MAREA PIRAMIDĂ – 3 – SFINXUL – POTOPUL – DEŞERTUL

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

cristian gănescu - editura alaya 33

MAREA PIRAMIDĂ

– 3 –

SFINXUL – POTOPUL – DEŞERTUL

cristian gănescu - editura alaya 42

Determinarea principalelor coordonate geomantice ale amplasării piramidei pe suprafaţa pământului, coroborate cu cercetarea poziţiei şi configuraţiei aştrilor, poate aduce date suplimentare importante cu privire la epoca în care a fost construită piramida şi, de ce nu, cu privire la trecutul îndepărtat al istoriei umanităţii.

Se ştie, egiptologia modernă îi atribuie lui Keops, faraon din a IV-a Dinastie, ridicarea marii piramide. Construcţia marii piramide a început – afirmă egiptologia modernă – în jurul anului 2650 înainte de Iisus Hristos. Ea a durat, după estimările cele mai generale, aproape treizeci de ani. Atribuirea construirii piramidei faraonului Keops se datorează, în principal, descoperirii cartuşului regal ce conţinea numele său – în egipteană Hufu sau Khufu – şi a specificării anului 17 de domnie a acestuia.

Totuşi, în vechile tradiţii ale umanităţii există consemnate şi alte versiuni cu privire la perioada construirii marii piramide. Astfel, după o veche tradiţie coptă, piramida a fost construită cu trei sute de ani înainte de potop. O tradiţie arabă consemnează că un rege din vechime, pe nume Surid, a luat decizia construcţiei piramidei în urma unui vis, care-l anunţa despre prăbuşirea unui asteroid uriaş asupra pământului. El a construit piramida pentru a păstra cunoştiinţele sacre acumulate până în acel moment. La rândul său, istoricul arab Abou zeid el Balkhy, bazându-se pe traducerea în limba arabă a câtorva dintre inscripţiile care acopererau piramida înaintea cutremurului din secolul al IX-lea, afirma că lucrările la piramidă au început atunci când “constelaţia Lirei se găsea sub semnul Cancerului”. Ceva mai târziu, spre finele primului mileniu al erei creştine, trei cărturari arabi, Armelius, Abumazar şi Masoudi afirmau că au fost descoperite, aflate asupra unor mumii, suluri de papirusuri care consemnau faptul că piramida a fost construită pe timpul regelui Surid, înainte ca “inima constelaţiei Leului să ajungă în primul minut al capului constelaţiei Cancerului.” (38)

O opinie diferită a avut-o istoricul grec Herodot, considerat “părintele” istoriografiei. În Istoriile sale, Herodot, cu 450 de ani înaintea naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, afirma că piramida a fost construită pe timpul faraonului Keops, care “a pus tot poporul egiptean să muncească”. “Unora le revenea atribuţia să care până la malul Nilului pietrele extrase din carierele aflate în Munţii Arabiei; alte echipe primeau aceste pietre, le transportau cu navele pe celălalt mal al fluviului şi le târau până la munţii numiţi ai Libiei. În permanenţă se aflau pe şantier o sută de mii de lucrători care erau schimbaţi la fiecare trei luni. Poporul a fost astfel asuprit mai întâi vreme de zece ani pentru construirea şoselei pe care erau târâte pietrele; căci au făcut-o cu mâinile lor, şi este o construcţie care, după părerea mea, nu este mai puţin remarcabilă decât piramida. Piramida a cerut douăzeci de ani de eforturi”. (46)

