MAREA PIRAMIDĂ – 2 – HIEROGLIFA “GEB”: GEEA CEA VIE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

AEGYPTIACA

cristian gănescu - editura alaya 33

MAREA PIRAMIDĂ

– 2 –

HIEROGLIFA “GEB”: GEEA CEA VIE

 

cristian gănescu - editura alaya 42

Marea piramidă poate fi analizată în funcţie de două mari sisteme de referinţă. Fiecărui sistem de referinţă îi corespunde un anumit tip de interpretare.

Primul tip de interpretare se referă la detaliile constructive, privite exclusiv din perspectiva concepţiei materialiste, iar al doilea tip de interpretare se referă la reacţia sufletească declanşată de impozantul edificiu. Al doilea tip de interpretare se bazează pe concepţia spiritualist-ezoterică.

În cazul primului sistem de interpretare, detaliile tehnice sunt suficiente. Cercetătorii moderni au scos în evidenţă multiple corelaţii între datele constructive ale marii piramide şi cunoştiinţele matematice, geometrice, geografice sau astronomice actuale. Printre savanţii care s-au ocupat de corelaţiile datelor constructive ale marii piramide cu ecosistemul terestru, din perspectiva primului sistem de interpretare, se numără şi Kurt Mendelssohn, fizician specializat în fizica temperaturilor joase şi a elementelor grele, care a descoperit şi sintetizat câteva din cele mai importante caracteristici tehnice ale piramidei.

Kurt Mendelssohn a determinat, printre altele, că cele patru laturi ale piramidei sunt orientate cu precizie spre cele patru puncte cardinale; că laturile bazei au fiecare 230 metri; că înălţimea iniţială a fost de 147 metri, iar înălţimea actuală este de 137 de metri; că unghiul de înclinare al celor patru feţe este de 51 grade şi 50 minute; că volumul iniţial al piramidei era de 2592100 metri cubi; că greutatea aproximativă a piramidei este de aproape 6480250 tone; că piramida este formată din aproximativ 2300000 blocuri de piatră; că fiecare bloc are între 2 şi 50 de tone. (38)

Kurt Mendelssohn a mai constatat că meridianul ideal trece prin marea piramidă, împărţind pământul în două arii perfect egale şi că paralela de 30 de grade, care trece prin marea piramidă, acoperă cea mai mare parte a suprafeţei continentale. Împărţind perimetrul bazei la înălţimea piramidei, rezultă 6,28, adică 2 X 3,14, sau 2 Pi. Pi reprezintă raportul dintre circumferinţă şi raza cercului, care pentru egipteni era egal cu 3, iar pentru oamenii epocii moderne, este egal cu 3,141592….

Dacă piramida respectă cu stricteţe valoarea Pi, atunci feţele sunt înclinate la 51,51 grade. Iar dacă raportul dintre apotemă – înălţimea triunghiurilor feţei piramidei – şi jumătatea bazei este egal cu 1,618, se obţine secţiunea de aur, Fi. Fi, secţiunea de aur, obţinută prin împărţirea oricăruia dintre termenii seriei lui Fibonacci cu predecesorul său, exprimă, după cum se ştie, perfecţiunea proporţiilor estetice, proporţia a tot ce este viu în natură: spirala cochiliei melcilor, dimensiunea frunzelor, dimensiunile tuturor vieţuitoarelor. Astfel, diferenţa dintre piramida clădită potrivit valorii Pi şi piramida construită potrivit valorii Fi este foarte mică. Pe baza tuturor acestor date, Kurt Mendelssohn a tras următoarele concluzii: egiptenii cunoşteau numărul transcendent Pi şi numărul iraţional Fi; piramidele erau construite iniţial în trepte, luându-se 3 şi 1/2 pentru lăţimea fiecărei trepte oblice, aceasta urcând cu 7 şi înaintând cu 2. O altă concluzie importantă a lui Kurt Mendelssohn este că vechii egipteni nu aveau nici cea mai mică idee despre spaţiul izotrop, distanţele orizontale fiind pentru ei diferite de cele verticale, motiv pentru care le evaluau diferit. Astfel, egiptenii măsurau înălţimea în coţi cu ajutorul unei frânghii, iar lungimea orizontală cu ajutorul unui butoi, al cărui diametru era egal cu un cot.

