SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

DE PRIN LUME ADUNATE

images

SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI

49007423_593974194367354_2340318011619016704_n

PARTEA I

Cu riscul de a stârni zâmbete condescendente, opinia personală este că Moş Crăciun există. Problema este că trebuie identificat. Este însă evident că sărbătoarea crăciunului se celebra cu mult timp înainte de apariţia creştinismului. Aşadar, cine a fost Moş Crăciun ?

Pentru o mai bună înţelegere a subiectului îmi permit să prezint câteva texte preluate din varii surse. În prima postare încep cu un text semnat Anatol Basarab. Continui cu un text intitulat “Cum a furat crestinismul craciunul de la daci”, preluat de pe un website intitulat “lupul dacic”, apoi prezint opinia lui Nicolae Densuşianu, care în Dacia preistorică (1912) îl identifica pe Bătrânul Crăciun cu zeul Saturn. A doua postare prezintă un text mai special, foarte puţin cunoscut, semnat Rudolf Steiner, scris în 1906. Menţionez însă că textele semnate Rudolf Steiner sunt prezentate sub formă de conspect.

(PS – vreau să menţionez că am o colecţie apreciabilă de conspecte ale unor cărţi, pe care le-am făcut de-a lungul timpului pentru propria mea informare. Precizez că dacă prezint un conspect nu înseamnă implicit că mă identific cu opinia autorului ori că sunt apologetul vreunui autor; rolul unui conspect este pur şi simplu de informare. Conspectele sunt de două feluri: 1 – epice şi 2 – transversale. Conspectele epice urmează firul gândirii unui autor sau al unei cărţi; conspectele transversale urmează firul gândirii celui ce face conspectul, în cazul de faţă urmează firul gândirii mele; cu alte cuvinte preiau din cărţi doar acele idei care mă interesează. Eu am făcut doar conspecte transversale. – CG )

1 – Anatol Basarab afirma că Crăciunul era sărbătorit înainte de triumful creştinismului. “In păgânism, afirmă autorul citat, cu mii de ani înaintea apariției creștinismului Mos Craciun, ( Kračun – in slava veche) era venerat ca fiind Zeul Caraciun, Carociun, (Dardaila), – un zeu al lumii subterane, dur, nemilos și rece, imposibil de al corupe, îmblânzi, indiferent cât te-ai milogi in fata lui – Zeul Frigului. Acest Zeu se sărbătorea după sărbătoarea Coleada, Коляда, (Colinda). Din latină călendae, in slavă (veche) kolęda. Latinescul călendae a avut în română un reprezentant pierdutcărinde, confer cărindar, din a cărui încrucișare cu colindă a ieșit varianta corindă, în Transilvania. Zeul Caraciun sau Gerila sunt doua nume a unui și aceluiași zeu – Zeul Frigului, Gerului, (Racelui, Racitului). In păgânism Moșul Caraciun avea puterea de a transforma oamenii intr-un bloc de gheața, de ai chirci, înțepeni, încremeni.Conduce cu vijeliile și furtunile de iarna, frigul și zăpezile. In fata acestui Zeu și apele îngheață. Era însoțit de ursi, lupi, bufniță și păsări flueratoare”. (cf Anatol Basarab)
2 – Al doilea text, intitulat “Cum a furat crestinismul Craciunul de la daci”, preluat de pe un website intitulat “Lupul dacic”, afirmă următoarele: Crăciunul și Nașterea Domnului sunt două sărbători DIFERITE, ale două personalități DIFERITE. Moș Crăciun este interpretarea „artistică” a unuia dintre cei mai puternici regi din lume care a domnit pe aceste meleaguri, cu mii de ani înainte de Iisus. Se numea Saturn și era din neamul pelasgilor, strămoșii dacilor, strămoșii românilor. Creștinii să nu se supere că înaintea lor, aici, a existat o națiune fenomenală, pelasgii, care a cucerit Europa, Nordul Africii, India și o parte din China. Creștinii să nu se supere că sunt persoane care pe 25 decembrie vor să-l sărbătorească pe Moș Crăciun, cel care aduce daruri pentru cei cuminți și nu nașterea Domnului, care nu aduce nimic, nici măcar celor cuminți”. Pentru a argumenta opiniile, articolul menţionat citează din “fenomenala carte Dacia Preistorică, scrisă la 1912 de Nicolae Densușianu, unde explică clar ce este Crăciunul și de ce nu are legătură cu creștinismul”.