Evident, pentru a-şi scrie Istoriile, Herodot s-a bazat pe informaţiile furnizate de preoţii egipteni, motiv pentru care a luat de bun tot ce i s-a spus. Totuşi, referitor la datarea construirii marii piramide, există suspiciunea că Herodot a fost dezinformat pe jumătate de preoţii egipteni cu care a stat de vorbă. Altfel nu se poate explica de ce Herodot a datat construcţia piramidei pe timpul faraonului Keops. De fapt, dezinformarea (integrală, pe jumătate sau pe sfert, prin omisiune sau prin supralicitare) a fost una din metehnele cele mai des întâlnite la preoţii egipteni. Trebuie ţinut cont de faptul că, de-a lungul istoriei statului egiptean, preoţii templelor au reinterpretat trecutul şi principalele aspecte ezoterice ale istoriei lumii în funcţie de diferite imperative socio-politice ale momentului sau în funcţie de tot felul de criterii, mai mult sau mai puţin subiective. În momentul în care un zeu era declarat “suprem” de vreun faraon, preoţii templelor se grăbeau să-l adopte şi să-i intre în graţii, modificând din temelii tot ce se ştiuse până în acel moment. Dacă vreun faraon era declarat “eretic”, cum a fost de exemplu cazul cu faraonul Ahnaton, toţi preoţii se grăbeau să-l elimine din istorie şi din memoria oamenilor, spărgându-i statuile şi ştergând inscripţiile cu numele său. Adoptarea unui zeu nou şi declararea sa ca fiind “suprem” nu ar fi fost posibilă fără reconsiderarea trecutului, şi implicit, fără rescrierea sa.

În acest context trebuie constatat şi faptul că Herodot şi, implicit, preoţii cu care el a dialogat la aproape două milenii şi jumătate după presupusa construire a piramidei, nu vedeau piramida aşa cum se prezintă astăzi, ci sub o altă înfăţişare. În perioada în care marea piramidă a fost vizitată de către Herodot, piramida încă era acoperită cu un înveliş gros de calcar alb, pe care erau inscripţionate nenumărate texte hieroglifice. Pe atunci, învelişul din calcar al piramidei era vizibil de la mari depărtări şi strălucea orbitor în bătaia soarelui.

Herodot a fost dezinformat pe sfert sau pe jumătate de preoţii egipteni, pentru că aceştia nu au ştiut să-i spună, sau nu au vrut să-i spună – datorită unui fel de naţionalism şi egocentrism tipic egiptean – că marea piramidă şi sfinxul (corp de leu şi cap de om), construcţii prin excelenţă magice de tip antediluvian, au fost construite în Epoca Leului, care a durat cu aproximaţie între anii 9387 şi 7227 înainte de Iisus Hristos. Nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte piramide de pe teritoriul Egiptului, care au fost construite în Epoca Taurului, care a durat cu aproximaţie între anii din 2909 până în jurul anului 747 înainte de Iisus Hristos. Întemeierea statului egiptean de către Narmer sau de către Menes a fost contemporană cu debutul Epocii Taurului, adică cu perioada cuprinsă între anii 3100-2900, perioadă ce corespunde totodată cu începutul erei “Kali Yuga”; în epoca Taurului au predominat statui de tauri, nu de lei. Ceea ce înseamnă că informaţiile lui Herodot nu sunt corecte în ceea ce priveşte datarea construirii sfinxului şi a marii piramide, dar sunt corecte în ceea ce priveşte construirea tuturor celorlalte edificii: temple, mausolee, piramide, morminte, statui etc. Toate acestea au fost construite mult mai târziu, cu ajutorul sclavilor şi al poporului, care au fost supuşi la munci grele.

