AEGYPTIACA – CARTEA MORŢILOR ŞI INIŢIEREA

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

cristian gănescu - editura alaya 33

AEGYPTIACA

– CARTEA MORŢILOR ŞI INIŢIEREA

800px-Abu_Simbel,_Ramesses_Temple,_front,_Egypt,_Oct_2004

 

Spiritul vechilor scrieri egiptene este încă inaccesibil, deşi mai toate textele importante au fost traduse în principalele limbi moderne. Una dintre aceste scrieri enigmatice şi inaccesibile este Cartea egipteană a morţilor.

Cartea egipteană a morţilor (“Cartea pentru ieşire la lumina zilei”) rămâne una din cele mai enigmatice lucrări care au străbătut timpurile până în zilele noastre. În epoca actuală, mulţi cercetători vorbesc despre Cartea egipteană a morţilor ca despre “un amestec eterogen de speculaţii pseudometafizice, de ritualuri magice, formule, procedee catartice dispuse neîngrijit, într-o ordine incoerentă”. Trebuie însă evitate, după cum remarca scriitorul francez Jean M. Riviere, analize superficiale care privesc cu dispreţ forme de gândire arhaice. “Nu gramatica este cea care ne împiedică, afirmă autorul menţionat. Ea este, în general foarte simplă, sensul cuvintelor este cunoscut şi, totuşi, se întâmplă deseori ca o frază uşor de tradus să ne prezinte o idee bizară, ce pare puerilă, ca să nu spunem de-a dreptul prostească. Nu am descoperit aceste adevăruri pentru că nu cunoaştem destul de bine modul în care egiptenii redau ideile abstracte. Traducerea Cărţii morţilor este provizorie în multe privinţe.” (13)

Dar poate că nu numai dificultăţile legate de limbă împiedică descifrarea corectă a Cărţii morţilor – ca şi a altor scrieri ale antichităţii – ci, mai ales, conţinutul ezoteric, precum şi faptul că se referă la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului, despre care “sacerdoţii” moderni ai cuvântului, traducătorii, nu au cunoştinţă. Din acest motiv, zeul Osiris a devenit, în tălmăcirea cercetătorilor moderni, zeul vegetaţiei, al viţei de vie sau al pomilor înfloriţi, Ra a devenit Soarele fizic, iar traiectul defuncţilor după moarte este interpretat ca fiind produsul unei imaginaţii bolnăvicioase. Pe de altă parte, devine din ce în ce mai clar faptul că vechile scrieri egiptene nu pot fi descifrate pe baza concepţiei materialiste care poate fi aplicată, în cel mai fericit caz, unor aspecte ale lumii materiale, ci doar prin raportare la principalele paradigme ale concepţiei spiritualist-ezoterice, singura care poate oferi o interpretare coerentă.

De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că există în Cartea morţilor – Cartea pentru ieşire la lumina zilei – o ordine cifrată a evenimentelor, accesibilă numai iniţiaţilor. Citirea cifrată, lecturile secrete, erau destul de răspândite în antichitate, cu atât mai mult cu cât aspectul ezoteric al religiei egiptene era exprimat la lumina zilei, fără a fi însă dezvăluit “profanilor”. Acelaşi lucru era valabil şi pentru grupările ezoterice ale Evului mediu – alchimişti, cathari, rosacrucieni, templieri etc-, care, datorită persecuţiilor, sau pur şi simplu pentru a păstra nealterat fondul doctrinar şi pentru a-l feri totodată de ochii profanilor, învăluiau textele într-un simbolism inaccesibil.

Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că, la fel ca multe alte inscripţii de pe pereţii templelor, Cartea egipteană a morţilor nu se referea numai la defuncţi, ci şi la oamenii vii – în speţă, la neofiţii care parcurgeau procesul iniţierii. În măsura în care servea drept ghid defuncţilor în lumea de dincolo, Cartea morţilor servea drept ghid şi iniţiaţilor. Faptul că descrierile Cărţii pentru ieşire la lumina zilei nu se referă numai la defuncţi, este dovedit şi de unele scene pictate pe pereţii templelor, care înfăţişează un preot ce poartă pe chip masca unui zeu făcând anumite gesturi magice deasupra unei fiinţe omeneşti culcate pe un pat sau într-un sarcofag. În acest sens, iniţiatul grec Plutarhos, bun cunoscător al tainelor vechilor misterii egiptene, afirma, foarte tranşant, că “la ceasul morţii, sufletul resimte aceleaşi impresii ca şi cei care sunt iniţiaţi în marile misterii”. (13)

