AEGYPTIACA – “CASA CEA PURĂ A VEŞNICIEI”

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

– “CASA CEA PURĂ A VEŞNICIEI”

75s

Dimineaţa devreme, imediat după ce Aton, discul solar, reflectare vizibilă a lui Ra, se arătase la orizont, luminând blând dunele nisipoase din împrejurimile Thebei, cortegiul funerar al faraonului defunct se punea în mişcare. Tot poporul se adunase de-a lungul Căii Soarelui din Theba, strada principală care, urmând drumul lui Ra în barca solară, străbătea oraşul de la est la vest.

La trecerea cortegiului funerar, bărbaţi şi femei se prosternau cu faţa la pământ, aruncându-şi nisip sau cenuşă pe cap sau sfâşiindu-şi hainele. Femeile îşi dezgoleau sânii, ţipând şi jelind, sfredelindu-şi carnea cu unghiile. Era un spectacol de-a dreptul apocaliptic: trupuri zgâriate din care ţâşnea sângele, ţipete deznădăjduite, sudoarea amestecându-se cu praful drumului ridicat de mulţimea haotică care se împingea şi forfotea din ce în ce mai dezordonat.

În faţa cortegiului, la o oarecare distanţă, un grup de slujitori purta mobilierul cu care va fi utilat mormântul: scaune, paturi, sipete, cufere, figurine, materiale, flori, ulcioare sau vase. După ei, o altă grupare de slujitori purta, pe tăvi de aur sau de argint, obiectele personale ale defunctului faraon: sceptre, bijuterii, bastoane etc. În faţa carului mortuar mergea cu spatele, deci cu faţa întoarsă spre carul mortuar, un preot de rang înalt – din categoria preoţilor sem, adică “cei puri” – care psalmodia slujba de înmormântare. Carul mortuar, tras de patru boi, doi albi şi doi roşii, purta o barcă în care era pus, strălucind în bătaia razelor solare, sarcofagul aurit al defunctului faraon. Alături de statuia faraonului – suportul material al sufletului Ba – se aflau alte două statui reprezentându-le pe zeiţele Iisis şi Nephtis. În spatele carului mortuar, ce înainta foarte încet, permiţând supuşilor îndoliaţi să-şi manifeste … din plin adânca mâhnire, mergeau, fiul şi succesorul la domnie – Horus ce-şi însoţeşte părintele -, soţiile regale, precum şi principalii demnitari ai statului: vizirii celor două Regate, dregătorii administraţiei şi marii preoţi ai principalelor temple. În faţa lor mergeau cei nouă prieteni, personajele cele mai importante ale cortegiului, alese din elita nobiliară sau din clasa sacerdotală, care aveau grijă ca, din punct de vedere organizatoric, totul să se desfăşoare potrivit ritualului.

Ajuns pe malul Nilului, în vacarmul ţipetelor şi hohotelor de plâns ale mulţimii adunate, sarcofagul era expus pe o estradă de lemn pentru a fi privit. Apoi avea loc trecerea fluviului. Pentru aceasta, sarcofagul era pus într-o luntre în formă de crocodil şi transportat pe malul celălalt. Luntrea mortuară era însoţită de zeci, poate de sute, de alte bărci, mari sau mici, care-l conduceau pe răposat. Crocodilii, speriaţi de forfota neobişnuită, se refugiau grabnic în adâncurile tulburi şi mâloase ale Nilului, iar bâtlanii îşi luau zborul cu ţipete ascuţite de pe maluri. În faţă mergea o luntre cu un singur cârmaci care sonda cu o prăjină fundul apei, în timp ce barca mortuară, tapiţată somptuos cu stofe şi cu piei de animale, naviga agale, maiestuos, spre “celălalt tărâm”. Călătoria cu barca peste apele învolburate ale Nilului reproducea, în această lume, trecerea sufletului defunctului, cu barca lui Thoth, peste apa care separă lumea de aici de lumea de dincolo.

Pe ţărmul dinspre apus, într-o tăcere deplină, dispuşi într-un larg semicerc, patruzeci şi doi de preoţi înveşmântaţi în togi albe, scurte până la genunchi, cu pectorali din aur şi cu amulete strălucitoare prinse la încheieturile mâinilor şi picioarelor, cu măşti ce le acopereau chipurile, aşteptau barca mortuară. Când sarcofagul a ajuns în faţa lor, cei patruzeci şi doi de preoţi au declanşat ritualul judecăţii defunctului. De-o parte erau dispuşi acuzatorii, iar de cealaltă parte erau dispuşi apărătorii. Acest ritual reprezenta copia pământească a judecăţii ce avea loc în lumea de dincolo, în “Sala celor două Maat”. Teoretic, orice om avea dreptul să aducă acuzaţii defunctului faraon. De obicei … “bunul” faraon era găsit curat şi demn de a fi primit printre zei, în Împărăţia lui Osiris, alături de ceilalţi “drepţi”. “A fost un om drept, nu a asuprit pe nimeni, a acordat ajutor văduvelor, iar poporul a prosperat în fiecare clipă a domniei sale” au fost ultimile cuvinte ale preotului apărător, înainte ca sarcofagul să fie iarăşi aşezat pe un car mortuar, pentru a fi cărat spre locuinţa veşnică – “casa cea pură a veşniciei”.

