AEGYPTIACA – MAGIA, VRĂJITORIA ŞI PRACTICILE DIVINATORII

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

MAGIA, VRĂJITORIA ŞI PRACTICILE DIVINATORII

50073180_796566940690584_7462194180001890304_n

Întreaga cultură spirituală a vechilor egipteni era suprasaturată de magie, de lucrări magice sau vrăjitoreşti sau de folosirea, în cele mai diferite scopuri, a puterilor conferite de tehnicile iniţiatice.

Vechii specialişti ai conectării afirmau că la baza tuturor lucrărilor magice se afla o forţă obiectivă, un fel de fluid universal, numit Hike. Ulterior, Hike a fost personificat printr-un zeu. Termenul Hike, folosit de vechii egipteni, poate fi omologat cu termenul folosit încă din Evul Mediu, de “Lumină astrală”, “Liqour Vitae” sau “Anima Mundi”.

Toţi magicienii şi vrăjitorii Egiptului antic aveau convingerea fermă că, prin mijlocirea ritualurilor magice, puteau acţiona direct asupra energiei Hike. Hike era considerată a fi liantul dintre lumea oamenilor şi lumea zeilor, iar mijlocul de acţiune cel mai eficient, prin care se putea lucra asupra energiei universale Hike, a fost cuvântul.

Pe de altă parte, credinţa străveche că totul este plin de zei, de entităţi spirituale de cele mai diferite forme şi înfăţişări, i-a condus pe iniţiaţii egipteni la concluzia că, prin intermediul acestora, pot influenţa totul, atât în lumea oamenilor cât şi în lumea zeilor. “Pentru egipteanul de odinioară – scria Serge Suneron de la Institutul Francez de Arheologie Orientală, unul dintre comentatorii moderni ai fenomenului magiei în vechiul Egipt -, nu exista nimic neînsufleţit; şi noi şi întreaga lume care ne înconjoară, suntem suportul, manifestarea unor forţe conştiente, uneori agresive, adesea indiferente şi întotdeauna redutabile; acolo unde noi vedem, mai cu seamă în fenomenele fizice, nişte forme de energie în curs de transformare, egiptenii văd jocul complex al unor forţe adesea personale, izvorâte din oameni, din zei, din morţi sau din duhuri – jocul unor forţe vii, deci capabile să gândească, accesibile prin rugăciune sau prin raţionament, sensibile la ameninţări, vulnerabile şi cu care, în orice caz se poate găsi o cale de înţelegere”.(27)

Pentru vechii magicieni egipteni, lumea spirituală era populată de fel de fel de făpturi de diferite calibre, forme, înfăţişări, tendinţe şi orientări – orientări pe care am putea să le numim ideologice în cazul în care binele şi răul reprezintă ideologii universale îmbrăţişate de toate fiinţele din univers, fie vizibile, fie invizibile percepţiei umane; fiecare fiinţă spirituală trebuia luată în serios în cel mai înalt grad şi tratată ca atare, în funcţie de mobilul şi de interesul de moment.

Activitatea de bază a unui magician din vechiul Egipt consta în identificarea acestor forţe invizibile, necorporale, dar conştiente şi inteligente, descoperirea mobilului care le determină să acţioneze într-un fel anume şi încercarea de a le controla, de a le învinge sau cel puţin de a cădea la o înţelegere cu ele.

Istoricii din ziua de astăzi sunt de părere că magia a apărut ca urmare a slăbiciunii omului în faţa naturii. Cercetarea vechilor forme de magie dezvăluie însă contrariul: magia este departe de a reprezenta presupusa slăbiciune a omului în faţa naturii, a cosmosului în ansamblul său – prin cosmos înţelegând şi aspectul ortoexistenţial, locul de reşedinţă al fiinţelor spirituale, de la spiritele naturii la zei.

