor şi a gurii mumiei, amplasamentul mormântului şi a utilităţilor sepulcrale, nu constituiau simple acte profane, ci magice, care nu pot fi interpretate în mod corect prin perspectiva concepţiei materialiste.

La vechii egipteni, mormântul reprezenta o “lume” închisă, care funcţiona altfel decât afirmă concepţia materialistă. Mormântul era pregătit de către sacerdoţi pentru “milioanele de ani ce vor urma” prin complicate operaţiuni magice şi prin ritualuri, nu prin amenajarea profană ori prin înghesuirea într-un spaţiu restrâns a unor obiecte de mobilier sau a unor utilităţi alese arbitrar. Psalmodierea textelor sacre, inflexiunile vocii, magia cuvintelor şi a sunetelor modulate informaţional, conjurarea sau invocarea unor entităţi decorporate (zei), captarea unor curenţi telurici, eterici sau astrali, erau elementele prin care, într-un răstimp de şaptezeci şi două zile de la deces, se pregătea trupul defunctului şi spaţiul interior al mormântului. Nici un obiect dintr-un mormânt nu era pus acolo în mod formal, gratuit sau de amorul artei. Într-un mod asemănător, în creştinismul actual, nimic din ceea ce înseamnă ritualuri de trecere în lumea cealaltă nu este lăsat la voia întămplării; totul se bazează pe o logică a nevăzutului, care nu are nimic comun cu logica acestei lumi. Chiar dacă, astăzi, s-au uitat semnificaţiile originare ale actelor săvârşite în timpul înmormântării creştine, nu înseamnă că acestea sunt lipsite de orice semnificaţie. Astăzi, aceste procedee sunt îndeplinite numai pentru că “aşa cere tradiţia”, dar cei care le-au instituit în perioada de început a creştinismului, ştiau cu siguranţă care era rostul şi adevărata lor semnificaţie.

Pentru vechii egipteni nu exista conceptul de estetică, aşa cum este înţeles astăzi. Tot ce realizau preoţii îmbălsămători avea un scop religios şi magic. Fiecare obiect, fiecare bandaletă şi faşă cu care era înfăşurată mumia, fiecare talisman şi amuletă, fiecare inel şi bijuterie, avea rolul ei magic bine determinat. De asemenea, nici un element de mobilier nu era aşezat în mormânt doar pentru a face impresie celor care, peste mii de ani, ar fi descoperit amplasarea mormântului. De altfel, vechii egipteni, atunci când pregăteau mormântul, erau convinşi că-l pregătesc “pentru milioanele de ani ce vor veni” şi nici nu le trecea prin cap că, numai peste câteva mii de ani, oameni şcoliţi, arheologii, descoperind ascunzătorile lor, vor încerca să-şi facă o idee privind concepţiile lor numai prin inventarierea mobilierului. În vechiul Egipt, nimeni nu era atăt de naiv încât să-şi imagineze că defunctul faraon se va trezi cândva, îşi va “pescui” organele interne şi creierul din vasele canopee şi se va apuca să se joace cu bărcuţele în miniatură sau să fabrice bere şi pâine cu ajutorul micilor machete existente în mormânt. Rolul acelor obiecte era cu totul altul. Se ştie că, în epoca tardivă, nici nu se mai puneau astfel de obiecte în morminte, ele fiind înlocuite, fără rezerve, cu lungi liste, pe care erau desenate sau pictate toate utilităţile de care defunctul avea nevoie pe lumea cealaltă. Procedeul folosirii listelor era utilizat încă din epocile străvechi, pentru oamenii săraci. Preoţii făceau slujbele prescrise asupra listei şi, din acel moment, obiectele şi utilităţile înscrise căpătau aceeaşi valoare ca şi obiectele reale. Mai mult decât atât, în virtutea acelei concepţii pe care am numit-o anterior “pragmatism metafizic”, majoritatea egiptenilor se gândeau încă din timpul vieţii la cele veşnice, drept pentru care îşi făceau singuri “cadouri” şi pomeni, care constau în obiecte reale sau simple liste cu cele trebuincioase în lumea de dincolo. Acest procedeu este destul de folosit şi în ziua de astăzi, în mediile creştinismului popular. Mulţi enoriaşi creştini îşi dau pomeni încă din timpul vieţii sau îşi lasă averile săracilor, pentru a beneficia de ele după moarte.