În faţa mormântului, în prezenţa unui număr mic de apropiaţi, servitorii aduc mobilierul, vasele canopice, ofrandele, statuile, aurul şi argintul, precum şi toate cele necesare decorării camerei mortuare. Înainte de introducerea sarcofagului, cei nouă prieteni pătrundeau în mormânt pentru a verifica dacă totul este pregătit pentru ultimul act. Acolo aveau “surpriza” să constate că sarcofagul de piatră în care trebuia depus sarcofagul din lemn cu trupul defunctului faraon este “ocupat”. De fapt, potrivit ritualului, înfăşurat în feşe şi bandalete ca o veritabilă mumie, în sarcofagul din piatră “odihnea” marele preot al morţilor (un sacerdot de rang înalt). După aproape două ore de încercări nereuşite, preotul era “trezit” şi rugat să dea locul celui îndreptăţit să ocupe “lăcaşul cel pur”. Ceea ce preotul morţilor se grăbea să facă, probabil cu multă satisfacţie şi uşurare.

Tot înainte de a fi introdus sarcofagul în mormânt, avea loc ultimul şi cel mai important ritual al înmormântării: deschiderea gurii mumiei. Cu un cuţit de fier – fierul fiind considerat material impur de vechii egipteni, existând chiar şi o interdicţie în a purta obiecte de fier; este posibil să fie vorba despre un cuţit de fier meteoritic – preotul principal deschidea gura mumiei pentru a elibera sufletul Ba din chingile trupului mumificat. În acel moment “astral”, sufletul Ba, sub forma unei păsări ibis cu barbă pastişă, îşi lua zborul prin gura mumiei. Toţi cei prezenţi îşi luau apoi rămas bun de la defunct. Practic, o dată cu ceremonia “deschiderii gurii”, ritualul înmormântării lua sfârşit şi putea începe banchetul (parastasul). Scopul final fusese atins: sufletul Ba îşi lua zborul, sub forma unei păsări, spre lumea de dincolo. Banchetul – parastasul – era început de un preot, care, cu o lovitură dibace, reteza piciorul drept al unui viţel. Apoi începeau sacrifiiciile de animale, care erau oferite poporului. Aur, bijuterii şi veşminte erau aruncate mulţimii care se îmbulzea, îmbrâncindu-se pentru a culege pomenile, prin care faronul defunct îşi achita datoriile rămase neplătite.

Activitatea celor nouă prieteni nu se oprea însă aici. După ce animalele erau sacrificate, iar sângele lor era strâns în cupe de alabastru, cei nouă prieteni coborau sarcofagul în cripta funerară, departe de ochii iscoditori ai mulţimii. Intrând printr-o trapă subterană, cei nouă prieteni şi ajutoarele lor cărau sarcofagul de-a lungul galeriilor şi culoarelor subterane, până în camera mortuară. Acolo, la lumina făcliilor, aşezau sarcofagul de lemn în sarcofagul de piatră. În jurul sarcofagului, în camera mortuară şi, cel mai adesea, în antecameră, erau aşezate toate cele trebuincioase defunctului în noua sa existenţă: ofrande, prinoase, statuete, corăbii.

Pereţii camerei mortuare erau pictaţi cu scene din viaţa defunctului, iar alături se afla o stelă din piatră pe care era înscris numele defunctului şi faptele memorabile din timpul vieţii. Dacă defunctul îşi uita numele şi îşi pierdea identitatea, avea toate şansele de a deveni o umbră rătăcitoare. Stela din piatră era o pavăză împotriva uitării. Alături, erau puse la îndemână listele cu alimente. Înainte de a zidi intrarea şi de a sigila camera mortuară, cei nouă prieteni aşezau, în faţa intrării, doi sau mai mulţi “câini de pază” – mici statuete magice, opera magilor egipteni, al căror principal rol era de a deveni “păzitori ai pragului” şi de a apăra mormântul. Este vorba despre statuetele unor zei, în special ale zeului Anubis; alături, erau aşezate statuetele unor uşebti. Uşebtii sunt mici statuete ce înfăţişează servitori, al căror rol, în viziunea vechilor egipteni, era de a învia în lumea de dincolo şi de a-l servi pe defunctul faraon.

Uşebtii nu aveau însă un rol decorativ, ci, în primul rând, un rol magic. Imaginile lor banale şi cumsecade de slujitori ai defunctului, nu înşelau pe nimeni în antichitate. În ziua de astăzi nimeni nu le mai dă importanţă, fiind socotiţi inofensivi. Toate statuetele din mormintele egiptene erau încărcate magic de preoţii-magi egipteni, pentru a reacţiona împotriva celor care ar fi încercat să profaneze mormintele. De fapt, aceste statuete nu erau nici bune, nici rele. Ele acţionau asupra profanatorilor, fie ei hoţi de morminte analfabeţi, fie arheologi cu studii înalte, conformându-se programului iniţial. Statuetele stăteau în adormire, fără a reacţiona, până când cineva pătrundea în raza lor de acţiune. Ele nu erau fiinţe, ci simple creaţii magice, asemănătoare păpuşilor magice realizate de vrăjitori în Evul Mediu.

În ultima etapă a ceremoniei, cei nouă prieteni zideau şi sigilau uşa camerei mortuare, astupau coridoarele subterane cu pietriş şi cu pământ şi conectau “sistemul de alarmă şi protecţie”, activând forţele magice care protejează mormântul.

Ritualul prescris în vechime fusese îndeplinit. Dar marea aventură a sufletului defunctului abia începea. Venise timpul ca defunctul faraon să-şi continue existenţa în mod autonom, ca fiinţă decorporată.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n