AEGYPTIACA – “KHEPERKERA”, CHIPUL VIU AL ZEULUI

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

“KHEPERKERA”, CHIPUL VIU AL ZEULUI

70

50894963_2000954826640826_1045707348393328640_n

Faraonii Egiptului, consideraţi fii ai zeilor – în special ai lui Ra -, au fost pregătiţi încă din copilărie să îndeplinească o dublă funcţie – cea de rege şi cea de mare preot. Ei au devenit astfel “mandatarii” zeilor în lumea oamenilor; de aceea, prerogativele regale au fost transmise ereditar prin investire şi consacrare într-o succesiune neîntreruptă.

Primul faraon care a fost considerat “fiul lui Ra” a fost Menes, care a domnit la începutul Erei astrologice a Taurului. Chiar dacă mulţi egiptologi moderni se îndoiesc de existenţa istorică a lui Menes, mulţi cercetători lipsiţi de prejudecăţi au încercat să soluţioneze această problemă spinoasă, nesoluţionată complet de concepţia materialistă şi să accepte fără rezerve faptul că Menes a existat în realitate. Urmaşii primului faraon Menes, au fost, la rândul lor, consideraţi fii ai lui Ra. Î

n plan terestru, faraonii au preluat de la zei misiunea de a conduce poporul, iar actul încoronării reprezenta chiar elementul de continuitate în timp. În antichitatea egipteană, se credea că, dacă faraonul nu-şi îndeplineşte menirea, iar cultul zeilor, realizat în temple de către acelaşi faraon prin intermediul sacerdoţilor, nu era realizat aşa cum trebuia, întregul cosmos – nu numai Egiptul – ar fi recăzut în starea de haos şi ar fi fost devorat de balaurul Apophis.

Instituţia regalităţii în vechiul Egipt, cel puţin în primul mileniu de după Menes, indica foarte limpede care erau prerogativele faraonilor. În epoca istorică, departe de a fi o funcţie profană, pur statală şi eminamente politică sau administrativă, instituţia regalităţii egiptene cumula o serie de atribute care asigurau, în afara bunei desfăşurări a vieţii sociale, şi ordinea întregului cosmos. Prin succesiunea neîntreruptă care se perpetua de la dinastiile zeilor, funcţia regală era transmisă magic prin investire. Ceea ce însemna că orice faraon era fiul lui Ra şi, implicit, poseda, cel puţin teoretic, puterile acestuia.

Gesturile faraonului la investire erau identice cu gesturile lui Ra sau ale lui Ptah, care a pus ordinea în haosul primordial. Nu numai că faraonul era considerat fiul lui Ra, dar era identificat şi cu Osiris. În acelaşi timp, el era întruparea lui Maat – Adevărul şi Dreptatea – în lumea oamenilor. Chiar şi cultul zeilor se făcea de către faraon prin mijlocirea preoţilor. Faraonul, ca preot suprem, delega preoţii de pe tot întinsul ţării să oficieze slujbele. La rândul lor, preoţii nu oficiau în nume propriu, ci în numele faraonului, singurul care avea puterea să ia legătura cu zeii şi să menţină atât ordinea cosmică, cât şi ordinea socială. (16)

De altfel, ca fiu al lui Ra, viitorul faraon era recunoscut încă din pântecele mamei. La încoronare, se realiza numai recunoaşterea oficială a legitimităţii sale. În cadrul ceremoniei de încoronare, faraonul era înfăţişat lui Ra, care-l recunoştea drept fiu legitim. Momentul încoronării echivala cu un botez.

Textele egiptene arhaice specificau că Ra locuieşte în trupul unui faraon, în acelaşi mod în care locuieşte în statuia zeului din sanctorum. Din punct de vedere magic, în cadrul ceremoniilor încoronării, faraonul primea forţa aurică a lui Ra, devenind suportul de manifestare al acestuia. El devenea părtaş la fiinţa aurică a lui Ra şi la forţa sa magică. Vechii egipteni erau de părere că “fiul zeului este asemenea celui care l-a zămislit”; faraonul era “chipul viu” – eikon zosa, cum spuneau grecii – al lui Ra în lumea oamenilor. Pentru teologia de la Heliopolis, faraonul era, nici mai mult nici mai puţin, “locţiitorul lui Ra pe Pământ” – expresie care nu trebuie înţeleasă numai ca o figură de stil sau ca o simplă formulă prin care, în vechime, erau preamăriţi conducătorii. În momentul încoronării, puterea aurică a zeului se unea cu aura celui care, în timpul vieţii, o va manifesta în lumea oamenilor.