Pentru a construi piramidele, este de părere Kurt Mendelssohn, egiptenii au construit mai întâi un turn pătrat, în trepte descrescătoare. În lungul treptelor au aşezat blocuri mari de piatră, rezultând o suprafaţă plană. Pentru a rezista enormei presiuni, blocurile de piatră trebuiau să fie foarte bine tăiate, fasonate şi netezite, altfel exista riscul ca piramida să se prăbuşească. Egiptenii au învăţat din propriile greşeli, mai spune Kurt Mendelssohn, exemplul cel mai elocvent aflându-se la Meidum, unde se află piramida prăbuşită: un bloc pătrat, înalt de 40 de metri, care se ridică în mijlocul unor blocuri de piatră uriaşe. Surparea piramidei de la Meidum a avut drept cauză greşeli de execuţie. Kurt Mendelssohn crede că la Meidum a avut loc o catastrofă, piramida prăbuşindu-se peste lucrători; această ipoteză nu a fost însă confirmată, întrucât nu au fost găsite nici un fel de resturi sau de schelete.

Totuşi, pentru Kurt Mendelssohn piramida aflată mai la nord, la Dahshur, care are blocuri cu neregularităţi sau dimensionate greşit, constituie o altă dovadă în sprijinul teoriilor sale. Concluzia lui Kurt Mendelssohn este că piramida de la Meidum este anterioară piramidei de la Dahshur şi că constructorii au învăţat din propriile greşeli. Urmarea logică ar fi că, învăţând din propriile erori, constructorii au realizat ulterior marea piramidă într-o formă perfectă. (38)

Această explicaţie pare, într-adevăr, raţională, dar nu este reală. Filosoful  german G.W. Hegel avea perfectă dreptate când afirma că “nu tot ce este raţional este real şi nu tot ce este real este raţional”.

De-a lungul timpului, mulţi cercetători s-au aplecat asupra semnificaţiei arhitectonicii interioare a piramidei, stabilind un sistem de corespondenţe între elementele componente – culoare, camere – şi istoria umanităţii. Printre aceşti cercetători trebuie amintiţi Daniel Davidson, Abatele Moreux, Robert Menzies, G. Barbarin.

În opinia acestor cercetători, evenimentele importante din trecutul istoriei umanităţii şi chiar evenimentele care se vor petrece în viitor sunt reflectate simbolic în arhitectonica interioară a piramidei. Ei afirmă la unison că schimbările istorice sunt reflectate simbolic prin stratificările zidăriei, prin culoarea pietrelor, prin direcţia culoarelor şi prin dimensiunile încăperilor.