Orice formă de iniţiere pleacă de la premisa că dincolo de aspectul material al cosmosului se află un alt aspect, cel ortoexistenţial, care nu poate fi cunoscut decât la capătul unor antrenamente specifice. Iniţierea are ca scop depăşirea stării normale, pentru a face cu putinţă trecerea spre stări superioare de conştiinţă care permit contactarea aspectelor ortoexistenţiale. Potrivit concepţiei spiritualist-ezoterice toţi oamenii poartă în ei, în stare potenţială, anumite aptitudini şi capacităţi spirituale care, prin iniţiare, pot fi puse în stare de funcţiune. Aceste aspecte sunt susţinute, cel puţin până la un punct, de psihanaliza modernă care afirmă că dezvoltarea spirituală a omului, cu tot ce implică ea, se consituie a fi un “proces de individuaţie” care conduce, în final, la “realizarea Sinelui”. Privită din această perspectivă, iniţierea nu reprezintă altceva decât un proces accelerat prin care omul poate atinge capătul procesului de individuaţie într-un răstimp scurt.

În mod metaforic, se poate compara “procesul de individuaţie” cu urcarea unui munte înalt, ale cărui piscuri se pierd în nori. Fiecare fiinţă omenească are imprimat în structura proprie, ca un instinct teleologic, misiunea de a atinge vârful cel mai înalt, acela care, de la baza muntelui, nici nu se vede. Este alegerea fiecărui om dacă să se grăbească sau să meargă lent, dacă să escaladeze muntele sau sau să-l urce pe cărări line, bătătorite. Majoritatea oamenilor urcă lin muntele, pe cărări ştiute de toţi, în serpentine largi. Acest traseu, cu puncte de marcaj şi cu indicatoare relativ sigure, necesită însă un răstimp îndelungat. Iniţiaţii sunt acei solitari care se încumetă să escaladeze pieziş, pentru a ajunge la piscul care se pierde în nori. Ei sunt adevăraţi alpinişti spirituali, care urmează potecile trasate în zorii istoriei de specialiştii conectării.

De-a lungul timpului, metodele şi mijloacele folosite în procesul iniţierii au fost extrem de variate, diferind de la popor la popor, ceea ce a creat impresia că există mai multe scopuri ale procesului iniţiatic. La această impresie a contribuit şi faptul că unele forme de iniţiere au căutat, în paralel, cucerirea de către neofiţi a unor capacităţi psiho-mentale, spirituale sau magice (denumite siddhisuri în vechile scrieri indiene, adică “puteri”). Aceasta a constituit însă o derogare, de multe ori periculoasă, de la scopul fundamental al iniţierii; ea a dus, în cele din urmă, la proliferarea unor forme de magie neagră.

În vechiul Egipt procesul iniţierii avea loc în temple. Obiectivul iniţierii era cunoaşterea aspectului ortoexistenţial al cosmosului şi, în acest context, investigarea activităţii zeilor. În mare, zeii contactaţi pe cale iniţiatică de iniţiaţii egipteni se manifestau pe nivelurile inferioare ale cosmosului spiritual – pe nivelul infraeteric sau infra-astral. Metodele de conectare ale iniţiaţilor egipteni la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului erau destul de diferite, astfel încât nu se poate vorbi despre o metodă standard. Se poate totuşi vorbi despre o anumită “coloratură” specifică iniţierii egiptene. În vechile iniţieri egiptene se ţinea cont, în primul rând, de caracterul, de personalitatea şi de aptitudinile native ale neofiţilor. În al doilea rând, avea o mare importanţă tipul de templu unde avea loc iniţierea, tipologia zeului sub patronajul căruia se afla templul şi, mai ales, sistemul de practici iniţiatice folosit acolo.

Contactul cu zeii infraeterici era foarte important pentru vechii iniţiaţi egipteni, care căutau să le afle numele adevărate, secrete. Cunoaşterea numelui adevărat al unui zeu permitea iniţiatului să-l invoce de câte ori dorea. Numele reale ale vechilor zei erau cunoscute numai de sacerdoţii şi de iniţiaţii de rang înalt. Numele folosite în cultul public erau simulacre. Se pare că doar marele preot al unui templu cunoştea numele real al zeului patron, pe care avea voie să-l rostească numai în cadrul slujbelor efectuate în faţa statuii din adyton (echivalentul pentru sanctum sanctorum: camera centrală a unui templu, acolo unde se afla statuia zeului, numită de egipteni set seshta, adică “locul care nu trebuie cunoscut niciodată”), în timpul ceremoniei “deschiderii gurii”. Rostirea numelui real însemna conjurarea zeului şi avea drept scop coborârea sa instantanee, ca suflet Ka sau Ba, în statuie. Numai cei deja iniţiaţi puteau suporta contactul auric cu sufletului Ka sau Ba al unui zeu incorporat pe cale magică într-o statuie. Neiniţiaţii n-ar fi putut suporta un asemenea contact. De altfel, nici cei care luau parte în mod curent la ritualul din temple nu erau scutiţi de accidente. Într-o religie în care contactul cu zeii infraeterici se realiza prin mijloace magice, orice greşeală de ritual putea costa scump.