În mod ideal, orice om poate primi în sine forţa aurică a zeului, “duhul” său, dar, la omul obişnuit, acest proces are loc numai în cazul în care acesta este supus unui proces intens de iniţiere. Trupul celui în care coboară puterea spirituală trebuie să fie capabil să o primească, altfel efectele pot fi contrare. Este vorba, de fapt, despre o posedare. În cazul acestei posedări, aura entităţii umane se “umple” de aura zeului. Acest proces de posedare poate avea loc pe parcursul unei perioade determinate sau poate avea loc pe toată durata vieţii. La faraonii Egiptului, acest fenomen avea loc, după toate probabilităţile, pe toată durata vieţii, urmând ca, după moartea sa, fiul sau succesorul la domnie să preia, prin actul încoronării, puterea regalităţii, transmisă neîntrerupt de la primul faraon. Sau, pentru a folosi terminologia egipteană, Horus îi succede lui Osiris; cu alte cuvinte ,”regele a murit, trăiască regele”.

Există astăzi o mare nedumerire cu privire la faraonii-copii, precum a fost Tutankhamon, care se căsătoreau la o vârstă foarte fragedă şi care purtau încă de mici responsabilitatea domniei. În virtutea unui clişeu destul de naiv se crede astăzi că faronii-copii erau simple păpuşi, care figurau ca faraoni numai cu numele, fiind manipulaţi de adulţii care conduceau peste capul lor. Acest clişeu poate fi adevărat pentru copiii de astăzi, care încă se joacă în nisip la vârsta la care faraonii-copii din vechime aveau responsabilitatea unui regat. În cazul faraonilor-copii, influenţa aurică ce provenea de la zeul patron producea o dezvoltare psihomentală şi spirituală accelerată.

La toate acestea se adăuga şi căsătoria în familie cu una din surori, pentru ca legătura de sânge să se perpetueze de-a lungul unei dinastii. Astăzi există un mare semn de întrebare cu privire la străvechiul obicei al căsătoriilor consanguine, care se realizau încă din epocile arhaice, în scopul perpetuării purităţii sângelui “nobil”.

Sub aparenţa acestei practici barbare şi primitive a căsătoriilor consanguine se ascunde totuşi un mare mister. Acest mister este legat de proprietăţile magice ale sângelui. După câte se pare, prin intermediul căsătoriilor consanguine, în familiile unui anumit clan sau trib, se realiza o continuitate la nivelui genotipului şi al fenotipului unei familii, fiind posibilă transmiterea ereditară a unor particularităţi, generaţii de-a rândul. „Eul se manifestă în sânge”. De aceea, se poate spune că sângele este purtătorul unor anumite forme de conştiinţă de grup, de trib, de clan sau de familie; în acest context, se poate afirma că orice căsătorie consanguină practicată în timpurile străvechi provoaca manifestări psihice destul de stranii; este vorba despre o exacerbare a ceea ce, astăzi, poartă numele de conştiinţă de grup, de familie ori, într-un sens larg, de „conştiinţă a strămoşilor”. Oricât ar părea astăzi de neverosimil, persoanele care făceau parte dintr-o astfel de familie nu aveau o conştiinţă prea individualizată, în sensul actual al cuvântului, ci posedau ceea ce s-ar numi o conştiinţă de grup sau o conştiinţă a strămoşilor.

Chiar şi în formulările Vechiului Testament, expresii precum “glasul strămoşilor” sau “glasul sângelui” nu sunt expresii metaforice, ci reprezintă aluzii concrete la căsătoriile consanguine şi la efectele lor psihologice, concretizate printr-o formă de conştiinţă care astăzi nu mai există: conştiinţa de grup sau conştiinţa globală, am spune holografică, a strămoşilor. Oricum, în ziua de astăzi, datorită unor transformări ireversibile petrecute la nivelul genotipului (ansamblul caracteristicilor genetice) şi fenotipului (energiile plăsmuitoare ale corpul eteric), astfel de fenomene nu mai sunt posibile. Nu este prea greu de remarcat în acest context că un faraon copil care primise aura zeului asupra sa prin ceremonia încoronării şi prin conectarea la conştiinţa unei colectivităţii, numai om în accepţiunea modernă nu era, cu atât mai mult cu cât, biologic, nu avea mai mult de doisprezece ani. Un astfel de personaj era totuşi o forţă a naturii; era ceva ce astăzi pare de neconceput. Conştiinţa strămoşilor, care vorbea – pentru a folosi expresia din Vechiul Testament – prin “glasul sângelui”, se manifesta cu putere, iar cei din jur erau pe deplin conştienţi de acest fapt.