Astfel, pentru Daniel Davidson, la baza sistemului de măsurători al marii piramide, ca unitate etalon, se află ţolul-piramidă. Această unitate de măsură etalon, după cum afirmă autorul citat, a fost descoperită de el însuşi pe tavanul camerei regelui, unde se află o bucată de piatră foarte bine şefuită, care este egală cu un ţol britanic minus jumătate din lăţimea firului de păr – ceea ce autorul citat a definit a fi ţolul-piramidă. Pe baza acestui sistem de măsurare original, Daniel Davidson a stabilit căteva caracteristici ale piramidei: baza are circumferinţa de 36524 ţoli-piramidă; înălţimea piramidei, inclusiv vârful, este de 5813 ţoli-piramidă etc. În concepţia autorului citat, fiecare detaliu constructiv şi fiecare caracteristică a Marii Piramide corespunde câte unei perioade a istoriei umanităţii. Arhitectura interioară a piramidei oferă, mai afirmă Daniel Davidson, multe alte date importante, sistemul de încăperi şi de galerii interioare ascunzând o scară cronologică complexă. Astfel, Daniel Davidson a prelungit imaginar linia tavanului culoarului ascendent şi a ajuns într-un punct în care prelungirea părţii oblice a piramidei intersectează respectiva linie. El a numit această linie “scala istoriei umanităţii”. De aici a dus o perpendiculară pe prelungirea imaginară a podelei culoarului ascendent cu linia feţei învelişului de calcar – care se presupune că ar fi acoperit piramida – continuată în mod ideal sub sol şi a obţinut un punct anumit; acest punct, situat în partea de nord a piramidei, reprezintă, în opina lui Daniel Davidson, data de 22 septembrie a anului 4000 înainte de Iisus Hristos. Această dată reprezintă, afirmă acelaşi autor, începutul absolut al istoriei umanităţii. Scara axială a cronologiei umanităţii, pornind din acel punct imaginar, urcă apoi prin culoarul ascendent şi prin marea galerie pentru a se încheia în centrul antecamerei, care corespunde anului 2001 după Iisus Hristos. Scala istoriei umanităţii ajunge, afirmă autorul citat, până în anul 6000. (41)

Un alt sistem de interpretare a arhitectonicii interioare a marii piramide a fost folosit de alţi doi importanţi cercetători, Abatele Moreux şi de G. Barbarin, care au ajuns la concluzia că sistemul corect de interpretare al arhitectonicii interioare trebuie să se bazeze pe folosirea “degetului piramidal” şi a “cotului sacru”.

Interpretată din această perspectivă inedită, istoria umanităţii arată astfel: culoarul descendent semnifică coborârea umanităţii către ignoranţă şi rău, culoarul ascendent indică urcarea către lumină, caracteristică evoluţiei umanităţii în era creştină. Pe culoarele joase, care se străbat aplecat, umanitatea a pătruns în epoca “haosului”, pentru ca, începând cu antecamera, să înceapă redresarea, iar prin pătrunderea în camera regelui, să aibă loc „atingerea luminii”. Potrivit acestei interpretări inedite, în anul 4000 – adică anul zero al scării – a început epoca “adamică”, în anul 3378, care este anul 622 al scării cronologice, a avut loc naşterea lui Enoch, iar în anul 2345, deci în anul 1656 al scării cronologice, a început potopul lui Noe. În anul 2513 al piramidei, anul 1486 înainte de Iisus Hristos, a început exodul evreilor. Anul 3996 al piramidei corespunde datei naşterii lui Iisus Hristos, care a avut loc cu patru ani înainte de anul unu al erei creştine; această dată este reprezentată la nivelul solului din camera reginei. La rândul ei, marea galerie corespunde erei creştine, care a început, după calendarul iulian, la 7 aprilie anul 30 – data crucificării lui Iisus Hristos. Anul 1557 reprezintă o dată importantă în istoria umanităţii: începutul reformei religioase în vestul Europei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre „marea treaptă”, care se găseşte la sfârşitul marii galerii; după afirmaţiile cercetătorilor amintiţi, „marea treaptă” corespunde anului 1914, anul începutului primului război mondial (41).

Totuşi, perspectivele enunţate de Abatele Moreux, Robert Menzies, G. Barbarin şi de ceilalţi cercetători ai domeniului pleacă de la premise greşite şi conduc la concluzii eronate. Analiza realizată din perspectiva concepţiei spiritualist-ezoterice, a hermeneuticii aferente şi a modelului holografic, indică încă de la început faptul că interpretarea scalei cronologiei simbolice, propusă de G. Barbarin şi de ceilalţi cercetători, care au luat ca punct de plecare intrarea în culoarul denumit de arheologi „ascendent”, este stranie şi nemotivată. La fel de nemotivată este şi determinarea “scalei axiale” propusă de Daniel Davidson printr-un artificiu ce ni se pare cel puţin comic. Ce să mai spunem despre dimensiunea “ţolului-piramidă”, care ar fi egal cu un ţol britanic minus jumătate din lăţimea firului de păr! De exemplu, cronologia propusă de G. Barbarin, care proclamă începutul “epocii adamice” în jurul anului 4000 înainte de Iisus Hristos şi situează începutul potopului în jurul anului 1650 înainte de Iisus Hristos este eronată, fiind în dezacord atât cu datele oferite de concepţia spiritualist-ezoterică, cât şi cu datele oferite de cercetările ştiinţifice moderne.

