AEGYPTIACA – PSYCHOSTASIA, CÂNTĂRIREA INIMII

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

– PSYCHOSTASIA, CÂNTĂRIREA INIMII

46s

Ultimul act al unei înmormântări în vechiul Egipt, ceremonia „deschiderii gurii” era urmată, în epoca tardivă, de punerea unui ban – obol sau ort – în gura defunctului. Istoricul Diodor din Sicilia afirma că obolul sau ortul era pus în gura defunctului pentru ca acesta să plătească barcagiului care-l transporta cu luntrea pe celălalt tărâm.

Ceremonia deschiderii gurii se efectua şi statuilor zeilor, fiind cel mai important procedeu magic prin care sufletul Ba al unui zeu era invocat să ocupe o statuie şi să se manifeste în lumea fizică. În cazul defuncţilor, ceremonia deschiderii gurii, în afara faptului că permitea sufletului să părăsească trupul, permitea şi transferarea conştiinţei terestre, a memoriei şi a individualităţii la nivelul sufletului Ba. Sufletul Ba, afirmau vechile papirusuri, devenea atunci stăpân pe „limba şi pe inima sa”.

Cartea egipteană a morţilor descrie deschiderea gurii ca pe un eveniment sublim. După actul morţii, sufletul Ba al defunctului se trezea brusc la o nouă viaţă – viaţa de suflet decorporat. „Salut, o, Prinţ al Luminii; tu care luminezi Sălaşul Beznelor; Priveşte, sosesc în faţa ta, sfinţit, cu gânduri curate. Ce vreau eu? Să-ţi întorci cele două braţe pe spate. Eliberat de păcatele venite de la strămoşii tăi. Dă gurii mele Puterea Cuvântului, pentru ca atunci când noaptea şi ceaţa domneşte, inima mea să ştie încotro porneşte. Iată, mă înalţ pe cerul universului ce ne luminează. La fel ca Oul cosmic, înconjurat de raze. Puterea gurii mele să-mi fie redată. Pentru a-i răspunde Domnului de dincolo, când va fi întrebată. Cu Cuvintele Puterii„. (13)

Aşa grăieşte sufletul defunctului, după cum ne informează Cartea morţilor, în dorinţa sa nestăvilită de a-şi recăpăta „puterea gurii”. Este impresionantă şi descrierea potrivit căreia defunctul se vede pe sine ca pe un „ou”, înconjurat de raze, care se înalţă pe cerul universului. Aceasta demonstrează că defunctul se vede pe sine sub forma unui suflet sau duh – oul înconjurat de raze -, care se mişcă în lumea de dincolo, descriere care nu are nimic metaforic.

După deschiderea gurii, sufletul, eliberat de trup, îşi începe lunga călătorie către „lumina zilei”. Străbaterea lumii de dincolo, cel puţin a zonelor ei inferioare, presupune multe piedici, capcane şi greutăţi. Prima încercare serioasă are loc la puţin timp după ce sufletul Ba al defunctului se separă de trup, în timpul ceremoniei deschiderii gurii. Sufletul defunctului se găseşte dintr-o dată în faţa unei ape mari, a unui lac sau fluviu, care se întrezăreşte printre norii de ceaţă ce plutesc grei, învăluind totul. Defunctul nu vede decât nori pâcloşi, fum şi ceaţă, ce par să acopere decorul dezolant, lipsit de orice urmă de vegetaţie. După ce „privirea” i s-a obişnuit cu stranietatea ţinutului, cu o imensă uşurare, defunctul zăreşte aproape de malul apei o umbră nemişcată şi tăcută, aşteptând lângă o luntre priponită de ţărm. Defunctul se îndreaptă spre silueta nemişcată, recunoscându-l pe zeul Anubis (după alte surse este vorba de zeul Thoth). Acesta îl priveşte fix pe defunct, invitându-l să urce în barcă.