3 – În lucrarea cartea Dacia Preistorică, Nicolae Densușianu îl identifică pe Bătrânul Crăciun cu zeul Saturn. “In colindele si legendele religioase ale poporului român, Saturn figureaza sub numele de Craciun, batranul Craciun, Mos Craciun si Mos Craciun batranul. Mos Craciun, a fost, dupa cum ne spune o traditiune poporala din regiunile muntoase ale Tarei Romanesti, Dumnezeul poporului, care a locuit inainte de români aici… si a carui sarbatoare o tineau in acelasi timp in care crestinii serbeaza Nasterea Domnului (comuna Galesesti, jud Arges). Dupa alte traditiuni poporale, Mos Craciun a fost un rege pastoriu: un cioban foarte avut, capetenia ciobanilor, stapanul stapanilor. In timpurile domniei lui Saturn a fost, dupa traditiunile vechi, epoca cea fericita a omenimii, etatea de aur pe Pamant, cand puterea de productiune a pamantului se caracteriza prin o fertilitate exuberanta, clima era mai dulce si primaverile mai lungi (ver aeternum, antiquum ver), cand campiile produceu de sine tot felul de fructe, multe si in abundenta, iar oamenii traiau fara griji, fara necazuri, fara mizerii si cu sufletul deplin linistit (Hesiodi op. v. 109 seqq- Ovidii Metam. I. 89 eqq.- Diodori 1. V. 66 (…) Memoria acestor timpuri departate si fericite, numite veacul de aur al lui Saturn, mai rasuna si astazi in colindele traditionale ale poporului roman, ce se canta cu ocaziunea sarbatorilor Craciunului. In aceste imne religioase poporale se celebreaza perfectiunea si sfintenia moravurilor vechi, fericirea casnica si fericirea publica a omenimii din aceste timpuri de properitate legenadar numite „veacul cel bun”. In ce priveste etimologia cuvantului Craciun, unii din autorii moderni au crezut ca acest termen deriva de la adjectivul latin crastinus (dies), ziua de maine, ori de la cuvintele Christi-jejunium, ajunul lui Christ. Simple derivatiuni literare, lipsite de orice fundament istoric. In realitate, insa, noi avem aici o personalitate istorica, ce reprezinta pe unul din cei mai ilustri stramosi ai popoarelor de rasa latina, considerat ca incepatoriul si propagatoriul fericirii omenesti. In traditiunile italice, aceasta figura glorioasa a timpurilor vechi pelasge ne apare sub numele de Saturnus, un cuvant al carui inteles si origine geografica au ramas pana astazi obscure. Varro, unul dintre cei mai distinsi literati romani, era de parere ca numele lui Saturn deriva de la status,„samanatura”. O simpla asemanare de forme, insa nicidecum o derivatiune istorica. O alta etimologie o aflam la Cicero, care reduce numele lui Saturn la verbul saturare. Interpretarea, insa, pe care neo da acest erudit autor e fortata si gresita. Sub influienta ideilor teologice grecesti, Cicero incearca sa aduca numele lui Saturn (derivat de la saturare) intr-o legatura mai apropiata cu grecescul Kronos (= chronos „timp”): Saturnus… est appellatus, quod saturetur annis, adica s-a numit Saturn, fiindca era satul de ani. In partile de sus ale Moldovei, precum si in regiunile de langa Delta Dunari, personalitatea cea legendara a lui Saturn se mai numeste si astazi Craciunul satulul si Craciun satul, deoarece cum ne spun aceste traditiuni, Mos Craciun vine incarcat cu tot felul de bunatati, el aduce indestulare si bucurie oamenilor. Cicero cunostea asadar, fie din traditiunile vechi ale Italiei, fie din cartile sfinte ale romanilor, epitetul de satur, ce-l atribuise anticitatea preistorica acestui reprezentant al epocei legendare de fericire, un epitet care mai tarziu a devenit, in literatura religioasa a romanilor, un nume propriu, sub forma Saturnus. Rezulta, asadar, ca originea geografica si istorica a numelui Saturn se reduce la patria cea veche a dinastiei divien, la regiunea de la Carpati.( Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu)