Oricum, mai trebuie constatat şi faptul că cercetătorii amintiţi nu au luat în calcul perioada în care a fost construită marea piramidă şi nici cine au fost adevăraţii ei constructori. Ei s-au bazat în exclusivitate pe concepţia materialistă, care afirmă că marea piramidă a fost construită în timpul domniei faraonului Keops, în jurul anului 2600, de constructori egipteni.

 59s

 Iniţiaţii şi specialiştii conectării din vechime afirmau că Pământul este o fiinţă vie. Ei mai afirmau că, la fel cum omul este format din sistemul osos şi din muşchi, pământul este format din munţi şi din celelalte forme de relief; la fel cum omul are un sistem circulator, vase prin care circulă sîngele, pământul are râuri, fluvii şi mări. La fel cum omul are o aură structurată în mai multe corpuri sau straturi energetice, pământul are un câmp eteric, un câmp astral etc. Pământul, la fel ca şi omul, are un spirit – Spiritul Pământului.

Vechii specialişti ai conectării egipteni afirmau că pământul se află sub jurisdicţia unui zeu (sau geniu planetar). Ei denumeau acest zeu prin termenul Geb (hieroglifa g b b). Dacă pentru celelalte popoare ale Orientului apropiat, Geniul Pământului avea sexul feminin, pentru vechii egipteni avea sexul masculin, fiind conceput ca un tată. După teologia de la Heliopolis, zeul Geb era soţul zeiţei Nut – Cerul – şi tatăl principalilor zei: Osiris, Seth, Nephtis şi Isis.

În urma cercetărilor radiestezice şi geomantice pe care le-au întreprins, iniţiaţii, contactorii şi clarvăzătorii din antichitate au descoperit că Pământul, în afara formelor de relief, are şi o geografie energetică, pe care au considerat-o ca fiind sacră. Geografia energetică a globului terestru este formată din linii sau culoare de energie, care au un anumit traseu. Ei au mai descoperit că acolo unde se întretaie aceste culoare energetice, se formează noduri energetice. Vechii iniţiaţi şi specialişti ai conectării erau de părere că nodurile energetice sunt locuri prin excelenţă sacre. Ei au denumit aceste locuri Centrul Lumii sau Buricul Pământului datorită caracteristicilor energetice speciale.

Iniţiaţii şi contactorii din antichitate afirmau că fiecare templu este construit în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. În contextul dat, pe vechii iniţiaţi nu-i deranja prea mult faptul că există mai multe Centre ale Lumii sau Buricuri ale Pământului, care, uneori, erau dispuse doar la câţiva kilometri unul de celălalt, considerând că acest tip de raţionament este permis. De fapt, pentru concepţia holografică antică “cosmosul este o sferă cu circumferinţa pretutindeni şi cu centrul nicăieri”, formată din mai multe paliere sau planuri cuantice: Re Stau, Amduat, Amenti (care astăzi poartă alte denumiri: fizic, infraeteric, eteric, astral etc); în această sferă, punctele de joncţiune dintre palierele ortoexistenţiale (infraeteric, eteric, astral etc) şi cel fizic, considerate a fi sacre, erau denumite Centre ale Lumii.