O dată urcat în barcă, defunctul este descusut de zeu cu privire la existenţa sa terestră, ce abia s-a încheiat. Defunctul încearcă să-l convingă pe zeu că în timpul vieţii terestre a săvârşit multe fapte bune, asigurându-l că merită să fie trecut „dincolo”. Negocierile dintre defunct şi zeu sunt lungi şi obositoare. Zeul pare să nu se grăbească, inventariind metodic faptele bune şi rele ale defunctului. În schimbul ortului, până la urmă, zeul se lasă înduplecat şi-l trece pe defunct dincolo, pe „tărâmul celălalt”, acolo unde defunctul trebuie să pătrundă prin temutele “porţi”.

Prima poartă este străbătută relativ uşor. Nu este nevoie de rostirea unor “cuvinte de putere”, pentru că, fără să fie rugaţi, zeul Geb (zeul pământului) trage zăvoarele Porţii Pământului şi zeiţa Nut (zeiţa cerului) sau însuşi Ra trage zăvoarele Porţii Cerului.

Deşi, iniţial, defunctul plecase plin de încredere în sine, acum, în prima zonă a lumii de dincolo, începe să-şi piardă conştiinţa identităţii şi memoria vieţii terestre. „Ajutaţi-mă să ridic această ceaţă care mă împresoară din toate părţile. După ce mă simt că sunt ameţit şi că mi-e greaţă, inima mea se trezeşte la viaţă„, spune defunctul atunci când ia contact cu prima zonă a lumii de dincolo. (21)

Şi nu este de mirare că defunctul întâmpină greutăţi căci zona pe care o străbate este chiar Re-Staul, zona infernală, aflată în regiunile subpământene, dincolo de pragul orizontului de apus, unde mişună entităţi terifiante şi monştri groaznici la înfăţişare. În Re Stau, prima zonă a lumii de dincolo, defunctul este întâmpinat de demonii Amduatului. Cei mai periculoşi sunt demonii roşii, slujitorii fideli ai lui Seth, ucigaşul lui Osiris: demonii cu chip de crocodil şi demonii fioroşi mâncători de oameni, care pândesc la fiecare pas. Apariţiile lor terifiante, care impută defuncţilor care trec prin „zona” lor păcatele săvârşite în timpul vieţii terestre, stârnesc teamă.

“Cuvintele de putere” rostite pe un ton ferm, descântecele şi invocaţiile adresate zeilor protectori alungă aceste fiinţe ale întunericului. Apoi, drumul urcă lin până dincolo de Lacul de foc – locul purificării. Demonii arată defuncţilor păcatele comise, frecându-şi mâinile în aşteptarea unei „prăzi” gustoase.

În cele din urmă, defunctul ajunge în Sala lui Maat sau Sala celor două Maat (Adevărul-Dreptatea), unde are loc Judecata sufletelor. Suflete miloase preiau defunctul dezorientat şi-l conduc în faţa zeului Anubis, cel cu chipul de şacal. După ce-l chestionează pe scurt, informându-se dacă defunctul cunoaşte “cuvintele de putere” necesare pentru a intra în Sala celor două Maat, Anubis îl conduce în faţa judecătorilor.

Pentru început defunctul, „cu spaima în oase”, se prezintă şi se prosternează înaintea tronului zeului Osiris. Osiris nu participă efectiv la judecată, ci doar veghează ca aceasta să se efectueze potrivit Ordinii cosmice. De fapt, pe reprezentările de pe pereţii mormintelor, Osiris nu apare niciodată mişcându-se sau efectuând o activitate. Prezenţa sa este însă suficientă pentru ca totul să se desfăşoare potrivit normelor.

În Marea Sală a lui Maat, se află patruzeci şi doi de demoni-judecători ce formează “consiliul zeilor”. Alătuiri de ei se află zeul Anubis, zeul Thoth şi balanţa cu care se va face cântărirea “inimii” defunctului. Lângă balanţă stă un demon cu chip de crocodil care aşteaptă o „pradă grasă”, un suflet de păcătos găsit impur pe care să-l înghită. Zeiţa Maat, Adevărul-Dreptatea, reprezentată printr-o pană, este prezentă pe unul din talerele balanţei, pentru a contrabalansa confesiunea şi, mai ales, faptele defunctului. Mai întâi, zeul Anubis îl prezintă pe defunct celor patruzeci şi doi de demoni-judecători ale căror nume sugestive, Cel ce suge sângele, Cel ce mănâncă intestinele, Cel ce striveşte oasele provoacă defunctului o frică lesne de înţeles. (32)