Mai degrabă, magia reprezintă o formă foarte complexă prin care oamenii au încercat să influenţeze, să manipuleze şi să controleze aspectul ortoexistenţial al cosmosului. De fapt, prin practicile magice oamenii au căutat să obţină foloase, atât materiale, cât mai ales spirituale; printre acestea se numără:  îndepărtarea unor boli fizice sau mentale prin practica exorcizării; controlul asupra elementelor naturii prin incantaţiile de aducere a ploii; câştigarea bunăvoinţei sau sprijinului unor fiinţe spirituale prin practicile magiei ceremoniale; distrugerea sau anihilarea unui inamic periculos prin practicarea magiei analogice sau simpatetice; comunicarea cu spiritele morţilor prin practica necromanţiei.

Pentru ca un muritor să fie capabil să se dedice unei practici magice, indiferent în ce scop era orientată, trebuia să fie sau să devină pur din punct de vedere ritual. Iar pentru a deveni pur din punct de vedere ritual, trebuie să se supună unor practici catarctice complexe, indispensabile practicării magiei. Astfel, pentru a deveni puri, preoţii egipteni se rădeau pe tot corpul, se îmbăiau de patru ori pe zi, nu întreţineau relaţii sexuale decât în anumite perioade, ţineau o dietă foarte strictă, în care interdicţiile alimentare erau multiple şi variate. La rândul lor, vracii, vrăjitorii, magicienii (astăzi se face distincţie între vrăjitori şi magician, dar se poate stabili cu greu o limită de demarcaţie în ceea ce priveşte practica magiei în vechiul Egipt), – printre care şi cei numiţi Hikekay, adică cei ce posedau sau lucrau cu forţa Hike -, chiar şi mirenii care practicau magia şi care, oricum, nu erau puţini, erau obligaţi, prin natura lucrului cu forţele magice, să respecte aceleaşi interdicţii ca şi preoţii. Astfel, înainte de a se apuca de vreo practică magică, orice practicant trebuia să se purifice prin nenumărate băi, fumigaţii cu smirnă sau cu tâmâie, să ţină o mulţime de interdicţii alimentare, sexuale, de vestimentaţie, să evite compania unor oameni impuri etc.

Majoritatea textelor magice care s-au păstrat – cum este, de exemplu, Cartea Vacii Cerului – avertizează că magicianul trebuie să se purifice, înainte de a se apuca de practica propriu-zisă. “De vrea cineva să rostească această formulă în propriul său folos, să-şi dea mai întâi cu ulei şi cu unguente şi să ţină în mână o cădelniţă plină cu tămîie; să-şi dea cu natron de-un fel în dosul urechilor, să ţină natron de alt fel în gură; să se îmbrace în straie noi, după ce se va fi spălat în apa ieşită din matcă, după ce se va fi încălţat în sandale albe şi-şi va fi zugrăvit pe limbă, cu cerneală proaspătă, chipul zeiţei Maat”.

În afara purificării obligatorii, magicianul trebuia să respecte o serie de norme de protecţie personală, întrucât lucrul cu sau asupra forţelor spirituale, de la spiritele naturii la zei, implica nu numai o mare responsabilitate, ci şi aventurarea pe un teritoriu primejdios. Costumaţia unui magician din Egiptul antic este o dovadă clară că magia era mai mult decât o meserie sau un hobby de moment al unui aventurier. Magicienii, la fel ca şi preoţii, nu purtau haine de piele sau de provenienţă animală, ci doar veşminte curate de in sau de papirus şi sandale din scoarţă de palmier. Atunci când invocau forţe ale lumii infernale, magicienii se prezentau goi sau cel puţin desculţi. În afara veşmintelor propriu-zise, ei purtau felurite panglici de in sau de papirus, petice, pânze îmbibate în felurite răşini, cu înscrisuri apotropaice pe care erau notate numele sau simbolurile zeilor şi texte magice. Nu este exclus ca, printre panglicile ce ornau strident costumaţia unui magician egiptean să fi făcut parte, la mare cinste, petice sau fâşii din pânză, “împrumutate” de la veşmintele ce acopereau statuile zeilor din temple. (16)