Ca o paranteză, pare destul de ciudat că, după cum indică necropsia mumiei lui Tutankammon, acesta a fost ucis cu o lovitură aplicată în moalale capului cu un obiect greu – mânerul unei săbii sau al unui buzdugan. Uciderea unui faraon, cu alte cuvinte, agresarea suportului material, a receptacolului uman al unui zeu, în speţă a lui Ra, era considerat de vechii egipteni un păcat destul de mare. Se pare că, în pofida loviturii mortale primite, faraonul Tutankammon a mai trăit câteva săptâmăni în comă, ceea ce, în acele timpuri, nu era puţin lucru. Unii comentatori au atribuit această supravieţiure prelungită acţiunii taumaturgice a unor sacerdoţi dotaţi cu puteri bioenergetice, iar alţii acţiunii magice provocate de una din doicile tânărului faraon. Este, însă, mult mai probabil ca puterea aurică a lui Ra, care şi-a găsit sălaş în trupul tânărului faraon începând cu momentul încoronării, să fi lucrat intens pentru a-l salva. Însă legile lumii materiale sunt suverane, iar trupul, distrus ireversibil, nu a mai putut fi resuscitat.

După ceremonia încoronării, noul faraon primea cele cinci nume de domnie care i se cuveneau. Numele faraonului era întotdeauna scris într-un cartuş protector magic, la fel ca şi numele zeilor, fiind însoţit de hieroglifele care însemnau „Viaţă, Sănătate şi Prosperitate”. Numele faraonului era precedat de expresia “fiu al lui Ra”, de numele “Horus” şi de numele „Nebty”. Numele Nebty se referea la “cele două Doamne” – de fapt, zeiţe cu numele Nebty. Prenumele era întotdeauna precedat de denumirea “cel ce aparţine trestiei şi albinei”, trestia şi albina fiind simbolurile Egiptului de jos şi Egiptului de sus. O denumire completă a unui faraon suna astfel: “Horus, viaţă a naşterilor, cele două doamne, viaţă a naşterilor (se referă la Nebty), Horus de aur, viaţă a naşterilor, Rege al Egiptului de Jos şi al Egiptului de Sus, Kheperkera ( trad.: sufletul Ka al lui Ra vine la viaţă ), fiul lui Ra, Sesostris ( trad.: soţ al zeiţei Wosret ), să aibă viaţă, prosperitate şi sănătate, ca Ra de-a pururi”. (61) O altă denumire, redată de Constantin Daniel, suna astfel: “Horus, taur puternic ce apare la Theba, cele două doamne, purtând împărăţia ca Ra din ceruri, Horus de aur, sfânt al diademelor, rege al Egiptului de Jos şi al Egiptului de Sus, Menkheperra (trad.: “înfăţişarea lui Ra rămâne”), fiul lui Ra, Thutmosis (apelaţia aparţine faraonului Thutmosis), viaţă, prosperitate şi sănătate, frumos prin chipurile sale, iubit de (zeiţa) Hathor, doamna turcoazelor”. (16)

Faptul că aura lui Ra se manifesta prin posedare directă este evidenţiat într-un mod explicit prin termenul folosit în denumirea acordată unui faraon: Kheperkera – în traducere “sufletul Ka al lui Ra vine la viaţă”. Prin expresia „sufletul Ka al lui Ra revine la viaţă” se poate înţelege faptul că Ra se manifestă în lumea materială prin intermediul unei influenţe aurice directe, iar suportul material este faraonul.