Concepţia spiritualist-ezoterică afirmă că în Epoca Leului a avut loc apogeul şi decăderea civilizaţiei Atlantidei, continentul aflat dincolo de “Coloanele lui Hercules” (Stâncile Gibraltar), fapt confirmat la vremea sa, în secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos, de filozoful grec Platon în două dintre “Dialogurile” sale cele mai celebre, Critias şi Timaios. Mult mai bine informat decât Herodot, filozoful Platon afirma, citându-l pe înţeleptul grec Solon, care la rândul său a primit aceste informaţii de la preoţii egipteni din localitatea Sais, că Atlantida s-a scufundat cu aproximativ 8500 de ani înainte de începutul erei creştine: “din scrierile noastre sfinte rezultă că cetatea de aici (Sais) şi-a căpătat orânduirea deplină acum 8000 de ani. Scrierile noastre pomenesc de o mare putere stăvilită cândva de cetatea voastră, putere care, în semeţia ei, pornise împotriva întregii Europe şi împotriva întregii Asii, năpustindu-se dinspre Marea Atlantică. Căci, pe atunci, acea mare se putea traversa; iar în faţa strâmtorii pe care voi o numiţi Coloanele lui Hercules (Stâncile Gibraltar) se afla o insulă. Această insulă era mai mare decât Lybia şi Asia la un loc; din ea călătorii acelor vremi puteau trece pe celelalte insule şi din acestea pe întreg teritoriul din faţă, ce se afla în preajma acelei mări, pe drept cuvânt mare. În insula aceea, Atlantida, s-a construit prin puterea regilor săi un mare şi vrednic de mirare regat. În timpurile care au urmat, având loc puternice cutremure şi inundaţii, într-o singură zi şi în crâncena noapte care a urmat, întreaga voastră armată strânsă la un loc a fost înghiţită de pământ, iar insula Atlantida a dispărut, scufundându-se în mare„. (48)

Dintre cercetările cele mai recente cu privire la perioada construirii marii piramide, trebuie remarcate cele efectuate de Robert Bouval, relatate pe larg de scriitorul Graham Hancock. Ele infirmă datarea istoriografiei aceptată unanim în ziua de astăzi şi confirmă datarea vechilor concepţii. În urma unor cercetări ample, cercetătorul britanic Robert Bouval a ajuns la concluzia că ansamblul arhitectonic de la Giza, din care fac parte sfinxul şi cele trei piramide numite de egiptologi a lui Keops, a lui Kefren – fiul lui Keops – şi a lui Mikerinos, nu au fost construite la voia întâmplării, ci după un plan bine gândit până în cele mai mici detalii. Cercetătorul britanic mai afirmă că dispunerea celor trei piramide şi a sfinxului pe platoul de la Giza indică foarte clar obiectivul urmărit şi, mai mult decât atât, indică şi epoca în care aceste monumente au fost construite. Plecând de la un pasaj din Textele Piramidelor, în care faraonul defunct era identificat cu Osiris, iar “locuinţa” lui Osiris era identificată cu constelaţia Orion, Robert Bouval a ajuns la concluzia că amplasarea celor trei piramide şi a sfinxului constituie reflectarea terestră a hărţii cereşti vizibilă pe cerul Egiptului în timpul construirii acestor edificii. Cercetătorul englez a conchis că cele trei piramide şi sfinxul au fost construite pe platoul de la Giza ca reflectare terestră a principalelor stele din constelaţia Orion; astfel, Nilul corespunde Căii Lactee, iar cele trei piramide corespund celor trei stele principale ale constelaţiei Orion. (49)

Robert Bouval a analizat cu ajutorul computerului configuraţiile cereşti ale perioadelor anterioare, ajungând la concluzia că perioada în care dispunerea edificiilor de pe platoul de la Giza corespunde perfect cu configuraţia stelelor din constelaţia Orion este mult anterioară anului 2650 înainte de Iisus Hristos – dată la care istoriografia a situat începerea construcţiei marii piramide. Abia în jurul anului 10500 înainte de Iisus Hristos – afirmă Robert Bouval – dispunerea stelelor din constelaţia Orion se proiecta cu exactitate în amplasarea edificiilor de pe platoul de la Giza. Aşadar, concluzionează cercetătorul britanic, acum 12500 de ani, în plină Epocă a Leului, stelele din constelaţia Orion se proiectau exact în configuraţia edificiilor situate pe platoul de la Giza. (49)