O mulţime de amulete sau de talismane, de toate formele şi dimensiunile, pe care erau gravate simboluri sacre, chipuri de zei sau evenimente din mituri, completau ţinuta, destul de încărcată, a unui magician. În mână, magicianul ţinea nelipsitul toiag care, uneori, era fabricat din fildeş, pe care erau gravate chipuri de animale, chipuri de zei, descântece, sigle, peceţi. De cele mai multe ori, pentru ca identificarea cu zeii să fie completă, magicienii trebuie să fi purtat masca zeului patron sub a cărui oblăduire se realiza operaţiunea magică, sau, măcar, o mască ce înfăţişa chipul unuia dintre principalii zei ai Panteonului. La începutul actului magic se aduceau jertfe, se ardea tămâie, smirnă sau alte substanţe odorante, care aveau darul de a proteja, dar şi de a pune în relaţie pe oficiant cu planul ortoexistenţial cu care dorea să intre în legătură. Nu este exclus ca vechii magicieni să fi folosit plante halucinogene de tipul mescalinei sau mătrăgunei, care să le fi facilitat un extaz de tip şamanic şi, în consecinţă, contactarea mai rapidă a entităţii spirituale căreia dorea să-i solicite sprijinul sau căreia dorea să-i aducă ofranda.

În funcţie de entitatea spirituală căreia îi cerea sprijinul, magicianul alegea ofrande dintre produsele pe care ograda unui egiptean mediu le putea produce: sânge de liliac pentru zeul Seth, creier de berbec sau păsări de curte pentru zeul protector al nomei (regiunii) unde locuia, peri din blana unei maimuţe pentru zeul Thoth, inimă de pisică pentru zeiţa Bastet. În “cabinetul de lucru” al unui vrăjitor egiptean tronau, printre multe alte obiecte indispensabile profesiei, statui de diferite forme şi mărimi, care reprezentau, în poziţii hieratice, principalii zei ai Panteonului. Mai existau o sumedenie de vase de diferite forme, în care se ardeau smirnă, tămâie şi alte substanţe odorante sau, dimpotrivă, foarte urât mirositoare. De obicei, substanţele urât mirositoare aveau rolul de a alunga duhurile rele, care se declarau “scârbite” de asemenea mirosuri pestilenţiale şi părăseau corpul unui bolnav. Dacă duhurile rele se declarau “scârbite”, ce să mai spunem de oameni… Uneori, pentru ca efectul să fie şi mai puternic, mai ales în cazurile în care problemele ce trebuiau rezolvate erau delicate, se făceau fumigaţii prin arderea unor pietre preţioase sau semipreţioase, care răspândeau un miros destul de înecăcios, dacă nu chiar greţos, pentru gusturile oamenilor epocii moderne.

Practica propriu-zisă a magei egiptene conţinea trei etape principale: rostirea formulei magice, executarea simultană a unui ritual şi însufleţirea unui corp magic.

Rostirea formulei magice se baza pe principiul amintit anterior, al forţei magice a cuvintelor. Deşi astăzi se crede că, pentru practica magiei este necesară numai cunoaşterea textului ce trebuie rostit, în realitate lucrurile stau altfel. Majoritatea comentatorilor din zilele noastre sunt foarte surprinşi de faptul că vechii egipteni scriau textele magice peste tot, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin: pe morminte, pe vase, pe pereţii templelor; în consecinţă, aceşti comentatori consideră că orice nechemat putea profita de textele magice şi putea face uz de ele după cum îl tăia capul. Această concepţie modernă creează o viziune deformată asupra a ceea ce se poate face şi, mai ales, asupra a ceea ce nu se poate face prin practica magiei.

În practica magiei nu atât cunoaşterea intelectuală a textului magic are importanţă “operativă”, cât, mai ales, modul de rostire a textului: psalmodierea, incantaţia, accentul pus asupra unor silabe, accentul pus asupra melodiei psalmodiate, variaţiile sonore ale cuvintelor, precum şi starea interioră cu care se psalmodiază textul. Detaliile practice cu privire la psalmodierea corectă a textului sacru nu erau expuse la vedere întrucât, după toate probabilităţile, vechii magicieni egipteni le transmiteau oral, prin succesiune iniţiatică. De aceea, oricât de multe texte magice existau la vedere pe pereţii templelor sau la răscrucile drumurilor, doar puţini puteau îndeplini cu adevărat lucrarea magică şi, deci, puteau scoate un profit material. În definitiv, practica magică reprezenta o specializare onorabilă, în urma căreia se putea scoate un profit material bunicel şi nici un profesionist nu era prea interesat să divulge secretele unei profesii aflate în custodia unei bresle puternice.