Numele lui Horus, care apare de multe ori semnifica tocmai continuitatea domniei, Horus fiind cel care i-a succedat la domnie lui Osiris. Urcarea pe tronul domniei avea aceeaşi semnificaţie ca şi ivirea lui Ra pe cer sau cu apariţia luminii Soarelui. Cel mai adesea, cuvântul “faraon” era înlocuit printr-o hieroglifă ce avea sensul de “casă mare”, tocmai pentru a nu se pronunţa numele considerat sacru.

Încoronarea începea în templul de la Heliopolis prin aducerea faraonului în faţa lui Ra, pentru a fi investit. Acolo avea loc o slujbă foarte importantă prin care se realiza continuitatea domniei şi primirea influenţei aurei sacre a lui Ra. Faraonul era uns cu alifii, sfinţit cu apă de preoţii care purtau pe chip măştile zeilor principali; tot la Heliopolis, faraonul primea numele de domnie, coroanele şi sceptrul. În seara încoronării avea loc ceremonia “fixării analelor”. Analele erau prorocirile care ieşeau din gura lui Ra. Ele erau notate pe un sul de papirus de scribul lui Ra, zeul Thoth. Cu alte cuvinte, Ra fixa coordonatele generale ale noii domnii şi dădea poruncile necesare, pe care faraonul era dator să le îndeplinească.

Ceremonia încoronării, care dura mai multe zile, continua la Memphis, în capitala administrativă, unde avea loc ceremonia aşezării stâlpului djed, care statornicea domnia sa pe pământ. Djed-ul a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale vechiului Egipt. La Memphis, zeul Ptah, considerat cosmocreator, purta drept sceptru un djed, iar la Abydos, acolo unde se găsea templul lui Osiris, djedul îl simboliza pe Osiris. Ca hieroglifă, djed însemna stabilitate şi durată (viaţă lungă). Sensurile sale erau multivalente. Datorită similitudinii macro-microcosmos, deci în virtutea principiului hologramei, djedul semnifica, la nivelul macrocosmic, Axis Mundi, axa universului, iar la nivel microcosmic coloana vertebrală a omului. La încoronare, djedul semnifica fixarea domniei în Axul Lumii, locul unde totul este imuabil. Cu alte cuvinte, noua domnie atingea eternitatea. (16)

Pentru istorici, djedul este doar un simplu stâlp ornamental. Totuşi, ritualul aşezării stâlpului djed de către faraon necesita un ritual mult mai complex decât plantarea unui stâlp obişnuit în curtea casei sau a palatului. Ritualul aşezării stâlpului djed, în afara statuării domniei în Axul Lumii, pare să fi reprezentat şi desăvârşirea unor procese complexe, care se produceau la nivelul aurei faraonului. Datorită faptului că, în virtutea similitudinii cosmos-om, djedul se raporta şi la coloana vertebrală a omului, “plantarea” sa reprezenta sfârşitul unui proces iniţiatic, care declanşa în trupul faraonului efecte fiziologice şi spirituale importante.

Câteva detalii, aparent neînsemnate, precum ţinuta, ocupaţiile, ceremoniile şi activităţile zilnice ale faraonului, pot arunca o lumină clarificatoare asupra importanţei instituţiei regalităţii egiptene. Ţinuta faraonului era formată din câteva piese foarte interesante, care scoteau în evidenţă măreţia funcţiei. Piesa principală de vestimentaţie a unui faraon era un şorţ plisat, susţinut de o centură, în mijlocul căreia se găseau însemnele regale. Faraonul avea părut tuns scurt, uneori era ras pe cap şi pe tot trupul. Pe cap purta o perucă; oricum, nu apărea în faţa supuşilor cu capul descoperit. Faraonul purta barbă pastişă atunci când nu avea barba naturală, iar la spate îi atârna o coadă de taur, simbolul forţei şi al vitejiei. La gât purta amulete, talismane, crucea ansată, simbolul stâlpului djed, care arăta gradul de iniţiere, sau nodul lui Osiris. Pe degete purta numeroase inele, la piept pectorali sau coliere din aur ornate cu diferite simboluri, iar la picioare avea brăţări din aur. Deşi umbla uneori desculţ, faraonul purta adesea sandale de aur sau de răchită. Nu purta niciodată sandale de piele, pielea fiind considerată un material impur. De fapt, nici un preot nu purta încălţămine sau îmbrăcăminte din piele. În mână, faraonul ţinea însemnele domniei, biciul şi cârja de păstor.