59s

Autorul citat mai afirmă că reflectarea terestră a constelaţiei Orion a fost respectată până în cele mai mici amănunte, cu cea mai mare precizie. În acea perioadă, Soarele răsărea exact în punctul indicat de intrarea în marea piramidă, iar sfinxul, din poziţia în care se afla, îşi admira pe cer propria sa constelaţie, care se afla exact în faţa ochilor săi. În momentul în care Soarele apărea pe cer deasupra liniei orizontului, se puteau vedea numai capul şi umerii constelaţiei Leului, la fel cum, de la intrarea în marea piramidă, se vedeau doar umerii şi capul sfinxului. Deviaţia poziţiei sfinxului faţă de axul drumului care ducea la marea piramidă este exact de 14 grade, la fel cum, în perioada construirii sale, în momentul în care Soarele răsărea pe cerul Egiptului, constelaţia Leului era deviată cu 14 grade la stânga Soarelui.

Un alt cercetător, scriitorul britanic John A. West a mers şi mai mai departe decât Robert Bouval, afirmând că sfinxul a fost construit înaintea marii piramide. Demonstraţia sa a pleacat de la premise evidente: capul sfinxului este disproporţionat faţă de restul trupului, iar baza prezintă o eroziune diferită de cea a restului corpului. Sfinxul, care reprezintă un leu cu cap de om, are o lungime totală de 72 de metri şi o înălţime de 20 de metri. La aceste proporţii, capul nu depăşeşte 4 metri. În schimb, starea de conservare a capului este mai bună decât a restului trupului, deşi este cioplită dintr-o rocă ceva mai puţin dură. După cum afirma scriitorul britanic, nu-i nevoie să fii specialist pentru a-ţi da seama că tipul de eroziune al sfinxului este diferit de tipul de eroziune al celorlalte construcţii de pe platoul de la Giza. În timp ce construcţiile din jur prezintă efectele unei eroziuni provocate de furtunile de nisip dinspre Sahara, sfinxul prezintă un tip de eroziune ce nu poate fi produs decât de ploi abundente, de mari şuvoaie de apă sau chiar de acoperirea cu apă un timp îndelungat. Dacă ar fi vorba numai despre revărsările anuale ale Nilului, atunci Sfinxul ar fi fost erodat mai mult la bază decât la vârf. Dar lucrurile stau exact invers. Şanţurile de pe trupul sfinxului sunt mult mai mari spre vârf decât la bază. Ceea ce înseamnă că sfinxul a fost supus unor ploi foarte intense, de lungă durată sau chiar că a fost acoperit parţial de ape. Cea mai plauzibilă concluzie este că, o bună perioadă de timp, sfinxul a fost acoperit trei sferturi de ape. În această perioadă, capul sfinxului a rămas afară, fiind total erodat de vânturi şi de ploi. În consecinţă, cei trei autori britanici – Robert Bouval, Graham Hancock şi John A. West – au emis ipoteza că sfinxul a fost construit acum aproximativ 12500 de ani, într-o perioadă în care Egiptul era o imensă savană. Robert Bouval este de părere că sfinxul era un reper al echinocţiului de primăvară, aşa cum era el sărbătorit în anul 10500 înainte de Iisus Hristos, adică în plină Eră a Leului. Datorită unor evenimente planetare – potopul sau topirea gheţarilor la sfârşitul erei glaciare, care au provocat ploi torenţiale de lungă durată – sfinxul a suferit tipul de eroziune descris. Când ploile au încetat, nisipurile s-au înstăpânit pe teritoriul Egiptului, acoperind parţial sfinxul; mii de ani mai târziu, pe timpul faraonului Keops, sfinxul a fost redescoperit şi degajat de nisip, iar capul, cel mai deteriorat, a fost resculptat. Acesta este motivul pentru care, actualmente, capul Sfinxului este disproporţionat în raport cu restul trupului. (49)