Cât priveşte textul magic, acesta conţinea o serie de artificii şi de sofisme menite să influenţeze mai mult sau mai puţin agresiv deciziile fiinţelor spirituale cărora le erau adresate. În textul oricărei formule magice se pot decela patru artificii principale: recursul la analogie, jocul de intimidare, jocul solidarităţii şi preţul plătit. (80)

Recursul la analogie presupunea raportarea oricăriei situaţii cotidiene la un fapt analog dintr-un mit. De exemplu, în momentul în care un om era asaltat de acţiunile malefice ale unui vrăjmaş – fie acesta om încarnat, om decorporat, duh sau geniu al naturii – magicianul trebuia să citească un mit despre biruinţa unui mare zeu al Panteonului, de preferinţă a lui Ra sau a lui Osiris, asupra vrăjmaşilor. De obicei, se invoca biruinţa lui Ra asupra Balaurului Appophis, Agentul Tenebrelor, sau a lui Horus asupra lui Seth, ucigaşul lui Osiris.

Atât omul care cere ajutorul magic, cât şi magicianul erau astfel identificaţi şi asimilaţi magic unui mare zeu al Pantheonului; în acest sens, ei declară că sunt apăraţi de aura protectoare a respectivului zeu. Magicienii se bazau în demersul lor pe presupusa reacţie a inamicilor malefici care, auzind numai ce forţă potrivnică au în faţă, se retrag fără prea multă vorbărie. Dacă însă inamicii invizibili nu erau prea impresionaţi de forţele pe care magicianul se lăuda că le are în spate, începea a doua etapă: jocul de intimidare.

Datorită faptului că, de regulă, inamicii nevăzuţi nu prea se sinchiseau de ameninţările magicianului, acesta era obligat să arunce în lupte forţe din ce în ce mai puternice, iar ameninţările sale la adresa inamicului deveneau tot mai agresive. Dacă nici jocul de intimidare nu dădea rezultate şi, se pare că, de regulă, nu prea dădea rezultate, inamicii nefiind chiar atât de naivi să se sperie de simpla vorbărie asemănătoare cu cea a bătăuşilor de cartier din ziua de astăzi, magicienii erau obligaţi să recurgă la ultima alternativă: jocul solidarităţii. Pentru a recurge la acest procedeu cu adevărat magic – restul fiind mai mult jocuri puerile de copii -, magicianul era obligat să se adreseze printr-o invocaţie specială zeului său protector sau zeului care răspundea de domeniul unde se săvârşise infracţiunea sau agresiunea. Jocul solidarităţii presupunea contactarea zeilor şi convingerea acestora că trebuie să intervină pentru înfrângerea unui duşman comun.

Aşa cum era de aşteptat, zeii nu prea erau intersaţi de problematica cotidiană a oamenilor, dar textele magice egiptene lasă să se înţeleagă că magicienii îi convingeau să se conformeze. De multe ori se foloseau ameninţări, uneori chiar violente; de exemplu, magicianul ameninţa că va sparge statuia purtătoare a sufletului Ba sau Ka a zeului din templu.

Este, desigur, de la sine înţeles că orice negociere – şi aceasta era de fapt o negociere – are un preţ. Principiul magiei a fost – în vechime, la fel ca şi în ziua de astăzi – do ut des (îţi dau ca să-mi dai). În schimbul serviciului făcut, zeul invocat cerea preţul jocului, iar acesta putea consta în ofrande, în danii sau în contraservicii. Rezultatul final era însă vinderea sufletului către respectivul zeu. În tot acest răstimp, magicianul nu stătea cu mâinile în sân, ci recurgea, pentru a-şi întări spusele, la un act ritual ajutător. Simultan cu rostirea textului magic sau cu invocarea zeului protector, magicianul modela o figurină sau un desen ajutător, asupra căruia efectua acţiunea magică. Astfel, după cum ne informează Papirusul Chester Beatty, unul dintre miile de texte magice din vechiul Egipt, formulele magice se puteau rosti şi deasupra “unui crocodil de lut, căruia i s-a pus în gură un grăunte şi pe cap un ochi de faianţă”. Pe capul crocodilului se punea o panglică de in, pe care erau înscrise numele zeilor invocaţi. Alte texte se rosteau deasupra figurii unui animal – legat invariabil de un zeu -, deasupra desenului sau a numelui unui zeu, care era înscris cu cerneală roşie pe o foaie de papirus.