49342015_594060314358742_4235601472055672832_n

PARTEA A II-A

Într-o conferinţă ţinută la Berlin 17 Dec.1906, Rudolf Steiner afirma următoarele: „mulţi dintre cei care în prezent nu mai cunosc decât pomul de Crăciun cu luminile sale au credinţa că el vine din timpuri vechi, ceea ce nu este adevărat. Chiar cel mai vechi pom de Crăciun abia dacă depăşeşte o sută de ani. Totuşi, pe cât de tânăr este pomul de Crăciun pe atât de veche este sărbătoarea Crăciunului.

Crăciunul este cunoscut pretutindeni, în cele mai vechi Misterii ale tuturor religiilor, şi a fost întotdeauna sărbătorit. Nu este numai o sărbătoare exterioară a Soarelui, ci o sărbătoare care conduce omenirea la o concepţie sau cel puţin la o presimţire a izvoarelor destinului. Crăciunul era sărbătorit în fiecare an, când Soarele îşi trimitea cea mai puţină forţă către Pământ, când dăruia cea mai puţină căldură, de către cei mai mari iniţiaţi în Misterii.

Aceste taine ale Misteriilor s-au păstrat în toate timpurile şi au îmbrăcat o haină la toate popoarele, în funcţie de diferitele mărturisiri de credinţă. Erau ceremonii în cadrul cărora cel care iniţia determina reînvierea omului superior în personalităţi suficient pregătite în acest scop; sau, dacă am vrea să folosim un cuvânt actual, în care Christosul viu se năştea în interior.
Numai cei care nu ştiu nimic despre aceasta, despre faptul că pe lângă forţele chimice şi fizice acţionează şi forţe spirituale, care îşi au, ca şi forţele fizico-chimice, timpurile lor cosmice precise de acţiune, numai aceia pot crede că este indiferent când are loc trezirea sinei superioare.

La acest eveniment face aluzie Evanghelia după Ioan: „El trebuie să crească, eu însă trebuie să scad!“. Ioan, înaintemergătorul Christosului ce va veni, al luminii, a cărui zi de vârf se află în mijlocul verii, acest Ioan trebuie să scadă şi o dată cu aceasta creşte totodată forţa luminii viitoare, care devine din ce în ce mai puternică cu cât Ioan scade.

Totul în Cosmos îşi urmează mersul ritmic. Stelele se supun, ca şi Soarele, unui mare ritm. Dacă Soarele ar părăsi numai un moment acest ritm, ar devia numai o clipă de la drumul său, în tot Cosmosul ar avea loc o revoluţie de o importanţă nemaiîntâlnită. Ritmul domină întreaga natură, de la cea nevie până la om. El se regăseşte în lumea vegetală: toporaşii, crinul înfloresc în aceeaşi perioadă a anului. Animalele îşi au perioada lor de rut în intervale precise ale anului. Abia în cazul omului lucrurile se schimbă; ritmul care, până la animal inclusiv, domină în tot cursul evoluţiei sezoniere, în forţele de creştere, în reproducere etc., încetează la om.

Cu cât omul este mai civilizat cu atât mai mult se atenuează acest ritm. Aşa cum în timpul Crăciunului lumina dispare, tot aşa, aparent, ritmul a dispărut complet din viaţa omului, unde domină haosul. După aceea însă omul trebuie să dea naştere acestui ritm din iniţiativă proprie, din interiorul său. El trebuie să-şi modeleze viaţa prin propria sa voinţă, astfel încât să se desfăşoare în limite ritmice. Evenimentele vieţii sale trebuie să se desfăşoare strict şi sigur, ca şi mersul Soarelui, în regularitate. Şi cum nu este posibil să se modifice mersul Soarelui, nu putem gândi nici că ritmul unei astfel de vieţi ar putea fi întrerupt.