Obiectele din morminte nu aveau, aşadar, nici un fel de utilitate terestră. Ele aveau importanţă numai în măsura în care defunctul avea nevoie în lumea de dincolo. Toate obiectele existente în mormânt îşi proiectau magic imaginea în lumea de dincolo. Mormântul era un fel de “ecosistem” magic, în care obiectele, mobilierul, hrana şi băutura, utilităţile existente – bărci în miniatură, instalaţii de fabricat pâinea şi bere – căpătau consistenţă pe lumea cealaltă. Dacă mormântul era profanat, fie de hoţi, fie de arheologi, iar obiectele erau înstrăinate, scoase din contextul magic al mormântului, egiptenii credeau că defuncţii vor suferi de sete sau de foame.

Pentru a proteja “ecosistemul” magic al unui mormânt, preoţii egipteni fabricau “sisteme de alarmă” sau “bariere de protecţie” magică. Barierele de protecţie magică erau dispuse concentric; mormântul, sarcofagul şi mumia aveau, fiecare, propriul său sistem de protecţie. Mumia era protejată magic prin talismane şi amulete. Sarcofagul, la rândul său, era ca un fel de cetate, relativ inexpungabilă, fiind protejat prin semne, formule şi descântece – aşa numitul “inel magic”. La rândul său, mormântul avea propriul său sistem de protecţie. Printre piesele de mobilier descoperite în mormântul lui Tutankhamon se numără diverse statuete care aveau rolul de a-l apăra pe defunct împotriva profanatorilor de morminte.

Primul nivel de protecţie al mormântului îl constituia chiar intrarea. Acolo erau aşezate inscripţii. Mulţi cercetători au relatat faptul că, pe o tăbliţă de argilă, aflată chiar la intrarea în camera mortuară a lui Tutankhamon era înscris un avertisment deloc optimist: “Moartea îl va doborî cu aripile ei pe cel ce va profana mormântul faraonului”. (37)

Fireşte că, în febra descoperirilor, nimeni nu a luat în seamă un astfel de avertisment, dar, ulterior, au fost destui care şi-au amintit de existenţa sa. Principalul argument al celor care i-au minimalizat importanţa a fost că astfel de inscripţii apar pe mai toate mormintele – spun ei, “pentru a-i speria pe profanatori”. Ca şi cum profanatorii din vechime erau atât de instruiţi pentru a şti să citească hieroglifele. Avertismentul, amplasat chiar la intrarea în mormânt, nu trebuie interpretat doar ca o banală figură de stil sau ca o toană copilărească a vechilor egipteni.

Vechii egipteni nu făceau nimic gratuit, iar avertismentul trebuia luat ca atare. Ar fi chiar naiv să credem că egiptenii au aşezat această plăcuţă la intrare numai pentru a-i speria pe eventualii profanatori. Astfel de inscripţii nu au fost puse acolo pentru a fi citite de cineva sau pentru avertizare. Ele nu erau plăcuţe de genul: “Atenţie, cad pietre” sau “Câine rău”. Din punctul de vedere al logicii operaţiunilor ce se folosesc în cadrul magiei este evident că plăcuţele cu pricina erau încărcate magic şi aveau valoarea şi caracteristicile unui blestem. Semnificaţia lor exactă nu e prea greu de reconstituit: blestemau pe cel care va trece dincolo de ele. În ziua de astăzi, în afara mediilor închise ale vrăjitoarelor, în care se practică lucrări magice profesioniste, nu prea se folosesc astfel de procedee, asfel încât plăcuţe de acest gen sunt interpretate de către cercetători precum indicatoarele de circulaţie.

Al doilea nivel de protecţie magică al unui mormânt îl constituie statuetele aşezate la intrare sau foarte aproape de intrare. Pentru concepţia materialistă, toate statuile zeilor sunt identice, dar din punct de vedere magic, lucrurile sunt ceva mai complicate. Într-un mormânt sunt aşezate mai multe tipuri de statui, dar nici una dintre ele nu are o funcţie ornamentală: toate statuile au funcţii magice. În mormintele egiptene erau puse cel puţin trei tipuri de statui. Primul tip de statui reproduc înfăţişarea defunctului, ca receptacul al sufletului Ba. Al doilea tip de statui îi înfăţişează pe principalii zei psihopompi, sub oblăduirea cărora defuncţii treceau în lumea de dincolo. Statuile zeilor psihopompi, cam de mărimea unui om, care erau aşezate chiar la intrarea în morminte, aveau rolul de “paznici ai porţii” sau “păzitori ai pragului”.