În antichitate, instituţia iniţierii era destul de puţin cunoscută în mediile laice şi, uneori, chiar şi în cele sacerdotale de rang mai mic. Iniţierile aveau loc în zonele cele mai ascunse ale marilor temple, în încăperi denumite “sala misterelor” sau “camera iniţierii”. Teoretic, orice egiptean se putea prezenta la preoţii hierofanţi pentru a fi iniţiat. În realitate, lucrurile erau ceva mai complicate. Candidaţii erau aleşi cu grijă şi supuşi unor probe severe. Abia după susţinerea “examenului” de intrare, neofiţii erau acceptaţi şi declaraţi apţi pentru a fi iniţiaţi. Fiecare templu avea propriul său sistem de învăţământ şi de iniţiere, în funcţie de caracteristicile zeului patron al templului. Se considera că zeul însuşi face iniţierile, iar preoţii supraveghetori, hierofanţii, erau numai mandatarii lui lumeşti. Fiecare hierofant purta pe chip masca zeului protector.

Datele existente astăzi confirmă faptul că, în afara templelor, aveau loc iniţieri şi în marele complex arhitectonic cunoscut sub numele de Labirintul de la Memphis. După informaţiile călătorilor greci care au vizitat în antichitate Egiptul, Labirintul de la Memphis era un sistem de culoare şi de catacombe subterane, săpate după principiul vaselor comunicante. Labirintul servea, pe de-o parte, unor ascunzători tainice în care erau păstrate comori (diferite “obiecte de putere”, pumnale, sceptre, cristale etc) sau suluri de papirus, iar pe de altă parte, servea iniţierilor. Formele de iniţiere care se practicau în Labirint se bazau pe probe care testau curajul şi temeritatea neofiţilor. Unii autori sunt de părere că Labirintul de la Memphis era astfel construit, încât cel care-l străbătea trebuia să înfrunte pericole cu grad înalt de dificultate. Acestea, de cele mai multe ori, puneau în primejdie viaţa celor care se încumetau să le înfrunte. Neofiţii trebuiau să înfrunte capcane de toate felurile; de asemenea, prin procedee ce ţin mai mult de magia neagră, neofiţii trebuiau să înfrunte monştri terifianţi de natură infraeterică, pe care trebuiau să-i supună. Aceşti monştri nu trebuie consideraţi a fi doar simple fantasmagorii mito-poetice, precum afirmă concepţia materialistă. Legenda antică a lui Teseu şi a Minotaurului, a căutării firului Ariadnei în Labirintul din Creta, pare să fie o variantă de iniţiere asemănătoare celei egiptene, adaptată la tipul comportamental şi caracterial cretan. Poporul cretan antic era mai deschis unei iniţieri mistico-războinice cu caracter eroic şi mai puţin deschis unei iniţieri de tip magic, precum era cea egipteană. (38)

Cartea egipteană a morţilor prezintă aşadar, pe de o parte, traiectul fiecărui defunct în lumea de dincolo, iar pe de altă parte prezintă drumul care trebuia parcurs de neofiţi în răstimpul iniţierii. Cele două procese sunt, în esenţă, identice.

Deşi întregul ritual egiptean de iniţiere a fost ţinut secret, se mai pot încă decela, cel puţin în mare, principalele etape. În prima etapă, care începea imediat după ce neofitul era primit într-o şcoală iniţiatică ce funcţiona pe lângă un templu, avea loc un lung proces de pregătire care cuprindea exerciţii fizice şi psihice ce întăreau curajul şi alte calităţi psiho-mentale, absolut necesare. Perioada de pregătire comporta, de asemenea, purificări, băi rituale, însuşirea unor cunoştiinţe teoretice cu privire la alcătuirea lumii de dincolo, cu privire la cunoaşterea “geografiei” aspectului ortoexistenţial al cosmosului, cu privire la cunoaşterea naturii zeilor şi a structurii panteonului. Pregătirea preliminară avea drept scop atingerea unei “stări de graţie”, fără de care neofitul nu se putea prezenta înaintea zeului care patrona iniţierea.

După etapa pregătitoare, care dura mai mulţi ani, urma iniţierea propriu-zisă. În condiţiile în care iniţierea avea loc într-un templu, neofitul era supus unui ceremonial foarte complex, care începea prin prezentarea sa în faţa statuii zeului patron din sanctorum (adyton). În prima fază a ceremoniei, preoţii hierofanţi rupeau sigiliile uşii care ducea în sanctorum, unde se afla statuia zeului. Prin ritualul deschiderii gurii şi a ochilor statuii, preoţii invocau sufletul Ba al zeului să coboare în lumea fizică. După ritualul complex al “trezirii” zeului, neofitul era prezentat, în sfărşit, zeului. În a doua etapă a ceremoniei, supravegheat îndeaproape de sacerdoţi, neofitul se apropia cu sfială de statuia din sanctorum, suportul terestru al sufletului Ka sau Ba al zeului, se prosterna cu faţa în jos, se târa pe burtă, copleşit şi orbit de puterea terifiantă a acestuia.

