AEGYPTIACA -HIEROGLIFA “NTR”

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

HIEROGLIFA “NTR”

200px-Henry_William_Beechey_001

 

Aşadar, specialiştii conectării, mitografii şi iniţiaţii vechiului Egipt erau conştienţi de existenţa unei categorii distincte de fiinţe spirituale pe care le desemnau prin hieroglifa n t rzeu -, iar vestigiile materiale ce au parvenit până în zilele noastre demonstrează cu prisosinţă acest aspect.

Specialiştii conectării, mitografii şi iniţiaţii vechiului Egipt nu erau naivi sau ignoranţi, aşa cum presupune concepţia materialistă actuală, ci erau fiinţe suficient de mature şi de avansate din punct de vedere intelectual pentru a vorbi în cunoştinţă de cauză atunci când se refereau la zei. Ei clasificau zeii într-o vastă organigramă, care a primit numele generic de Panteon.

 Panteonul egiptean era structurat atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Fiecare zeu avea rolul său bine definit în organigramă. Într-un fel, este foarte greu de a face distincţia între funcţia şi entitatea care o ocupă în organigramă, pentru că, de cele mai multe ori, zeul se identifica cu funcţia. Fiecare zeu avea propria sa „zonă” pe care o stăpânea şi propriile sale atribuţii.

Zeii erau constituiţi în Enneade, Ogdoade sau Familii. În general, existau raporturi stricte de subordonare sau de înrudire între zei sau între familii de zei. Cea mai importantă grupare de zei, numită Ogdoadă, era cea de la Heliopolis, unul dintre oraşele sacre ale egiptenilor. Ea era formată din opt mari zei. Aceştia erau, în ordine: Nun, apele primordiale sau starea nediferenţiată existentă înaintea creaţiei lumii, şi soţia sa Naunet; Huh, infinitul, şi soţia sa Hauhet; Kuk, Întunericul, şi soţia sa Kaiket; Ammon, zeul ascuns, şi soţia sa Ammanuet.

 Tot în oraşul Heliopolis, mai era la mare cinste o altă grupare de zei denumită Enneadă. Ea era formată din următorii zei: Atum – ca manifestare a lui Ptah -, Shu, Tefnut, Geb, Nut, Osiris, Isis, Seth şi Nephtis; ulterior, a fost adăugat al zecelea membru, Horus. Unele texte l-au înlocuit pe Seth, ucigaşul lui Osiris, cu Anubis sau cu Thoth. (18)

În vechiul Egipt, fiecare şcoală teologică, fiecare templu sau fiecare nomă – noma era o regiune administrativă, Egiptul având patruzeci şi două de nome – a căutat să-şi promoveze propria sa concepţie teologică şi proprii săi zei protectori. Fiecare zeu local avea propriul său cult şi, desigur, propriile sale interese. Grija de a intra în elita puterii sacerdotale, economice şi politice, de a intra în atenţia faraonului şi a curţii regale era o ocupaţie permanentă a sacerdoţilor din micile temple de provincie, care încercau să-şi propulseze zeul protector pe o orbită cât mai înaltă în sfera Panteonului. În definitiv, puterea sacerdotală era direct proporţională cu puterea economică. Cu cât creştea numărul enoriaşilor, cu atât creşteau numărul şi, mai ales, calitatea ofrandelor şi a bunurilor donate de către mirenii bogaţi sau chiar de către faraoni. Cu cât creşteau bogăţiile templelor, cu atât creştea implicarea sacerdoţilor în treburile politice şi administrative ale regiunii. De aceea, exista tendinţa ca fiecare zeu local, oricât de mic ar fi fost, să fie propulsat pe o poziţie cât mai bună. Cu alte cuvinte, exista o permanentă tendinţă spre universalitate.

Spre deosebire de Grecia antică, unde exista convingerea că zeii se luptă între ei pentru supremaţie, în vechiul Egipt lucrurile se desfăşurau în mod diferit. Teologii egipteni au stabilit dintru început raporturi de subordonare şi de înrudire între zei. De fapt, relaţiile de subordonare erau de cele mai multe ori relaţii de înrudire. Zeii sau zeiţele mai mici deveneau fraţi, surori, soţii sau fii ai zeilor mari. Este evident că operaţiunile teologice ale specialiştilor conectării, în special sincretismele şi unificările, aveau drept scop evitarea oricăror  conflicte teologice care ar fi putut surveni, cu efecte adesea dramatice pentru viaţa religioasă a poporului egiptean. Pentru a se evita conflictele dintre zei şi, deci, pentru a se evita conflictele dintre temple sau dintre şcolile teologice, o dată cu preeminenţa unui zeu, consiliile sacerdotale stabileau relaţii de înrudire cu ceilalţi zei ai Panteonului. Orice zeu mai mic avea astfel locul asigurat în templul oraşului, în calitatea sa de frate, fiu, soţie, „ochi”, suflet Ka sau “ipostază” a zeilor centrali.