Egiptologia modernă a mai convenit şi faptul că chipul sfinxului îl reproduce pe cel al faraonului căruia i s-a atribuit construirea sa şi a marii piramide: Keops. Dar şi această ipoteză a fost infirmată de cercetările comparative întreprinse de Robert Bouval şi de colaboratorii săi, care au sugerat că între chipul lui Keops şi chipul sfinxului nu este nici o asemănare. Rugat de Robert Bouval, un specializat în portrete robot, Frank Domingo, care lucrează pentru poliţia din New York, a conchis, în urma unor analize amănunţite, că cele două chipuri nici nu aparţin aceleiaşi rase. Privite din perspectiva concepţiei spiritualist-ezoterice, cercetările celor trei autori englezi, Graham Hancock, Robert Bouval şi John A. West, permit o înţelegere mai profundă a tipului de mentalitate care i-a caracterizat pe vechii egipteni. Concluziile lor sunt asemănătoare, până la un punct, cu teoriile promotorilor concepţiei teozofice moderne: Rudolf Steiner, Edgar Cayce sau Paul Brunton, care, cu limitele inerente, au adus unele clarificări preţioase înţelegerii subiectului.

Astfel, acum aproape o sută de ani, Rudolf Steiner (1861-1925) afirma că marea piramidă este “cel mai mare depozit iniţiatic existent pe Terra”. Rudolf Steiner mai afirma că marea piramidă este, totodată, reflectarea în piatră a Kamaloka (în limbajul teosofilor, Kamaloka este o parte a lumii de dincolo; litt: Kamaloka: lumea dorinţei – în limba sanscrită, kama înseamnă dorinţă, iar lokas înseamnă loc), termen echivalent până la un punct cu ceea ce egiptenii desemnau prin termenul Amduat. Afirmaţii asemănătoare au fost făcute şi de Edgar Cayce (1877-1947), “profetul adormit”, cum i se mai spune. Edgar Cayce afirma că întregul complex de la Giza a fost construit la intersecţia tuturor liniilor de energie care traversează Pământul. El mai afirmă că sfinxul a fost construit cu 10500 de ani înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, iar marea piramidă a fost construită ceva mai târziu, în jurul anului 10390. Pentru Edgar Cayce, marea piramidă avea un dublu scop: de a constitui “cea mai mare carte de istorie existentă pe pământ” şi, în al doilea rând, de a constitui “cel mai mare laborator secret de alchimie spirituală”, rezervat celor ce străbat proba iniţierii. Edgar Cayce mai menţiona în celebrele sale dezvăluiri şi o altă piramidă, încă nedescoperită, care stă “în adormire”, undeva sub nisipurile deşertului.

Sfinxul, mai spunea Edgar Cayce, este “paznicul” care păzeşte cea mai mare comoară – “comoara atlanţilor”. El afirma că această comoară este îngropată undeva sub marea piramidă, într-o sală secretă – numită sala arhivelor. Alături de diferite artefacte cu caracter magic, precum cristale, dispozitive arhaice, în sala arhivelor de sub marea piramidă se găsesc documente care descriu istoria umanităţii, de la “prima cădere a omului în materie” până în perioada scufundării Atlantidei, adică până în perioada construirii marii piramide. Edgar Cayce afirmă că de la picioarele sfinxului porneşte un coridor subteran, ce duce chiar în “sala arhivelor”. Sfinxul este paznicul care opreşte accesul în sala arhivelor “până nu se va împlini sorocul”, adică până în momentul în care umanitatea nu va fi suficient de matură pentru a înţelege cum se cuvine informaţiile conţinute în “comoara atlanţilor”. Pentru că – spunea Edgar Cayce – “multe din cunoştinţele şi informaţiile atlanţilor ar putea deveni extrem de periculoase, dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie”. (51)