Cele mai importante însemne ale domniei erau însă cele două coroane, cea a Egiptului de Sus şi cea a Egiptului de Jos. Coroana Egiptului de Jos era de culoare roşie şi arăta ca o tocă, cu pană prinsă spre înainte şi cu extremitatea din spate ascuţită. Coroana Egiptului de Sus era de forma unei bonete înalte, ţuguiată. La război, faraonul purta un fel de cască albă sau o pânză albă cu dungi roşii prinse cu două bandalete, deasupra căreia era aşezată coroana dublă – denumită pşaet – sau o tocă roşie care avea în părţile laterale coarnele de berbec, simbolul zeului Ammon, între care strălucea discul roşu de aur şi emblema cu şarpele uraeus.

Emblema şarpelui uraeus, cobra regală, era confecţionată din aur şi se prindea cu un colier în jurul capului. Era pusă pe frunte, în dreptul ajnei chakra, al treilea ochi. Unele texte afirmă că nimeni nu avea voie să stea în faţa faraonului, pe direcţia cobrei regale, de frică să nu fie “lovit” sau electrocutat de puterea magică a acesteia, ceea ce înseamnă că era vorba despre un flux de energie care avea darul de a-i scurcircuita serios pe cei care aveau imprudenţa să se aşeze în faţa sa.

Unii comentatori moderni sunt de părere că vestita cobră regală prinsă în colierul de pe fruntea faraonilor se afla în legătură cu un fel de acumulator-condensator sau cu … o pilă electrică. Acest acumulator ar fi degajat un flux de energie foarte puternică, ce ar fi avut darul de a afecta persoanele care se aflau la o distanţă de maxim 3 metri în faţa faraonului. Într-adevăr, sursele antice au confirmat faptul că, cel puţin în timpul ceremoniilor, când faraonul purta colierul prins pe frunte, nimeni nu se aventura să stea în faţa sa, drept pentru care supuşii stăteau lateral sau la o distanţă apreciabilă. Se ştie, de altfel, că printre vestigiile trecutului s-au descoperit un fel de acumulatori care puteau genera curent electric, iar pe pereţii unor morminte s-au descoperit picturi care înfăţişau becuri. De aici s-a tras concluzia că efectele temutei cobre regale, purtată pe frunte de faraoni, s-ar putea baza pe acelaşi principiu.

Totuşi, această ipoteză, produs specific al sistemului de gândire materialist, pare să fie destul de forţată. Un faraon legat prin fire de un acumulator sau de o pilă electrică, purtată de unul din supuşii săi… Sau cu o pilă electrică la purtător, ascunsă prin faldurile şorţului de domnie, este, să recunoaştem, o imagine destul de puţin credibilă – cam comică sau chiar absurdă. Datele existente, interpretate în spiritul hermeneuticii transcedentale, pot genera o altă explicaţie cu privire la misterului şarpelui uraeus, care era fixat pe fruntea faraonilor. Fireşte, nu trebuie exclusă posibilitatea existenţei unui curent, dar nu a unui curent electric; era vorba despre un curent eteric sau, cum se spune astăzi, bioenergetic, destul de puternic. Acest curent eteric, în cel mai simplu caz, putea provoca mari dureri de cap celor ce ce aventurau să stea în faţa faraonului, iar în condiţii speciale putea provoca tulburări psihice serioase; este la fel de posibil ca, în condiţii extreme, curentul eteric emis prin cobra regală să aibă caracteristica de a ucide un eventual agresor.

Existenţa unei astfel de forţe eterice sau bioenergetice intense trebuie pusă în legătură cu puterea conferită, aşa cum a fost menţionat anterior, de caracterul special al încoronării, când emanaţia aurică a lui Ra, începând de la Menes, a coborât asupra faraonilor. Colierul regal cu şarpele uraeus avea rolul unui condensator şi, în acelaş timp, al unui transformator care capta şi transforma energia eterică sau astrală – forţa aurică a sufletului Ka sau Ba – a zeului în bioenergie, utilizabilă în lumea fizică. Această forţă era preluată şi transformată de ajna chakra, al treilea ochi – locul unde era dispusă – şi transmisă prin intermediul unui diamant sau cristal prins în capul şarpelui uraeus. Aşadar, faptul că faraonul era numit “fiul lui Ra”, nu era o metaforă gratuită şi lipsită de sens. Faraonul era, fără nici o exagerare, fiul lui Ra, adică purtătorul emanaţiei aurice a zeului.