La îndemnul zelui Anubis, cei patruzeci şi doi de demoni-judecători îl „miros” pe defunct. „Inspiraţi mirosul acestui om – se adresează zeul Anubis celor patruzeci şi doi de demoni-judecători – vi se pare că este unul dintre voi ?”. După ce demonii-judecători consimt că defunctul face parte dintre ei, defunctul are cuvântul pentru a se adresa celor prezenţi: ”Închinare, mare zeu, Domn al Adevărului şi Dreptăţii, Stăpân atotputernic! Iată, mă înfăţişez înaintea ta! Îngăduie, frumuseţea ta strălucitoare să o pot contempla! Cunosc numele tău magic, ca şi al celor patruzeci şi doi de judecători, care în vestita Sală a lui Maat, Adevăr – Dreptate, te înconjoară. În ziua în care, înaintea lui Osiris, păcatele se măsoară” – după cum stă scris în Cartea morţilor. (22)

În continuare, adresându-se fiecărui demon-judecător în parte, defunctul se confesează. Aceasta este ceea ce egiptologii au denumit “confesiunea negativă”. Defunctul neagă că ar fi săvârşit anumite păcate. Aşa cum ne informnează Cartea morţilor, defunctul se adresează fiecărui judecător în parte, pentru că fiecare judecător are în pază un singur păcat. “Niciodată contra omului n-am păcătuit, nici părinţii sau rudele nu le-am batjocorit. N-am înlocuit adevărul prin strâmbătate. Cu oameni răi n-am avut de-a face. În viaţa mea n-am făcut crime, pe slugi nu le-am bătut. Dispreţ pentru zei n-am nutrit. Pe nevoiaşi nu i-am lipsit de bunul lor. Nu am trăit în desfrâu. Nu am maltratat pe cineva. Inima mea detestă orice brutalitate. Nu am furat. Nu am ucis nici un semen. N-am înşelat, nu mi-am însuşit ceea ce aparţine zeilor. Pe semenii mei nu i-am lipsit de cele ale gurii. Pe nimeni n-am lăsat să moară de foame. N-am sărit niciodată la bătaie. Nu am ucis animalele din temple. N-am aruncat blesteme pentru un păcat care mi s-a făcut. N-am păcătuit prin adulter. În singurătate am fost tot timpul cast. Niciodată n-am terorizat oameni.” (22)

Această lungă “confesiune negativă” era spusă de defunct de treizeci şi şase de ori în faţa celor patruzeci şi doi de demoni-judecători. Ea reflectă un cod moral bine structurat, cod de care, în timpul vieţii, trebuia să ţină seama orice muritor. La sfârşitul confesiunii, defunctul afirma în faţa judecătorilor că este curat şi că merită să intre în zona ortoexistenţială patronată de Osiris. “Sunt curat ! Sunt pur!” strigă defunctul adresându-se celor prezenţi. (32)

Defunctul îi mai anunţă pe judecători că le cunoaşte numele adevărate şi cere clemenţă. “O, voi zeităţi care şedeţi în marea Sală Adevăr-Dreptate. Eu vă salut. Într-adevăr, eu vă cunosc, şi numele voastre eu le cunosc pe toate. Nu mă daţi cuţitului de călău. Şi nu stăruiţi asupra păcatelor mele pe lângă Domnul şi Stăpânul care vă este zeu”. (22)

După confesiunea în faţa demonilor-judecători, în Marea Sală a lui Maat, zeul Anubis aşeza inima defunctului pe un taler al balanţei pentru a-i cântări păcatele. Pe celălalt taler al balanţei stătea chiar zeiţa Maat, reprezentată pe frescele de pe morminte printr-o pană sau printr-o femeie cu genunchii la piept. Alături, zeul Thoth, scribul zeilor, nota rezultatul în Cartea sa. Acest proces de cântărire a inimii defuncţilor a primit în vechile scrieri numele de psychostasie.