Dacă aceste procedee nu erau eficiente, se construiau figurine magice ajutătoare – denumirea egipteană era “uşebti” – care erau însufleţite magic şi deveneau “agenţii executori” ai magicienilor. Acest procedeu cerea însă multiple cunoştinţe magice şi, fireşte, nu era chiar la îndemâna oricui. Figurinele magice erau încărcate magic şi trimise să acţioneze asupra vrăjmaşilor. Modul în care se încărca o figurină magică era cu aproximaţie următorul: se transfera asupra figurinei o parte a energiei universale Hike – cea numită de magicienii Evului mediu “Liqour Vitae”, “Lumina astrală” sau “Anima Mundi” -, care era încărcată cu un anumit tip de informaţie. Este vorba, de fapt, despre “formatarea” unei energii modulată informaţional prin aplicarea magică a unui semnificant. Semnificantul nu este altceva decât pecetea sau înscrisul magic, susţinut de acţiunea rostirii psalmodiate a textului.

Încărcată cu o energie modulată informaţional, figurina magică “simpatiza” prin rezonanţă cu destinatarul, care putea fi o fiinţă vie sau un duh. Uneori, figurile atât de blânde de uşebti erau înlocuite cu simple vase de lut, pe care erau înscrise diferite simboluri sacre şi cărora li se transmitea magic încărcătura energetică modulată informaţional. Apoi vasele de lut erau îngropate ori sparte.

Alături de practicile magice propriu-zise, la loc de cinste în vechiul Egipt se aflau practicile divinatorii. Practica lor s-a continuat până târziu în Evul Mediu. În concepţia vechilor egipteni, voinţa zeilor şi lumea în ansamblul ei se revelează oamenilor prin semne, iar semnele pot fi descoperite pretutindeni. Lumea este materializarea voinţei zeilor, fiecare eveniment reflectă ceea ce lumea de “sus” pregăteşte pentru lumea de “jos”. Dintre practicile divinatorii se cuvin enumerate haruspicina, extispicina, brontoscopia, keraunoscopia, lecanomancia, piromancia, oniromancia. (16)

Haruspicina consta în cercetarea organelor interne ale animalelor sacrificate pe altarele templelor, în special a ficatului, a protuberanţelor şi a părţilor luminoase sau întunecate din suprafaţa acestui organ; la rândul ei, extispicina consta în cercetarea intestinelor oilor sau porcilor. Pentru aflarea viitorului, orice semn era cercetat cu multă luare aminte. Fulgerele şi tunetele indicau, în opinia vechilor specialişti ai conectării egipteni, semne ce prevesteau viitorul. Cei specializaţi în brontoscopie cercetau regiunea cerului în care apăreau tunetele, iar specialiştii în keraunoscopie preziceau viitorul, în funcţie de forma fulgerelor şi de zona în care acesta brăzda cerul. Orice egiptean cât de cât cult ştia că există nouă feluri de fulgere, fiecare fel fiind manifestarea voinţei unui anumit zeu.

Aflarea viitorului se mai putea obţine şi cu ajutorul unor oglinzi magice, fabricată din suprafeţe lucioase, în care se puteau detecta imagini.

Viitorul putea fi cunoscut şi prin lecanomancie, adică prin cercetarea unei picături de ulei picurată pe suprafaţa apei dintr-un vas special, ori prin piromancie, adică prin cercetarea limbilor focului.