Metodele folosite şi structura eminamente magică a iniţierii egiptene confruntau neofiţii cu forţele abisale ale subconştientului propriu, cu forţele dezlănţuite ale inconştientului colectiv, dar şi cu fiinţele infraeterice invocate. Toate aceste forţe trebuiau subjugate, altfel neofiţii ar fi înnebunit sau chiar ar fi murit de groază. Vechile scrieri egiptene transmit cititorului frica pe care o încearcau neofiţii în faţa prezenţei sufletelor Ba ale zeilor, incorporate în statui. Contactarea zeilor ai vechiului Egipt era departe de riturile creştine de mai târziu, în care credincioşii experimentau cu bucurie unio mystica, care are la bază apropierea întru iubire faţă de Iisus Hristos-Dumnezeu.

Tot în faţa statuii zeului din sanctorum, se derula un episod care nu este prea bine cunoscut astăzi: “sărutul pe gură”. Nu este clar în ce consta acesta, dar, după toate probabilităţile, este vorba despre transmiterea animei, a “suflului”. În unele variante ale mitului principal al poporului egiptean, după ce a fost ucis, Osiris era resuscitat de fiul său Horus, printr-un sărut pe gură. Astfel, neofitul, în calitate de Horus, trebuia să-l sărute pe Osiris. Este posibil, de asemenea, ca ritualul să fi cerut unuia dintre preoţi să sărute mai întâi statuia zeului, după care să-l sărute pe neofit. (Ritualul “sărutului pe gură” pare să fi avut o mare răspândire şi la alte popoare în antichitate, fiind apoi preluat de masoni, de rozacrucieni şi de templieri; în epoca modernă s-au uitat funcţiile magice primordiale ale sărutului pe gură, deşi este vorba tot despre o transmitere a animei, a suflului sau a sufletului; bărbatul care sărută o femeie îi transmite acesteia o parte din anima sa, din suflul şi din sufletul său – îi dăruieşte o parte din sufletul său)

În fine, după ritualul “sărutului pe gură”, neofitul era dus în camera iniţierii (sau camera misterelor), locul special amenajat în templu, unde avea loc ceremonia iniţierii propriu-zise. Locul de iniţiere trebuia să fie foarte apropiat de sanctorum. În camera iniţierii, neofitul era aşezat într-un sarcofag sau pe un altar, pe un postament de piatră sau de lemn, sau chiar pe un pat de trestie. În decursul procesului iniţierii, neofitul era înconjurat şi îndrumat de preoţi hierofanţi, fiecare hierofant având un anumit rol de îndeplinit. La fel ca şi hierofanţii, neofitul era îmbrăcat într-o robă din pânză albă, deasupra căreia avea un şorţ de aceeaşi culoare. Orice obiect din metal era exclus. Toţi cei prezenţi erau raşi pe cap şi pe tot trupul. Pe feţe, preoţii purtau măştile zeilor tutelari, sub al căror patronaj avea loc iniţierea. Se ardea tămâie, smirnă şi alte substanţe odorante. Unele surse indică faptul că neofitul era învelit într-o piele de animal ucis de curând. Cartea morţilor aminteşte despre “taina sfântă a pielii”. (21)

Neofitul se lungea în sarcofag sau pe patul iniţierii, cu capul răsucit spre apus, locul unde sacerdoţii considerau că se află lumea de dincolo, denumită Amduat, şi cu picioarele lipite unul de altul pe toată lungimea lor. Mâinile erau încrucuşate pe piept, invers decât la mumii. Când neofitul se întindea în sarcofag sau pe patul iniţierii, mâna dreaptă era pusă peste mâna stângă, ceea ce semnifica naşterea. Practic, neofitul semăna cu reprezentarea lui Osiris de pe picturile murale din morminte, iar poziţia lui Osiris de pe picturi avea valoarea unei asane sau a unei mudre.

Din momentul aşezării în sarcofagul iniţierii, neofitul începea să se identifice cu Osiris. El era strigat cu apelativele “Osiris” sau “cel culcat în mister”. Totodată, el se identifica şi cu alţi zei: cu zeul Thoth, cu Cerul sau cu Pământul, şi, lucru foarte important, cu stâlpul djed.