Activităţile zilnice ale unui faraon se asemănau cu activităţile şi ritualurile care se făceau statuilor zeilor în temple. Faraonul se trezea din somn o dată cu apariţia primelor raze ale lui Ra, tatăl său, căruia îi adresa prima rugăciune a zilei, învocând puterea zeiască asupra pământului considerat sfânt al Egiptului şi asupra locuitorilor săi. În momentul trezirii, soţiile şi concubinele regale cântau, acompaniate de harpă şi de liră. Apoi urma îmbăierea. În camera de baie, concubinele sau femeile din harem îl spălau, îl masau, îl ungeau cu alifii sau cu balsamuri parfumate, majoritatea dintre unguente având un caracter magic. Totul avea un caracter magic. După masa de dimineaţă, la care faraonul era obligat să respecte o serie de restricţii alimentare, avea loc o slujbă în faţa statuii zeului principal, într-o capelă mică, aflată cel mai adesea în palatul regal. Acolo, faraonul invoca din nou coborârea puterilor zeilor asupra poporului său, asupra rodniciei pământului, asupra întronării Ordinii spirituale – Maat – în lumea oamenilor.

După aceea, faraonul se dedica problemelor lumeşti, sarcinilor “de serviciu” curente. El pătrundea în “cabinetul de lucru”, aflat cel mai adesea în apropiere de “Scriptorumul regal” sau “Casa Vieţii” – biblioteca palatului, locul unde se aflau, în tocuri de piele, papirusurile regale cu caracter administrativ. Acolo, mai marele scribilor regali, însoţit de o armată de scribi specializaţi în diferite domenii, îi prezentau faraonului diferite rapoarte scrise pe suluri de papirus. Scribii regali stăteau aliniaţi, cu picioarele încrucişate, cu un mic pupitru în faţă, cu călimările de cerneală deschise, cu pensulele şi cu sulurile de papirus, pregătiţi pentru a nota poruncile regale. (18)

La reuniunea “cabinetului” participau, desigur, şi principalii factori de decizie administrativă, în special marele preot al templului tutelar – cel mai adesea al templului lui Ra de la Heliopolis, iar în Imperiul Nou al templului lui Ammon -, vizirul, unii capi ai principalelor nome – regiuni – ale Egiptului, vistiernicul, şeful construcţiilor din regat, conducătorul armatei, şeful hambarelor regale şi alţi conducători de mai mică importanţă. Faraonul asculta sau, uneori, citea rapoartele, destul de numeroase, ale factorilor de decizie, dicta răspunsurile, poruncea măsurile ce trebuiau luate în diferite împrejurări, dicta politica externă, preciza poziţia faţă de vasalii aflaţi dincolo de graniţele ţării. În sfârşit, faraonul dicta edictele şi punea sigiliul pe diferite documente. Apoi trimitea curierii regali în diferite regiuni ale ţării.

În unele zile ale unei decade – decada era echivalentul săptămânii actuale – faraonul primea supuşii în audienţe, în faţa palatului, pe o mică estradă, pe care era aşezat tronul regal. Ca judecător suprem, faraonul stabilea adevărul în diferite procese penale sau civile, el fiind cel mai în măsură să judece şi să stabilească adevărul, întrucât prin “gura” sa vorbea Maat, Adevărul şi Dreptatea. Poruncile sale, edictele şi actele de judecată, aveau valoare de lege. În Imperiul Nou exista şi un fel de cod de legi, scris pe patruzeci de suluri de papirus, care erau ţinute de marele vizir, echivalentul primului ministru de astăzi. (21)

Cum era cel de care depindea rodnicia pământului, faraonul era obligat să participe la toate ceremoniile agricole de peste an. Ceremoniile agricole aveau un pronunţat caracter magic. Înainte de inundaţiile anuale, faraonul poruncea Nilului, în calitate de fiu al lui Ra, să înceapă inundaţiile. În acest sens, în cadrul unei ceremonii speciale, la care participa o mare mulţime de oameni, faraonul arunca în apele fluviului un sul de papirus, cu sigiliul regal, în care poruncea Nilului – în fapt, spiritului protector al Nilului, marelui Hapi – să înceapă inundaţiile. Tot faraonul începea pregătirea ogoarelor, aruncând primele seminţe. La începutul secerişului, faraonul secera cu o seceră de aur primul snop, în prezenţa statuilor tuturor zeilor, într-o mare cermonie publică. (16)