La intrarea în mormântul lui Tutankhamon existau două statui cam de mărimea unui om, un fel de “bodyguarzi”, paznici ai mormântului, iar la intrarea în camera tezaurului trona statuia zeului Anubis. Nimeni nu putea pătrunde înăuntru, fără să nu treacă prin faţa lor. În fine, al treilea tip de statui îi înfăţişau pe uşebti – servitorii faraonului în lumea de dincolo. Se pare că, într-o perioadă îndepărtată a istoriei umanităţii, la moartea unor şefi sau conducători, aveau loc sacrificii omeneşti: erau ucişi servitorii şi soţiile acestora, pentru a-i sluji acestuia în lumea de dincolo. Ulterior însă, cei care trebuiau sacrificaţi au fost înlocuiţi cu statui din argilă. Uşebtii, micile statui de argilă aveau tocmai rolul de a-l servi pe faraonul defunct în lumea de dincolo. Nu este exclus ca sufletele unor servitori reali să fi fost captate în statui prin procedeul magic denumit “furarea umbrei”. Prin “furarea umbrei”, sufletul sau dublul energetic al unui om este captat printr-un ritual magic într-un receptacul, eventual într-o statuie, caz în care omul în cauză moare – se stinge ca o lumânare – în răstimp de trei răsărituri de soare (trei zile).

Toate statuile din morminte erau încărcate prin magie cu un soi de energie malefică, capabilă să facă rău oricui s-ar fi încumetat să treacă pragul mormântului.

Procedeul prin care preoţii egipteni “formatau” şi încărcau magic o statuie este asemănător – cel puţin, în principiu – cu procedeul prin care vrăjitoarele Evului mediu încărcau o păpuşă magică. Este vorba, în esenţă, despre încărcarea unui suport material – statuia – cu caracteristici magice. Prin ritual magic, i se formează statuii un fel de aură energetică “artificială”. Această aură “artificială”, creată prin magie, posedă caracteristici malefice. Aura unei astfel de statui seamănă întrucâtva cu aura unui om, cu deosebirea că, în timp ce aura unui om viu este multicoloră, strălucitoare şi în continuă schimbare, aura unei statui “formatată” magic este oarecum statică, semănând cu un norişor omogen, ce învăluie omnidirecţional statuia. Statuia încărcată magic devine o entitate artificială, un elementar, un fel de “formă-gând”, care are imprimată bioenergetic o anumită vitalitate. Elementarii, potrivit lucrărilor de magie şi de ocultism din Evului Mediu, sunt creaţii artificiale, formate prin ritual magic (elementarii sunt diferiţi de elementali, termen prin care lucrările Evului Mediu desemnau spiritele naturii, adică gnomii, elfii etc).

Fiind lipsiţi de inteligenţă – de fapt, nici n-ar avea cum să aibă inteligenţă, fiind structuri matriciale energetico-informaţionale – elementarii se comportă potrivit programului cu care au fost încărcaţi iniţial. Rolul lor este de a reacţiona instantaneu împotriva oricui ar trece pragul mormântului. Din punctul de vedere al unui elementar, profanatorii de morminte sau arheologii sunt acelaşi lucru: inamici care trebuie anihilaţi. Ei se comportă precum alarmele cu senzori din ziua de astăzi, ce se declanşează în momentul în care un intrus pătrunde în raza lor de acţiune. Prin reacţia lor malefică, fiind purtătorii unor energii otrăvite, ei acţionează orbeşte asupra oricărui intrus care le încalcă teritoriul.

Existenţa unor figurine magice, paznici ai mormintelor, a fost cunoscută în toate ţările şi în toate epocile: în antichitate, în Evul Mediu, ca şi în timpurile moderne. Basmele şi legendele le pomenesc destul de des. Astfel, în Cartea celor o mie şi una de nopţi – care, dincolo de aspectul narativ specific basmului, ascunde multe taine – apar elementari care păzesc comori sau sunt închişi în amfore. În Evul Mediu, elementarii erau consideraţi paznici ai comorilor, ai mormintelor sau ai locurilor sacre. Majoritatea relicvelor trecutului sunt contaminate de forţe magice, care reacţionează orbeşte, violent şi distrugător, indiferent dacă se crede sau nu în existenţa lor.

Din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, tocmai existenţa acestor statui încărcate prin magie cu energie malefică constituie una din cauzele misterioasei serii de decese, cunoscută sub denumirea de “blestemul faraonului”.