Djed-ul a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale vechilor iniţiaţi egipteni. Dacă pentru concepţia materialistă promovată de marea majoritate a istoricilor moderni, djedul este doar un simplu stâlp ornamental folosit de vechii egipteni pentru propria lor plăcere estetică, pentru concepţia spiritualist-ezoterică, sensurile sale sunt multivalente. Ca hieroglifă, djed însemna “stabilitate” şi “viaţă lungă”. Datorită corespondenţei dintre macro şi microcosmos, deci în virtutea principiului hologramei, djedul egiptean semnifica, la nivelul macrocosmic, Axis Mundi, axa lumii, iar la nivel microcosmic coloana vertebrală a omului. La încoronare, fiecare faraon trebuia să planteze, în mod simbolic, în curtea palatului, un djed. În reprezentările de pe pereţii templelor, zeul Ptah purta drept sceptru un djed, iar Osiris era adesea identificat cu djedul. Identificându-se cu Osiris în cadrul procesului iniţierii, neofitul trebuia să urce simultan de-a lungul djedului macrocosmic, axis mundi – axul lumii care face legătura între lumea materială şi palierele ortoexistenţiale ale cosmosului -, dar şi de-a lungul djedului din interiorul trupului – coloana vertebrală. “Am venit către tine, în inima mea se află adevărul, în inima mea nu se află nimic neadevărat, îngăduie-mi să mă număr printre cei vii, să urc şi să cobor fluviul în alaiul tău” – rosteşte neofitul, adresându-se zeului Ra, Spiritul Soarelui, după cum stă scris în Cartea morţilor. (22)

Prin mijloace combinate, spirituale, magice şi psihosomatice, preoţii supraveghetori provocau neofitului o transă care, într-un fel, semăna cu moartea clinică. Transa putea fi provocată prin alte mijloace: hipnoza sau autohipnoza, ingerarea unor droguri, incantaţii magice cu valoare de mantras-uri. Preoţii psalmodiau molcom textele sacre, conducând neofitul spre starea de duh decorporat.

Treptat, pe măsură ce neofitul intra în transă, funcţiile trupului îşi diminuau activitatea, iar starea de veghe se estompa. După intrarea în transă, prin psalmodierea textelor sacre şi prin celelalte activităţi ale hierofanţilor, neofitul era împiedicat să adoarmă. El trebuia să pătrundă “dincolo” conştient de sine, perfect lucid. Proba somnului era prima probă importantă a iniţierii. Ea însemna continuitatea conştienţei în lumea de dincolo.

În primele momente ale decorporării, senzaţiile neofitului erau asemănătoare cu cele ale unui om care moare: toţi muşchii, începând de la tălpile picioarelor se rigidizau treptat, un suflu rece urca pe şira spinării spre cap, iar trupul intra într-o stare asemănătoare catalepsiei. Oricine ar fi examinat trupul neofitului ar fi constatat că are în faţă un cadavru. Hierofanţii puteau însă, datorită puterilor magice de care dispuneau, să ţină trupul neofitului într-o stare fragilă între viaţă şi moarte. Primele senzaţii încercate de neofit se aseamănă cu descrierile moderne ale subieţilor care au trecut prin experienţe de moarte clinică sau descrierile subiecţilor care au experimentat “ieşirea voluntară în afara trupului” (out of body experience): trecerea printr-o poartă, senzaţia de imponderabilitate şi de plutire, întâlnirea cu zeii.

Rolul antrenamentelor psihice din anii uceniciei confereau neofiţilor anumite calităţi, precum curajul, stăpânirea de sine, luciditatea, calităţi fără de care orice iniţiere ar fi devenit, dacă nu fatală, cel puţin periculoasă. Evenimentele, ce se derulau cu mare repeziciune, permiteau neofitului să fie conştient de ceea ce i se întâmplă şi să tragă toate foloasele din această încercare. În această etapă a iniţierii, neofitul trebuia să simtă, pe propria lui piele, ce înseamnă moartea şi care sunt percepţiile sufletului imediat după moarte. În urma decorporării, neofitul se vedea “înveşmântat” într-un trup diafan, eterat, asemănător aburului sau văzduhului, care plutea deasupra sarcofagului (“văzduhul” este un element metafizic, nu unul fizic). Observându-şi trupul întins pe patul iniţierii, neofitul înţelegea cât de trecătoare este viaţa trupească. Impresia provocată de observarea propriului trup conducea şi la înţelegerea precarităţii condiţiei de suflet încarnat.

Treptat, neofitul părăsea peisajul atât de cunoscut al lumii materiale şi pătrundea printr-o poartă. Porţile erau, de fapt, intrări (introdeschideri), prin care iniţiaţii puteau pătrunde, în stare decorporată, în diferite culoare spaţio-temporale (găuri de vierme) ce fac legătura dintre lumea materială şi palierele ortoexistenţiale ale cosmosului – în special cu palierul infraeteric. Aceste culoare erau adesea reprezentate de vechii egipteni prin intermediul unor scări; vechii egipteni desemnau scara prin care puteau contacta zeii prin termenul asket petasket înseamnând treaptă. În Cartea egipteană a morţilor, defuncţii exclamau: “mi-a fost aşezată scara ca să-i pot vedea pe zei”. (22)

Dincolo de poartă sau la capătul scării pe neofit îl aştepta fie zeul Thoth (mesagerul zeilor şi scribul lui Ra; Thoth era zeul care mijlocea trecerea dintr-o lume în alta) ori zeul patron al templului în care avea loc iniţierea. După ce testa calităţile şi aptitudinile neofitului, Thoth sau zeul patron al templului îl trecea pe neofit pe “celălalt tărâm” – de fapt, în regiunea ortoexistenţială stăpânită de zeul sub patronajul căruia se realiza iniţierea. Cel mai adesea, neofitul pătrundea în regiunea infraeterică unde se afla zeul său patron.