Doi sau mai mulţi zei se puteau reuni formând o entitate nouă, dotată cu calităţi şi caracteristici noi. Totuşi, chiar şi în cazul în care, teologic, se reuneau doi sau mai mulţi zei, fiecare dintre ei îşi păstra identitatea, individualitatea şi determinaţiile proprii. Concepţiile ezoterice egiptene afirmau că un zeu poate fi sufletul Ka sau Ba al altui zeu. Termenul Ka desemnează ceea ce astăzi a primit numele de corp eteric, în timp ce Ba desemnează sufletul. Deşi fiecare zeu îşi păstra individualitatea şi identitatea proprie, luate împreună, noile forme zeieşti beneficiau de caracteristici şi calităţi noi. Ca şi cum ar fi avut cunoştinţă despre teoria modernă a sistemelor, vechii egipteni erau conştienţi de faptul că, prin reunirea mai multor subsisteme se realizează nu numai o însumare a caracteristicilor pe care acestea le au, ci şi formarea unor caracteristici noi, inexistente anterior. Reflectându-se în anumite suporturi materiale, puterea spirituală a unui zeu nu se diminua şi nu se epuiza. În oricâte locuri ar fi fost „împărţit”, în oricâte statui, fetişuri sau fiinţe s-ar fi reflectat, esenţa zeului rămânea unică, indivizibilă şi neîmpărţibilă. Un zeu se putea manifesta în mai multe locuri deodată. Pentru vechii egipteni exista o corespondenţă între macrocosmos şi microcosmos sau între diferite paliere şi zone ale cosmosului. Vechile cărţi sacre afirmau că sufletele Ba ale zeilor strălucesc în stele. Steaua Sirius, de exemplu, era sufletul Ba al lui Osiris. În acelaşi timp, Osiris era sufletul Ba al lui Ra. Tot astfel, sufletul Ba al lui Nun era Ra, sufletul Ba al lui Osiris se manifestă în berbeci, iar Ba-urile tuturor zeilor se manifestă în şerpi.(16)

Cosmosul conceput de vechii egipteni era un cosmos de tip „hologramă” în care toate părţile şi elementele interacţionau în modurile cele mai neaşteptate. Sistemul de corespondenţe macro-microcosmice a constituit temelia unei cunoaşteri de factură ezoterică, pentru care nimic din ceea ce există nu poate fi separat de întreg. Acţionând într-un punct al lanţului de corespondenţe şi de interacţiuni, vechii iniţiaţi egipteni considerau că pot influenţa întregul cosmos. Toate formele de expresie ale religiei egiptene, ritualurile, liturghia în temple sau actele magice, aveau drept scop conectarea oamenilor la aspectul ortoexistenţial al cosmosului şi la zei.

Egiptenii credeau că îndărătul fenomenelor şi lucrurilor din natură se află tot felul de zeităţi de rang mai mic, care au rolul de a conduce şi coordona tot ce se petrece în acest domeniu al tăcerii. Arborii, stâncile, izvoarele, oazele, fenomenele meteorologice, Nilul însuşi, ploile sau vânturile erau considerate sacre, deoarece erau manifestările unor entităţi spirituale. Fiecare loc se afla sub jurisdicţia unei astfel de fiinţe. Totuşi, entităţile spirituale al căror câmp de activitate era natura, nu erau considerate zei în adevăratul sens al cuvântului şi, drept urmare, nu aveau un cult propriu. Egiptenii, deşi le aduceau jertfe, nu se închinau acestora şi nici nu le acordau o prea mare atenţie. Fireşte, ţineau cont de existenţa lor, căutând să le câştige bunăvoinţa. Egiptenii ştiau că aceste entităţi nu se implică în lumea oamenilor, avându-şi interesele numai în sfera naturii. Entităţile spirituale responsabile cu bunul mers al naturii au fost cunoscute de toate popoarele antichităţii, precum au fost cunoscute şi în Evul Mediu creştin. În Evul Mediu, au primit numele de „spirite ale naturii” sau elementali, fiind catalogate în funcţie de elementul în care-şi desfăşurau activitatea. Astfel, elementalii focului au primit numele de salamandre, elementalii pământului au primit numele de gnomi, elementalii apei au primit numele de ondine, iar elementalii aerului au primit numele de silfe. Alte tradiţii le-au conferit denumiri diferite.