În Cartea lui Thoth erau notate numele reale, numele de suflet, de duh sau de spirit ale tuturor fiinţelor omeneşti. Numele adevărate de suflet, de duh sau de spirit nu trebuie confundate cu numele terestre de persoane (persona, la vechii latini, însemna mască); numele de suflet, de duh sau de spirit erau considerate sacre de vechii egipteni; cunoaşterea lor echivala cu deţinerea puterii magice de a acţiona asupra fiinţei respective. Numele de persoană nu avea nici o însemnătate, constituind numai aspectul exterior al fiinţei.

Dacă inima defunctului era găsită plină de păcate, atunci era aruncată monstrului cu cap de crocodil şi corp de hipopotam, numit sugestiv “Cel ce mănâncă morţii”, care veghea lângă balanţă şi care abia aştepta, cu o poftă sadică – dacă e să dăm crezare “Cărţii morţilor” – să înfulece inimile păcătoase. Dacă însă inima era găsită curată, fără de păcate, defunctul era dus de Horus în faţa lui Osiris. “Vin la tine Onopis, şi îţi aduc pe …(urmează numele real al defunctului, numele de suflet şi nu numele de persoană), a cărui inimă a fost găsită curată la cântărire şi căruia nu i-a fost găsită nici o vină din partea unui zeu sau a unei zeiţe ca fiind păcătos. Thoth l-a rânduit în Cartea sa şi zeii au spus despre el: calitatea lui de drept este întru-totul confirmată. Pâinea şi berea ce i se dă de Onophis i se va hărăzi lui” – stă scris în Cartea morţilor. Cei găsiţi “drepţi” “curaţi”, “puri” sau “justificaţi” la Judecata din Sala lui Maat aveau, din acel moment, accesul asigurat în “lumea” transfizică a lui Osiris-Onophis; “justificaţii” erau desemnaţi prin hieroglifa h r w: “cel a cărui voce a fost găsită adevărată”. (22)

Totuşi, doar o mică parte dintre oameni erau găsiţi “drepţi” sau “justificaţi”. Oamenii, atunci ca şi acum, nu erau nici buni, nici răi. Erau “căldicei”, pentru a folosi o expresie din Apocalipsa. Oamenii erau – sau sunt – aşa cum îi ştim, cu păcatele lor, mai mari sau mai mici. Cu păcatele omeneşti inerente unei fiinţe umane, în nici un caz nu se putea pătrunde în zona ortoexistenţială stăpânită de zeul Osiris. Acolo nu puteau pătrunde decât cei purificaţi (potrivit normelor egiptene). Dar ce se întâmpla cu ceilalţi oameni, a căror inimă era devorată de hulpavul demon cu cap de crocodil şi corp de hipopotam, căci numărul celor respinşi era, fără nici o îndoială, destul de mare ?

Exegeţii moderni, bucuroşi că au descoperit în sfârşit o fărâmă de concepţie materialistă, “raţională”, în noianul de „fantasmagorii spiritualiste” ale vechilor egipteni, au tras concluzia că defuncţii găsiţi impuri la Judecata inimii din Sala lui Maat erau aneantizaţi. Totuşi, şi de această dată, explicaţia nu poate fi decât de natură ezoterică: vechii egipteni făceau distincţie între două aspecte ale inimii. În vechile texte egiptene şi, mai ales, în Cartea morţilor, există două denumiri care desemnează “inima”: “ib” şi “hati”. Nu poate fi vorba, evident, despre două inimi diferite, aşa cum afirmă în mod ilogic unii comentatori moderni, ci este vorba, mai degrabă, despre două centre distincte ale fiinţei. Se ştie că, pentru vechii egipteni, inima era sediul gândirii, voinţei, memoriei şi a conştiinţei, ceea ce înseamnă că inima nu era înţeleasă într-un mod profan, ca organ fizic. Este vorba, în primul rând, despre un concept mistic, metafizic şi ezoteric care nu are nimic de-a face cu inima fizică. Termenul de inimă, folosit de vechii egipteni, s-ar potrivi mai bine expresiei moderne de “inimă a fiinţei”. Când omul, atunci când este supărat, spune că “îl doare inima” nu se referă la inima trupească, ci la centrul său sufletesc.