Fără nici o îndoială, după trei mii de ani, energia cu care au fost încărcate statuetele s-a diminuat considerabil, dar se pare că, în cazul mormântului lui Tutankhamon, singurul mormânt descoperit intact, încă erau suficient de puternice pentru a ucide mai multe persoane. Cine ştie ce au păţit profanatorii de morminte, în veacurile trecute ! Felahii egipteni povestesc multe evenimente care stârnesc groaza – poveşti de adormit copiii, după concepţia materialistă – despre profanatorii care şi-au găsit un sfârşit tragic în împrejurări misterioase.

Fireşte, primii care au căzut victime acţiunii malefice a statuilor care îndeplineau funcţia de “gardieni ai pragului” din mormântul lui Tutankhamon au fost persoanele mai slabe bioenergetic sau persoanele mai în vârstă, al căror sistem imunitar era deficitar. Cei tineri şi puternici au rezistat mai mult, deoarece aura lor, potenţialul lor bioenergetic, structura psihomentală şi spirituală erau suficent de puternice pentru a se apăra de astfel de atacuri. De exemplu, lordul George Carnervon şi câţiva dintre colaboratorii săi mai bătrâni n-au putut face faţă unei agresiuni magice. În schimb, persoanele mai puternice din punct de vedere bioenergetic, precum Howard Carter sau Evelyn, fiica lordului Carnervon, au supravieţuit. Tulburările psiho-somatice de care, la un moment dat, a suferit Howard Carter, arată că şi el a fost lovit bioenergetic, dar că organismul său puternic a reuşit să facă faţă situaţiei de criză. Nu este exclus să fi fost apărat de cineva din anturajul său (sau chiar de o entitate transfizică).

Agresiunea energetică, datorată unor forţe malefice, nu provoacă o boală anumită, aşa cum s-ar aştepta cei care resping aprioric această idee, şi care aduc ca principal argument faptul banal că, din punct de vedere medical, fiecare victimă a “blestemului” a avut alt diagnostic. Practic, toţi cei atinşi de “blestemul” faraonului, au prezentat simptome de febră, anemie, tulburări psihice, halucinaţii. Aceasta înseamnă că sistemul imunitar al organismului s-a prăbuşit datorită acţiunii bioenergetice asupra câmpului auric – eteric şi astral -, ceea ce vechii egipteni numeau Ka şi Ba. Fiind supus unui atac magic, care a afectat imunitatea bioenergetică, partea cea mai slabă sau cea mai bolnavă a trupului s-a îmbolnăvit prima, iar diagnosticul, corect din punct medical, nu putea fi decât existenţa unei infecţii, viroze, pneumonii, stop cardiac etc.

Nu este exclus, de asemenea, ca multe din ciupercile otrăvitoare – cele de genul cryptococcus neuromices -, găsite în morminte, să fie chiar epifenomenele sau rezultatul unor acţiuni magice de mare amploare. Se ştie foarte bine în mediile vrăjitoarelor că orice acţiune magică sau bioenergetică creează posibilitatea apariţiei unor bacterii sau viruşi nocivi. Multe din locurile “bântuite” sau nefaste, casele, cimitirele, mormintele sau castelele în care au avut loc evenimente dramatice sau în care s-a desfăşurat o activitate magică, excelează prin existenţa unor bacterii, microorganisme şi viruşi deosebit de periculoase. Chiar şi buruienile din astfel de locuri, care cresc haotic şi au un aspect dezolant, par a fi influenţate – în special datorită “sensibilităţii plantelor” – de nivelul şi de calitatea bioenergetică a locului. Orice fenomen bioenergetic sau magic are corespondenţe la nivelul fizic. Bacteriile sau viruşii nu reprezintă însă cauza, ci epifenomenul activităţilor sau evenimentelor dramatice sau malefice, a practicării magiei negre sau necromanţiei.

Este evident că multe dintre obiectele – suporturile fizice ale unor acţiuni magice – scoase din mormântul lui Tutankhamon au reacţionat magic şi după expunerea în muzee. Intrând în contact cu mulţi oameni, efectele n-au mai fost însă la fel de puternice, încât să provoace decese în serie şi să capteze atenţia opiniei publice şi a mass mediei.

Efectele lor malefice s-au disipat datorită mulţimii vizitatorilor, iar acţiunea directă s-a diminuat, astfel încât cei afectaţi, în loc să fie ucişi precum cei care au intrat pentru prima dată în contact cu ele, s-au ales numai cu simple dureri de cap sau cu indispoziţii trecătoare.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n