Abia în momentul în care aveau de-a face cu o entitate legată în mod nemijlocit de existenţa cotidiană, egiptenii îi dedicau un cult sau o sărbătoare religioasă. Acesta a fost cazul marelui Hapi, spiritul protector al Nilului, căruia egiptenii, cum era şi firesc, i-au acordat o importanţă excepţională, proslăvindu-l cu multă veneraţie. De altfel, la un moment dat, Hapi a fost identificat cu Ra, iar sărbătorile dedicate lui au căpătat o importanţă foarte mare.

Toate aceste zeităţi infraeterice erau considerate de vechii egipteni drept benefice; ele reprezentau binele. Lor li s-au ridicat statui, temple, altare, obeliscuri etc. Vechii egipteni se simţeau ocrotiţi de puterea lor, care era permanent invocată în slujbele din temple. Evident, zeii infraeterici ai Egiptului au avut la rândul lor duşmani, care formau răul. Răul, pentru vechii iniţiaţi egipteni, era reprezentat prin doi zei foarte temuţi: Apophis şi Seth.

Apophis, şarpele sau balaurul tenebrelor, reprezenta forţa răului prin excelenţă; el poate fi asemănat cu Leviathan, Şarpele abisului, din concepţiile vechilor evrei şi cu Satan din creştinism. Vechii egipteni considerau că Apophis este duşmanul zeilor şi al oamenilor; împreună, zeii şi oamenii trebuiau să lupte neîncetat împotriva acţiunii sale distructive. Apophis era cel care se opunea drumului bărcii lui Ra, atacând în fiecare dimineaţă şi seară barca solară. Activitatea lui Apophis este îndreptată spre distrugerea cosmosului şi spre revenirea la starea de nediferenţiat, de haos. Totuşi, prin activitatea neobosită a lui Ra, balaurul Apophis era  învins de fiecare dată. Unele mituri afirmă că, dimineaţa – după călătoria bărcii lui Ra prin orele nopţii – şi seara, sângele lui Apophis înroşeşte cerul. (16)

La rândul său, zeul Seth reprezenta o altă faţă a răului. Seth era ucigaşul lui Osiris şi duşmanul neîmpăcat al oamenilor. Vechii egipteni evitau să-l denumească în scrierile lor, considerând numele său un nomen otiosus, nume care nu trebuie rostit sau scris; el era adeseori numit prin epitetul „răufăcătorul”. La fel ca şi Balaurul Apophis, zeul Seth nu a fost niciodată înfrânt definitiv. Chiar şi după ce a fost înfrânt în luptă de Horus, fiul lui Osiris, Seth a  continuat să acţioneze împotriva tuturor, „umplând lumea şi marea cu răutate” – după cum se exprima filosoful grec Plutarhos. Pe Seth, vechii greci l-au numit Typhton. (18)

În ceea ce priveşte formele de reprezentare ale zeilor, acestea constituie o mare enigmă pentru concepţia materialistă modernă. Nimic nu pare mai ciudat decât reprezentarea zoomorfă, antropomorfă sau polimorfă a zeilor. Astfel, zeiţa Hathor era reprezentată printr-o vacă, zeul Anubis printr-un cîine, zeul Chnum printr-un berbec, zeul Horus printr-un şoim, Thoth printr-o pasăre ibis, Ptah printr-o fiinţă omenească vag conturată etc.

Prin însăşi faptul că cineva poate concepe un zeu sau, oricum, o entitate spirituală, prin forma banală a unui animal sau a unui pom, reprezintă în ziua de astăzi un mare semn de întrebare, la care foarte puţini cercetători s-au încumetat să dea un răspuns, iar invocarea unei presupuse naivităţi sau inocenţe a oamenilor arhaici nu mai convinge pe nimeni. Vechii egipteni au lăsat posterităţii prea multe realizări de marcă – unele dintre ele greu de realizat astăzi cu tehnologia modernă – pentru a fi acuzaţi de infantilism. Un posibil răspuns a fost dat de scriitorul român Constantin Daniel, care este de părere că „egipteanul (de rând) dorea să vadă cu ochii lui divinitatea, ceea ce nu se realiza întru totul decât dacă zeul lua un chip omenesc„. Aşadar, dincolo de animal, arbore sau piatră se afla o zeitate dotată cu anumite atribute prin care putea fi recunoscută. „De obicei, se creau forme mixte – corpuri omeneşti care răsar de pildă dintr-un pom, sau fiinţe jumătate om, jumătate animal. Cunoaştem astfel imagini de animale cu membre omeneşti sau de corpuri omeneşti cu capete de animale – aşa cum se înfăţişează cu măştile lor şi preoţii în temple. Desigur, prezenţa unui corp uman înseamnă că zeitatea este antropomorfă, dar existenţa unor atribute animale, coarnele de pildă, la monştrii compuşi şi fantastici, dovedeşte că zeii sunt mai presus şi dincolo de animale şi de oameni.” (16)