Aşadar, primul aspect al centrului sufletesc al fiinţei omeneşti era desemnat prin termenul „ib”. Vechii egipteni afirmau că inima “ib” provine de la zeul Nut, Cerul; deci este vorba despre o “inimă” cerească. În schimb, despre cel de-al doilea aspect, pe care-l desemnau prin termenul “hati”, vechii egipteni afirmau că provine de la zeul Geb, Pământul; deci este vorba despre o parte telurică, terestră, a centrului fiinţei omeneşti. Inima “ib” era localizată în sufletul Ba, deci în suflet.

De fapt, “ib” este punctul central al lui Ba. Ib este sediul dorinţelor, aspiraţiilor, voinţei, lucidităţii şi conştiinţei – într-un cuvânt, este personalitatea omului care supravieţuieşte morţii, „perispiritul” defunctului, cum i se spune astăzi în mediile spiritualiste. Spre deosebire de „ib”, inima “hati” reprezintă suma experienţelor din timpul vieţii terestre. “Hati” poate fi identificată până la un punct cu subconştientul, adică cu sediul memoriei terestre, acolo unde sunt depozitate experienţele.

Este interesant de remarcat că numai inima „hati” era judecată şi cântărită în procesul psychostaziei. Inima “hati” este acea parte a fiinţei omeneşti care trebuia să dovedească judecătorilor că în timpul vieţii a fost “ascultătoare”. Textele egiptene amintesc de temerea defuncţilor ca inima “hati” să nu le fie furată sau schimbată cu una mai plină de păcate pe drumul spre judecata din Sala lui Maat. (22)

Misterul este astfel elucidat: monstrul cu chip de crocodil devora numai inima “hati”, nu şi inima “ib”, care constituia centrul spiritual al fiinţei omeneşti. Inima “hati” era formată din noxele psiho-spirituale şi din “reziduurile karmice” ale existenţei terestre. Aceste păcate şi noxe psiho-spirituale erau blocate de demonul cu cap de crocodil care „le mânca” grabnic. Ceea ce înseamnă că monstrul cu cap de crocodil juca rolul “păzitorului pragului”.

Cei respinşi, a căror inimă “hati” era mâncată de monstrul cu cap de crocodil erau trimişi în palierele inferioare ale Amduatului – situate de vechii egipteni sub pragul “orizontului de apus”, în interiorul pământului sau în regiunea infraeterică denumită deloc metaforic „Lacul de foc”. Acolo, ei subzistau ca “umbre rătăcitoare”, lipsite de memorie, voinţă, conştiinţă şi identitate. Defuncţii din aceste locuri întunecate aveau doar o conştiinţă vegetativă. Lipsiţi de inima “hati”, care era sediul memoriei existenţei terestre, aceşti defuncţi nu puteau păstra amintirea a ceea ce au fost în lumea fizică sau a ceea ce au făcut: erau lipsiţi de “nume” şi de identitate, deci de toate atributele unei “persoane”. Chiar dacă, spiritual, subzistau, rămânând fără inima hati, ei erau despuiaţi de deprinderi, obiceiuri, stări voliţionare, ambiţii sau dorinţe. Ceea ce persista era numai canavaua pe care erau modulate aceste stări. Astăzi, un individ lipsit de aceste caracteristici specifice personalităţii intră lejer în categoria alienaţilor mintali. Un astfel de om este inconştient, depersonalizat, amorf.

Cei a căror inimă a fost găsită “curată” aveau însă accesul liber în Amenti. Pentru vechii egipteni, “preafrumosul Amenti” peste care stăpânea Osiris, era format din mai multe regiuni: Sekht Ianru sau Câmpiile joncilor, Sekht Iaru sau Câmpiile preafericiţilor, Sekht Hotep sau Câmpiile păcii.


CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n