O dată ajuns pe “celălalt tărâm”, începea adevărata aventură iniţiatică a neofitului. Acum, cunoaşterea parolelor, a cuvintelor de putere îi vor fi de mare folos. Potecile “celuilalt tărâm” sunt pline de primejdii. Monştri terifianţi, zeităţi infraeterice de rang inferior cu figuri halucinante, demoni fioroşi, larve infraeterice hidoase erau gata să se repeadă asupra tuturor muritorilor ce le încălcau teritoriul. În fond, neofitul avea aceleaşi probleme ca un defunct care deja trecuse prin Poarta morţii. Folosind cunoştiinţele dobândite în anii de ucenicie, apărat de formulele magice care alungă demonii, neofitul reuşea cu greu să facă faţă pericolelor lumii de dincolo.

În periplul său iniţiatic, neofitul era protejat de o călăuză, care putea fi zeul Thoth sau zeul patron al templului în care avea loc iniţierea. Călăuza îl conducea pe neofit prin toate regiunile sau “orele” lumii de dincolo, îi arăta izvoarele Nilului ceresc şi-i făcea cunoştinţă cu ceilalţi zei infraeterici. Împreună cu călăuza sa, neofitul parcurge drumul lui Ra prin Amduat, în “barca milioanelor”. Drumul lui Ra prin Amduat durează douăsprezece ore, fiecare oră sau regiune însemnând noi şi importante experienţe pentru neofit – aşa cum se specifică în Cartea despre Amduat. Apoi neofitul pătrundea în Amenti, zona ortoexistenţială “guvernată” de zeul Osiris. Întâlnirea cu Osiris era momentul cel mai important al călătoriei iniţiatice a neofitului.

Scopul acestei ultime experienţe îl constituia contopirea cu aura lui Osiris. În urma contactului auric cu Osiris, neofitul se “transfigura”, devenind un “sach”, un fel de iluminat (termenul egiptean ach desemna spiritul omului, iar termenul s-ach îi desemna pe cei care s-au contopit cu Osiris). Neofitul însuşi devenea Osiris. Neofitul se identifica şi cu Ra. “Dublul zeului se uneşte cu cel pe care îl iubeşte”, iar “zeii îl înconjoară şi îl apreciază, fiincă este asemenea cu fiecare dintre ei” stă scris în capitolul CXLVIII din Cartea morţilor.

Este interesant de remarcat că vechii iniţiaţi egipteni descriau procesul iniţierii ca pe un proces dublu, care se desfăşura simultan pe două niveluri ontologice diferite. Primul nivel era cel al fiinţei interioare a omului – nivelul microcosmic. Al doilea nivel era cel macrocosmic, care se desfăşura în regiunile sau “orele” lumii de dincolo – în Amduat şi în Amenti.

Vechii iniţiaţi afirmau în acest context că “ochiul” conştiinţei – denumit “Ochiul lui Horus” – încearcă să recupereze “mădularul” (penisul) lui Osiris, pe care Seth l-a aruncat în adânc. Potrivit mitului lui Osiris, Seth l-a tăiat pe Osiris în douăzeci şi şapte de bucăţi şi l-a împrăştiat pe suprafaţa pământului. Zeiţa Isis i-a adunat părţile răspândite pe tot cuprinsul pământului şi le-a lipit cu “apă vie”. Un singur mădular nu a mai fost descoperit de Isis, anume penisul. Trezindu-se, după iniţiere, în zorii unei noi zile (precum Ra), neofitul devenit iniţiat se afla într-o poziţie itifalică, adică cu penisul în erecţie. Osiris însă nu se mai poate “trezi” în această lume, lipsindu-i penisul. De aceea, el a rămas în lumea de dincolo. Toate aceste experienţe durau, de regulă, o noapte, de la apusul la răsăritul soarelui. La sfârşitul acestui proces, trupul noului iniţiat era readus la viaţă de către preoţii hierofanţi. Senzaţia revenirii în trupul fizic era neplăcută. Neofitul devenit iniţiat avea senzaţia că se cufundă în ceva rece şi vâscos, că trece de la lumină la întuneric. Reîncorporarea se desfăşura lent, pe măsură ce funcţiile vitale reîncepeau să funcţioneze la parametri normali.