În popor, faraonii se bucurau de un mare respect, cea mai mare fericire a unui supus era de a săruta picioarele faraonului. Faraonul era purtat în afara palatului într-o lectică de forma unei bărci, fiind precedat de crainicii care-i anunţau apropierea şi însoţit de curteni şi de ostaşii din garda personală. La trecerea sa, supuşii făceau mătănii mari, se culcau cu faţa la pământ, “mirosind” pământul sau “luând urma paşilor săi”. Supuşii trebuiau să aducă “jertfa buzelor”, adică să aducă laude “fiului lui Ra”. Ostaşii îl salutau în mod diferit faţă de restul populaţiei: ei ridicau mâinile în sus cu degetele uşor îndoite.

În fine, una dintre cele mai importante îndatoriri ale unui faraon era asigurarea unei funcţionări cât mai bune a templelor. În orice templu, faraonul avea dreptul de a intra în sanctorum unde contempla statuia zeului, apoi participa la slujbă sau chiar ţinea slujba aşezat pe un tron de abanos sau de bronz.

Se poate remarca lesne că un faraon, departe de a fi fost un nabab îmbuibat, a cărui singură ocupaţie era aceea de a procrea cât mai des şi de a mânca bucate alese, avea o existenţă cotidiană destul de complicată şi de ocupată cu lungi ritualuri şi ceremonii. Responsabilitatea sa, atât administrativă şi politică, cât şi religioasă, era foarte mare, iar problemele care trebuiau rezolvate erau foarte multe. Fiinţa interioară a unui faraon trebuia să fie astfel structurată, încât să realizeze un echilibru perfect, atât psihomental, cât şi auric, între forţa magică a strămoşilor străluminată de puterea lui Ra şi cea a propriei sale personalităţi. Actele rituale, ceremoniile, actele publice trebuiau făcute cu maximă responsabilitate, cu o deplină conştiinţă de sine, altfel exista pericolul de a fi abandonat de “puterea” interioară. Acest ultim aspect reprezenta un risc major, deoarece exista credinţa că, dacă faraonul nu este capabil să asigure comunicarea cu zeii, întregul cosmos, nu numai Egiptul, s-ar fi prăbuşit în starea de haos.

Fireşte că nu era prea uşor pentru un faraon, fie copil, fie adult să convieţuiască în propria sa fiinţă cu o putere magică de o asemenea amploare, cum era emanaţia aurică a lui Ra. Orice gest greşit, orice stare de spirit necorespunzătoare, orice încercare de a trişa în folosul unei comodităţi personale sau a unei plăceri de moment putea avea efecte devastatoare, atât la nivelul sănătăţii personale, cât şi la nivelul imaginii publice – cu atât mai mult cu cât, în condiţiile existenţei a numeroşi clarvăzători, orice perturbare a aurei personale era vizibilă. Pentru păstrarea integrităţii aurice a faraonului, existau anumite ceremonii şi sărbători speciale care se făceau în acest scop.

În Imperiul Vechi se repeta anual ceremonia încoronării cu scopul de a reînnoi impulsul originar al domniei şi de a restabili contactul, uzat desigur în cadrul existenţei cotidiene, cu puterile magice provenite din lumea de dincolo, cu spiritele strămoşilor şi cu aura lui Ra. În Imperiul Nou, această ceremonie – numită heb-sed – a început să se ţină la aniversarea a 30 de ani de domnie. La această ceremonie specială se adunau marii preoţi din toate templele nomelor Egiptului, erau aduse toate statuile zeilor, făcându-se aceleaşi invocaţii ca la încoronare. Practic, faraonul primea din nou, o dată cu mantia, cu sceptrele de domnie şi cu celelalte însemne regale, toate atributele magice care i se acordau la încoronare. (16)

La ceremonia heb-sed, aura faraonului îşi recăpăta strălucirea iniţială, iar sufletele strămoşilor, defuncţii faraoni, care slujiseră din vremuri apuse destinul Dublului Regat, participau, din planul lor de existenţă, la marele eveniment al reînnoirii.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n