Pentru concepţia spiritualist-ezoterică, problema se pune totuşi într-un mod diferit. Reprezentările entităţilor spirituale par să ţină de mentalitatea poporului egiptean, dar şi de calitatea spirituală a mitografilor şi a clarvăzătorilor care au intrat în contact mistic cu ei. Zeii infraeterici, în afară de faptul că se manifestau în temple, în cadrul cultului zilnic, sau de faptul că se manifestau prin anumite fetişuri – care nu erau decât suporturi –, puteau fi văzuţi prin clarvedere, şi contactaţi în mod direct de către iniţiaţi, sacerdoţi şi clarvăzători.

Cei care, în cadrul proceselor de iniţiere, aveau posibilitatea să contacteze zeii, îi puteau vedea sub diferite forme zoomorfizate sau vag antropomorfizate atât datorită unor patternuri mentale specifice egiptenilor, cât şi datorită calităţii respectivilor zei infraeterici. Acest aspect a fost comentat astfel de un mare iniţiat al antichităţii, Proclos: „În toate iniţierile şi misterele, zeii prezintă un mare număr de aspecte proprii. Uneori, într-adevăr, este o lumină fără formă care, emanând din ei, se oferă la vedere. Uneori, această lumină îmbracă formă omenească, alteori o alta. Unele din aceste figuri nu sunt zei şi provoacă teama„. (15)

Aşadar, Proclos lasă să se înţeleagă faptul că, în mediile specialiştilor conectării egipteni de toate categoriile, de la preoţii „văzători” la clarvăzătorii obişnuiţi, de la laicii cu puteri paranormale care reuşeau să se “dedubleze” în palierele ortoexistenţiale ale cosmosului, mai ales în palierul infraeteric până la iniţiaţii în marile misterii, zeii erau percepuţi ca nişte lumini fără formă specifică, care, în funcţie de împrejurări, puteau să ia orice formă posibilă – vag antropomorfă sau zoomorfă. Cei care, în opinia lui Proclos, “nu erau zei şi care provocau teama” erau probabil fiinţe întunecate aflate în subordinea lui Seth sau a lui Apophis.

Formele antropomorfizate sau zoomorfizate, prin care zeii erau recunoscuţi şi care apăreau în reprezentările grafice din temple sau din morminte, serveau şi ca suporturi materiale cu valoare de mandale sau yantre (mandalele şi yantrele sunt reprezentări simbolice, geometrice sau concrete, ale unor aspecte ortoexistenţiale). Această practică mistică are paralele în concepţiile Orientului îndepărtat (India, Tibet, China). La fel ca pentru concepţiile Orientului îndepărtat, unde mandalele şi yantrele erau în acelaşi timp imagini ale universului şi hierofanii, concepţia ezoterică egipteană considera că reprezentările grafice ale zeilor vag antropomorfi sau zoomorfi sunt receptacole pentru entităţile spirituale respective. Zeii cunoscuţi sub aceste forme stranii coborau în suporturile lor materiale şi interacţionau cu lumea materială.

Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre liturghia din templele egiptene, în care psalmodierea textelor sacre avea valoarea sacramentală a unor mantrasuri (mantrasurile sunt formule rituale). Fiecare zeu al Panteonului avea propriul său nume secret, cunoscut numai de „prietenii zeului”, adică de sacerdoţii sau de iniţiaţii care se iniţiau sub patronajul respectivului zeu. După cum nota Mircea Eliade, eficienţa mantrasurilor se datorează faptului că ele pot face legătura dintre cei ce le invocă şi fiinţele spirituale (zeii) pe care le reprezintă. Fiecare zeu avea o mantra, un sunet mistic, care este sămânţa, suportul său, adică însăşi fiinţa sa. Repetând mantra conform regulilor, practicantul îşi însuşea esenţa ei ontologică. Astfel, o întreagă concepţie metafizică poate să fie concentrată într-o mantra sau într-o yantra. Aspectul ortoexistenţial al cosmosului, cu toţi zeii, cu toate planurile şi modurile sale de a fi, poate fi concentrat în mantre, yantre sau reprezentări simbolice. (70)

Aceasta demonstrează faptul că vechii iniţiaţi egipteni concepeau universul ca pe o ţesătură nesfârşită de forţe magice, care pot fi contactate prin intermediul unor suporturi materiale. Se poate vorbi, astfel, despre o corespondenţă ocultă între litere, silabe, semne, reprezentări grafice şi entităţi spirituale (zei).

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n