60

Aceste aspecte au fost confirmate şi de un alt neobosit cercetător al vechilor mistere, scriitorul englez Paul Brunton (pe numele adevărat Raphael Hurst; 1898-1981) care, în best-sellerul “Egiptul secret”, apărut la mijlocul deceniului al treilea al secolului XX, narează experienţele vizionare pe care le-a avut în preajma impunătoarelor edificii de pe platoul de la Giza. Ulterior, Paul Brunton a petrecut o noapte în sarcofagul de piatră din camera regelui din marea piramidă, unde, de asemenea, a avut, experienţe notabile. Aflat într-o stare modificată de conştiinţă, “abandonat acelei letargii care apare atunci când gândirea se întrerupe”- după cum afirmă în lucrarea “Egiptul secret” – Paul Brunton a reuşit să aibă mai multe viziuni (regresii temporale) cu privire la construirea celor două mari edificii de pe platoul de la Giza: sfinxul şi marea piramidă. Astfel, Paul Brunton a devenit martorul mut al construirii sfinxului: “Nu ştiu cât a durat această stare, dar la un moment dat n-am mai văzut culorile, în locul lor apărându-mi un vast peisaj. În jurul meu totul se anima cu o mulţime de umbre sumbre… Toţi aceşti oameni aveau faţa alungită şi aspră, iar pielea de o nuanţă brun roşcată sau galbenă bătând în gri. De asemenea, buza lor superioară era mult alungită. Munca lor o dată terminată, iată că în locul pantei abrupte, stâncoase care domina locul, a apărut un gigantic chip omenesc, pus pe corpul unui leu enorm. Pe vârful uriaşei coafuri pe care o purta personajul şi ale cărei ondulaţii se detaşeau în spatele urechilor sale, se pusese un disc de aur masiv. SFINXUL! Oamenii dispăruseră – îşi continuă Paul Brunton viziunea. Peisajul devenise inert ca un mormânt părăsit. Atunci am constatat că o mare imensă îşi răspândise apele în spaţiul din stânga mea, linia ţărmului profilându-se la mai puţin de o leghe. Tăcerea din jur avea ceva sinistru; nu puteam înţelege nimic până când, chiar din inima oceanului, a izbucnit un tunet profund. Pământul se zguduia şi tremura dedesubtul meu; cu un muget asurzitor, apele s-au ridicat şi un imens zid s-a aruncat spre sfinx şi spre mine, înghiţându-ne pe amândoi. POTOPUL ! A urmat o pauză dar nu mai era nici o mare. În locul spaţiului vast acoperit cu mlaştini pe jumătate secate, nu se putea vedea decât, ici şi colo, suprafeţe mari cu pete albe sărate, uscându-se la Soare. Soarele îşi revărsa mereu, peste tot, focul său necruţător, absorbind şi ultima picătură de umezeală. DEŞERTUL ! Sfinxul contempla în continuare peisajul. El a rămas de veghe până când, într-o zi, a apărut o mică flotilă de vapoare care s-a oprit pe malul fluviului. Începând din acea zi, farmecul tăcerii a fost întrerupt. De atunci s-au construit locuinţe, nu departe de acolo au venit regii cu clerul lor. Cu aceste întâmplări, viziunea mea a luat sfârşit.” (23)

Ipoteza cea mai logică ce derivă din toate aceste cercetări trecute pe scurt în revistă este că atât marea piramidă şi sfinxul, cât şi implicit, celelalte două piramide au fost construite înainte de potop, în plină Epocă a Leului, în perioada în care stelele constelaţiei Orion se proiectau exact în configuraţia dispunerii  edificiilor pe platoul de la Giza (aşa cum a specificat scriitorul Robert Bouval), adică cu aproximativ 12500 de ani în urmă, dar nu de egipteni, ci de altlanţi (aşa cum a menţionat, la rândul său, Paul Brunton).

Atlanţii care au construit edificiile menţionate au fost emigranţi-misionari aflaţi în căutarea unui habitat stabil, în condiţiile în care pe continentul Atlantida se duceau lupte grele între diferite facţiuni. Aceşti emigranţi-misionari atlanţi simţeau probabil că sfârşitul civilizaţiei lor este aproape şi au dorit să perpetueze, prin edificii de mare amploare, cunoştinţele lor iniţiatice. Acesta a fost motivul pentru care, cu doar câteva sute de ani înaintea scufundării continentului Atlantida, emigranţii-misionari au construit, într-o regiune depărtată de ţara lor, aleasă însă cu multă atenţie, edificiile respective.

 

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n