Scopul iniţierii fusese atins: dintr-o “umbră”, neofitul devenise un sakh, un suflet transfigurat. De acum înainte, pentru tot restul vieţii sale, defunctul putea să afirme, alături de Textele Sarcofagelor: “Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Osiris”.

 

Vechii iniţiaţi egipteni afirmau că, undeva, într-un palier ortoexistenţial al cosmosului, denumit Amenti, se află o fiinţă capabilă să-i protejeze. Acesta a fost zeul Osiris, care poate fi considerat patronul spiritual al poporului egiptean.

Aşa cum a fost narat de scriitorul grec Plutarhos, mitul lui Osiris comporta două aspecte: un aspect istoric şi un aspect mistic. Primul aspect al lui Osiris, care poate fi denumit „istoric”, se referă la încarnarea lui Osiris în trup omenesc. Osiris, afirmau vechile mituri egiptene sintetizate ulterior de Plutarhos, a civilizat poporul egiptean, învăţăndu-l diferite ştiinţe şi arte. Asasinat de duşmanul său, zeul Seth, Osiris a fost resuscitat de fiul său Horus. Al doilea aspect important al lui Osiris, care poate fi denumit „mistic”, începe acolo unde se sfârşeşte mitul narat de Plutarhos. Scrierile egiptene – în special, Textele sarcofagelor şi Cartea morţilor, ca şi inscripţiile de pe morminte sau picturile de pe pereţii templelor -, au pus accentul mai mult pe aspectul mistic al lui Osiris. Aspectul mistic, prezentat doar voalat de Plutarhos, a reprezentat modelul paradigmatic, exemplar, atât al defuncţilor, cât şi al tuturor celor care voiau să se iniţieze în vechiul Egipt.

Potrivit textelor egiptene, activitatea mistică a lui Osiris a început după asasinarea sa, în momentul în care fiul său, Horus, l-a învins pe cel ce reprezenta întruchiparea răului, zeul Seth. După victorie, Horus a coborât în lumea de dincolo, acolo unde se afla Osiris ucis de Seth, şi l-a trezit la viaţă. Până la resuscitarea de către fiul său Horus, Osiris era o umbră lispită de viaţă şi de conştienţă ce zăcea în lumea de dincolo. Textele piramidelor amintesc modul emoţionant în care, în lumea de dincolo, a avut loc întâlnirea dintre tată şi fiu: „Osiris! Priveşte! Osiris! Ascultă! Ridică-te! Osiris! Învie! Osiris, tu erai plecat, dar ai revenit; dormeai dar te-ai trezit, ai murit dar ai înviat„. (4)

Osiris nu a fost resuscitat în mod fizic, ci numai ca duh. De altfel, reprezentările picturale nu-l prezintă pe Osiris decât sub formă de mumie: nemişcat şi inert, cu membrele neconturate distinct, de culoare verde sau neagră. Totuşi, după resuscitare, Osiris nu a devenit inert decât în ceea ce priveşte activitatea în lumea materială. În lumea de dincolo, Osiris a devenit un factor deosebit de activ şi de important pentru poporul egiptean. După resuscitarea sa, Osiris a inaugurat un „regat” personal în lumea de dincolo (pe palierul infraeteric), iar fiecare egiptean nu căuta altceva – prin procedeele de iniţiere practicate în timpul vieţii sau prin ritualurile de înmormântare – decât să acceadă în el. Tocmai acest regat personal al lui Osiris a primit numele Amenti (Amenti era diferit de Amduat, termen care desmna “lumea de dincolo în integralitatea ei).

Mircea Eliade afirma că în acest episod „avem de-a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmutare exaltantă a existenţei întrupate. Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ… Osiris devine modelul celor care speră să înfrângă moartea. Urmând exemplul lui Osiris, şi cu ajutorul său, răposaţii reuşesc să se transforme în suflete, adică în fiinţe spirituale perfect integrate şi, deci, indestructibile. Asasinat şi dezmembrat, Osiris a fost reconstituit de Isis şi reînsufleţit de Horus. Astfel, el a inaugurat un nou mod de a exista: dintr-o umbră lipsită de putere, el a devenit o persoană care ştie, o fiinţă spirituală iniţiată exemplar„. (4)

Riturile de trecere ce se aplicau defuncţilor la înmormântare aveau acelaşi scop ca şi tehnicile iniţierii. De fapt, riturile de trecere erau aplicate defuncţilor care nu reuşiseră să se iniţieze în timpul vieţii, dar aveau şi scopul de a le reaminti celor care se iniţiaseră cum să se comporte în lumea de dincolo. Scopul fiecărui iniţiat, ca şi al fiecărui defunct, era de a se identifica cu Osiris şi de a pătrunde, după trecerea prin Poarta morţii, în “regatul” său ortoexistenţial, Amenti.