Important de remarcat este faptul că ceea ce egiptenii denumeau Centrul Lumii sau Buricul Pământului erau locuri concrete, riguros detectate prin mijloace radiestezice, iar nu concepte mito-poetice sau termeni metafizici vagi. Vechii specialişti ai conectării egipteni erau de părere că în Centrele Lumii are loc hierosgamosul, adică unirea sacră dintre Cer şi Pământ, dintre zeiţa Nut (Cerul) şi zeul Geb (Pământul). Cu alte cuvinte, Centrele Lumii erau locurile în care avea loc joncţiunea energiilor telurice cu energiile cereşti (ortoexistenţiale).

Pe baza acestor cunoştinţe, vechii specialişti ai conectării au elaborat bazele arhitecturii. Arhitectura străveche era o ştiinţă eminamente ezoterică, fiind bazată pe cunoaşterea liniilor sau a culoarelor prin care circulă energiile telurice şi a locurilor unde acestea se întretaie. Toate clădirile din vechime – temple, palate, obeliscuri, oraşe – erau amplasate în centrele energetice principale, la întretăierea liniilor de energie care străbat pământul, potrivit ştiinţei geomanţiei şi radiesteziei. Sanctuarele, templele, statuile sau obeliscurile funcţionau după principiul acelor în acupunctură. Ele „înţepau” canalele energetice ale pământului, captând şi înmagazinând energia. Construcţiile considerate sacre aveau rolul de a „accesa” energia, precum acele în acupunctură, şi de a o redirecţiona sau de a o înmagazina – precum acumulatorii – sau chiar de a-i schimba natura şi polaritatea. Majoritatea construcţiilor construite în antichitate îndeplineau acest rol; templele Orientului, dolmenele sau menhirele de la Stonehenge sau din alte locuri aveau o astfel de funcţie.

Existenţa canalelor energetice ce brăzdează Pământul şi a locurilor benefice din punct de vedere energetic nu reprezintă chiar ceva atât de inedit precum pare la prima vedere; cercetarea energeticii planetare a devenit obiect de cercetare temeinică pentru radiesteziştii şi geomanţii din toate timpurile. Ştinţa radiesteziei şi a geomanţiei a fost cunoscută pe arii largi în antichitate – în Egipt, Mesopotamia, Fenicia, Persia, India sau China antică – unde a fost ulterior concretizată în arta Feng Shui -, dar şi în Evul Mediu. Construcţia, în Evul Mediu, a catedralelor, a bisericilor, a castelelor şi chiar a unor oraşe a ţinut seama de energetica globului pământesc, de dispunerea canalelor ce brăzdează pământul şi a centrelor energetice benefice. (45)

După anul 1700, energetica planetară a fost redescoperită pe baza unei metodologii întrucâtva ştiinţifice. Printre pionierii descoperirii energeticii planetare se numără William Stukeley (1687-1765) şi William Blake (1757-1827). Cercetările lor s-au oprit însă la locurile unde au trăit: Marea Britanie şi, parţial, Europa. În secolul al XIX-lea, un alt cercetător englez, Alfred Watkins, care a trăit între 1855 şi 1935, a descoperit că teritoriul Angliei se înscrie într-o reţea de linii energetice, care urmează un anumit tipar. El a numit aceste linii energetice prin termenul englez ley. Ulterior, aceste linii energetice au primit şi denumirea de stringuri – în limba engleză, corzi. Unii autori le-au denumit şi prin termenul de nadisuri – termen sanscrit care desemnează canale energetice prin care circulă energia la nivelul structurii aurice umane. Autorii menţionaţi afirmau că în locurile în care se întretaie liniile ley / string / nadis, se formează centre energetice cu caracteristici deosebite. (45)