Este destul de comod şi de facil pentru istoriografia modernă să considere că aceste procedee arhaice – multe dintre ele transmise până în Evul Mediu sau chiar până în epoca contemporană – sunt simple fabulaţii sau iluzii scornite de vechii egipteni, mai dornici de senzaţional decât cititorii unei reviste de scandal din zilele noastre. Cu toate acestea, cercetările concepţiei spiritualist-ezoterice sau ale parapsihologiei converg spre acceptarea ideii că fiecare dintre aceste procedee oculte de sondare a viitorului, de predicţie sau de diagnoză ezoterică poate fi explicată prin fenomenologia paranormală. Astfel, obţinerea de imagini pe o suprafaţă lucioasă, precum oglinda sau globul de cristal, este în relaţie directă cu activarea chakrei gâtului, vishuddi şi a chakrei ajna – “al treilea ochi”, “ochiul lui Shiva” cum îl desemnau misticii indieni sau “ochiul lui Horus”, cum îl desemnau iniţiaţii egipteni -, şi constă în transferarea în planul fizic a unor imagini existente la nivelul cronicii akasha.

De asemenea, aflarea viitorului prin cercetarea fulgerelor sau a tunetelor, la fel ca şi predicţia prin intermediul focului indică o relaţie de “simpatie” între un magician şi un element al naturii; nu este exclus ca magicianul să fi fost “legat” magic de un spirit al naturii. Această capacitate se întâlneşte şi astăzi, în stare nativă, la mulţi oameni care trăiesc în solitudine, în mediul rural, sau, oricum, în afara mediului paralizant pentru capacităţile parapsihologice, care este mediul poluat şi plin de noxe industriale şi psihomentale al marilor oraşe moderne.

La loc de cinste, oniromancia – interpretarea viselor – a ocupat un loc aparte în concepţia vechilor iniţiaţi egipteni. Vechii iniţiaţi egipteni considerau că toate visele sunt trimise oamenilor de către zei, care dădeau indicaţii cu privire la modul de comportament sau la rezolvarea problemelor cotidiene. În acest scop, oamenii dormeau adesea în temple, pentru a primi în vis informaţii şi sfaturi de la zei. Înainte de a pătrunde în temple, oamenii trebuiau să se purifice ritual, să ţină post o perioadă determinată de timp, să facă băi rituale şi să ofere ofrande. De cele mai multe ori, oamenii erau obligaţi să aştepte mai multe zile până ce primeau indicaţiile sau sfaturile dorite prin intermediul viselor. În temple existau “camere de incubaţie”, în care dormeau cei ce aşteptau sfaturi de la zei. După o perioadă variabilă de timp, cei interesaţi primeau informaţiile dorite sub formă de vis, apoi mergeau la preoţii specializaţi în interpretarea viselor, care tălmăceau răspunsul. Somnul în “camerele de incubaţie” ale templelor avea, de cele mai multe ori, şi efecte tămăduitoare. Cel mai adesea, cei ce erau bolnavi mergeau în temple pentru a găsi alinare.

Cu timpul, locuitorii vechiului Egipt au ajuns să apeleze la magie pentru orice neajuns: boală trupească sau psihică, îndepărtarea unui inamic, obţinerea unui avantaj material. Astfel, s-a ajuns la o concepţie total nesănătoasă, folosindu-se practica magiei pentru orice, iar aceasta a avut un efect devastator pentru societatea egipteană, care a decăzut din ce în ce mai mult.

De-a lungul istoriei zbuciumate a vechiului Egipt era, într-adevăr, foarte greu pentru un om obişnuit să se menţină în viaţă şi în deplină sănătate fizică, psihică şi spirituală, în condiţiile unei lupte generalizate între sacerdoţii sau iniţiaţii care  făceau apel la forţele magice pentru cel mai neînsemnat lucru. În ultimile secole ale civilizaţiei egiptene s-a produs o decădere de neimaginat. Egiptul a devenit teatrul unui război generalizat al fiecăruia împotriva tuturor şi al tuturor împotriva fiecăruia. Iar aceasta a constituit premisa principală a dispariţiei civilizaţiei egiptene.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n