Cel mai important templu dedicat lui Osiris a fost construit în oraşul Abydos de faraonul Seti I (1312-1296 înainte de Iisus Hristos). Ulterior, templul a fost extins de către faraonul Ramses al II-lea. Templul lui Osiris de la Abydos, care era de fapt un cenotaf (un templu care conţinea un mormânt gol), a fost construit pe o colină stâncoasă, în mijlocul unui ansambu urbanistic grandios.

Ansamblul urbanistic era format dintr-un palat, dintr-un templu propriu-zis (denumit de vechii greci Memnonion, după prenumele faraonului Seti I, Menmaatre) şi dintr-un templu cenotaf (denumit de vechii greci Osireion). Templul a fost săpat în interiorul colinei stâncoase până la o adâncime apreciabilă. De la intrarea situată la apus, cobora un coridor lung, în pantă, pe o lungime de aproximativ 100 de metri. La capătul coridorului se aflau două încăperi mai mici, din care se trecea în al doilea coridor, situat în unghi drept faţă de primul. La rândul său, al doilea coridor ducea spre o sală spaţioasă cu lungimea de 20 metri şi lăţimea de 6 metri. Din sală se ajunge chiar în încăperea cenotaf, cu lungimea de 30,5 metri şi lăţimea de 20 metri. Atât pereţii cele două coridoare, cât şi pereţii sălilor de trecere erau pictaţi cu nenumărate scene din mitul lui Osiris sau din Cartea morţilor.

Încăperea cenotaf era încojurată de 17 nişe săpate în stâncă, destinate unor statui ale lui Osiris. Câte cinci stâlpi monoliţi, din granit roz, susţineau tavanul de fiecare parte a sălii. În centrul încăperii se afla o ridicătură încojurată de un şanţ plin cu apă. Apa era adusă direct din Nil printr-un sistem uimitor de canalizare, aflat la mare adâncime sub templu. Două rânduri de trepte coborau dinspre extremităţile sălii spre şanţul de apă. Ridicătura simboliza, în mod evident, Colina primordială, care era încojurată de Apele primordiale. Preoţii templului considerau că în acel loc se produsese creaţia lumii.

Din impresionanta sală se pătrundea într-o altă încăpere, ceva mai mică, cu lungimea de 20 metri şi lăţimea de 6 metri, denumită de egiptologi “camera sarcofagelor”. În centrul camerei sarcofagelor se aflau două cavităţi. Egiptologii sunt de părere că una dintre cavităţi era destinată sarcofagului, iar cealaltă era destinată sipetului care conţinea vasele canopee (vasele în care se ţineau organele interne ale unei mumii). Tavanul sălii sarcofagelor era decorat cu imagini din mitul lui Osiris, iar în centru se afla o imensă imagine simbolică a zeiţei cerului, Nut. Pe trupul zeiţei erau pictate cele cele 12 “ore” ale nopţii, în aşa fel încât cel care stătea lungit în sarcofag le putea urmări pe tavan. Nut, zeiţa cerului era întinsă deasupra pământului, fiind sprijinită de zeul atmosferei Shu. Fiecare “oră” a nopţii era reprezentată printr-un element al trupului zeiţei; mâna, buza, dintele, gâtul, pieptul, intestinele, cavitatea abdominală, vulva, coapsa marcau câte o “oră” a nopţii. Soarele ieşea dimineaţa din gura zeiţei, pentru a se reîntoarce seara. (29)

Mulţi cercetători care folosesc concepţia materialistă pentru explicarea istoriei au considerat că templul cenotaf de la Abydos a servit drept templu funerar pentru faraonul Seti I. Din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, departe de a fi servit drept mausoleu funerar, templul lui Osiris de la Abydos este un exemplu tipic de templu destinat în exclusivitate iniţierilor. De altfel, templul funerar al faraonului Seti I se află în cu totul altă parte: pe malul stâng al Nilului, la Teba, iar mormântul său se află în Valea Regilor. În mod evident, sarcofagul din templul cenotaf a fost folosit doar de oameni vii, de neofiţi care parcurgeau procesul iniţierii. Neofiţii (care erau cât se poate de vii) se întindeau în sarcofag, sub stricta supraveghere a preoţilor hierofanţi, intrau în transă cvasicataleptică şi experimentau ceea ce parapsihologia modernă denumeşte prin formula “out of body experience”, experienţă în afara trupului.

Fiind aflaţi în stare de decorporare, neofiţii erau conduşi, pas cu pas, prin cele 12 “ore” sau regiuni al lumii de dincolo, unde intrau în contact cu zeii. Cele 12 ore ale nopţii erau, de altfel, reprezentate în picturile de pe tavanul încăperii.

Picturile de pe tavan nu aveau rolul unor planşe explicative, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Ele nu trebuie confundate cu planşele didactice în şcolile din ziua de astăzi; ele consituiau suporturi magice ce serveau acţiunii întreprinse de neofiţi în procesul iniţierii. Picturile de pe tavan îndeplineau aceeaşi funcţie pe care yantrele şi mandalele le au în cultura indiană.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n