Nu demult, un cuplu de cercetători, William Beker şi Bethe Hagens a realizat un sistem de cartografie planetară bazată pe existenţa liniilor ley şi a locurilor benefice din punct de vedere energetic. Ei au făcut corelaţii matematice cu seria celor cinci poliedre regulate, despre care filosoful grec Platon şi, înaintea lui, Pithagoras, afirmau că stau la baza alcătuirii lumii. Cei doi cercetători au suprapus cele cinci poliedre într-o sferă şi au trasat liniile ce marchează muchiile, obţinând o reţea uniformă de linii ley. Prin conectarea liniilor ce marchează muchiile, ei au obţinut cincisprezece inele, pe care le-au numit Inelele Gaia, fiecare dintre ele secţionând sfera terestră în două părţi egale şi simetrice. Inelele Gaia, prin rotaţie, formează 62 de puncte de intersecţie şi 120 de triunghiuri dreptunghice (triunghiuri MR sau triunghiuri meridian; în geometria vectorului unitar, triunghiul meridian segmentează matematic sfera terestră în 120 de triunghiuri dreptunghice).

Cei doi cercetători au obţinut astfel o grilă planetară a canalelor prin care ciculă energiile transfizice, iar punctele de intersecţie ale triunghiurilor, reprezentând „Centrele Lumii”, sunt considerate cele mai importante locuri energetice de pe pământ. Cei doi cercetători citaţi concluzionează descoperirile lor în felul următor: „după cum sugerează triunghiurile MR, trupul Pământului este analog trupului omenesc, iar intersecţiile inelelor planetare pot marca chakrele planetare. Datorită atenţiei acordate în vechime acestor inele, s-ar putea ca ele să se fi imprimat chiar în memoria colectivă a speciei noastre, ajungând prin aceasta la crearea unor tipare geografice durabile ale energiei şi emoţiei umane. Astfel, datorită rezonanţei lor cu carbonul molecular şi cu structurile celulare care alcătuiesc corpul nostru fizic, este de aşteptat ca esenţa inelelor Gaiei să aibă un ecou puternic în interiorul fiinţei noastre„. (45)

Cei doi cercetători au mai demonstrat că cele 62 de triunghiuri MR leagă toate punctele energetice benefice de pe cuprinsul pământului. Printre punctele energetice se numără – afirmă autorii citaţi – Greenwich, locul pe unde trece meridianul zero, Vaticanul şi, fireşte, marea piramidă. În Anglia există un minitriunghi care uneşte Stonehenge, Glastonbury şi Avenbury, adică locurile unde au fost construite cele mai importante structuri megalitice ale antichităţii. Delta Nilului formează un alt minitriunghi, care uneşte marea piramidă, locul unde era amplasată biblioteca din Alexandria, Templul lui Solomon şi palatul regelui Irod din Iudeea. Când sunt conectate opt minitriunghiuri, iar vârfurile lor formează un unghi de 36 grade, se ajunge la media de aur şi la proporţia exactă a marii piramide. De la un număr de 28 de triunghiuri se construieşte cuadratura cercului. (45)

Se poate concluziona, aşadar, că locul de amplasare al vechilor sanctuare, inclusiv al marii piramide nu a fost ales la întâmplare, ci prin percepţie extrasenzorială de către vechii geomanţi şi radiestezişti, care au detectat, la fel ca, ulterior, specialiştii Feng Shui din China, principalele coordonate energetice ale globului terestru: canalele şi centrele energetice. Pentru un radiestezist ori pentru un geomant care posedă o bună percepţie extrasenzorială, traseul unui canal energetic sau amplasarea unui punct energetice benefic este evidentă. Fără nici o îndoială, construirea edificiilor în punctele energetice benefice s-a realizat nu numai pe baza măsurătorilor geomantice şi radiestezice, ci şi în funcţie de poziţiile aştrilor, dar şi în funcţie de alte considerente. Aştrii erau, în opinia vechilor egipteni, locuinţele zeilor sau, cel puţin, corespundeau unor zei ai panteonului. Osiris, de exemplu, îşi avea locuinţa în constelaţia Orion.

Construcţiile erau orientate atât terestru cât şi macrocosmic, pentru a asigura joncţiunea cu energiile transfizice şi pentru a facilita contactul cu zeii.

 

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

9

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE

45150950_562885737476200_7547722578186469376_n