Când în cursul evoluţiei Pământului a luat naştere creştinismul el purta în sine acest ideal în sensul său cel mai înalt. Se simţea la fel cu Christos, spirit nemuritor al Pământului, purtător nu numai al vieţii materiale care germinează, ci purtător al renaşterii spirituale, simţea că trebuie să apară ca ideal al omului, că el a fost născut în perioada Crăciunului, în timpul celui mai mare întuneric, ca semn că din întunericul materiei se poate naşte un om superior în sufletul uman.

Înainte de a se vorbi despre un Christos, în vechile Misterii se vorbea deja despre un „erou solar“; el era legat de acelaşi ideal ca şi de Christos în creştinism. Purtătorul idealului era numit erou solar. Aşa cum Soarele îşi împlineşte mersul în cursul anului, cum creşte şi descreşte lumina sa, aşa cum el îşi retrage aparent căldura de la Pământ şi apoi radiază din nou, aşa cum moartea sa conţine viaţa şi o revarsă din nou, tot astfel şi eroul solar a devenit, prin forţa vieţii sale spirituale, stăpân peste moarte, noapte şi întuneric.

În eroul solar se găsea încorporarea unui astfel de ritm solar. El câştigase, prin forţa omului superior născut în el, posibilitatea de a-şi domina însuşi ritmul cursului vieţii sale. Acest erou solar a fost Iisus Christos, pentru primele două secole. Din această cauză sărbătorirea naşterii sale a fost plasată la momentul din an în care din vremuri străvechi se sărbătorea naşterea eroului solar. Din acelaşi motiv s-a întâmplat şi tot ce a fost legat de istoria vieţii lui Iisus Christos, şi slujba de la miezul nopţii pe care primii creştini o celebrau în peşteri în amintirea sărbătorii Soarelui. La această slujbă, la miezul nopţii, din întuneric apărea o mare de lumină, ca amintire a răsăritului Soarelui spiritual din Misterii. Din acelaşi motiv, Iisus este născut într-un grajd, ca amintire a peşterii de piatră din care se năştea şi viaţa – în spicele care creşteau, în simbolurile vieţii.

Aşa cum viaţa pământească se naşte din roca moartă, tot aşa se născuse din ceea ce este inferior ceea ce este superior, Iisus Christos. De sărbătoarea naşterii sale a fost legată legenda celor trei preoţi înţelepţi, a celor trei regi de la răsărit. Ei îi aduceau copilului aur, simbolul puterii exterioare plină de înţelepciune, mir, simbolul victoriei vieţii asupra morţii şi, în sfârşit, tâmâie, simbolul eterului cosmic, în care trăieşte Spiritul.

În felul acesta simtim răzbătând un ecou din cele mai îndepărtate timpuri ale omenirii. Acesta a ajuns la noi în coloratura specială a creştinismului. În simbolurile acestuia găsim semne pentru cele mai vechi crezuri ale omenirii. Şi pomul cu lumini este un astfel de simbol. El este pentru noi un simbol al pomului Paradisului. Acest pom al Paradisului reprezintă în cadrul raiului ceea ce dă viaţă şi cunoaşterea. Paradisul reprezintă întreaga natură înconjurătoare materială. Reprezentarea naturii spirituale este pomul care cuprinde cunoaşterea şi pomul vieţii. Cunoaşterea nu poate fi obţinută decât în schimbul vieţii.

Există o povestire care ne oferă, care dă sensul a ceea ce înseamnă pomul cunoaşterii şi pomul vieţii: Seth stătea în faţa porţii Raiului şi cerea să intre. Heruvinul care păzea poarta l-a lăsat. Aceasta înseamnă că Seth a devenit un iniţiat. După ce a intrat în Paradis el a constatat că pomul vieţii şi pomul cunoaşterii erau strâns încolăciţi unul în jurul celuilalt. Arhanghelul Mihail, cel care stă în faţa lui Dumnezeu, i-a permis să ia trei seminţe din acest pom încolăcit. Acest pom se află aici ca indicaţie profetică pentru viitorul omenirii: când întreaga omenire va fi găsit înţelepciunea şi va fi iniţiată, atunci ea nu va purta în sine numai pomul cunoaşterii, ci şi celălalt pom, cel al vieţii. Atunci nu va mai exista moarte. Deocamdată însă numai iniţiatul poate lua de la acest pom cele trei seminţe, care aici înseamnă cele trei mădulare superioare ale omului.

Când a murit Adam, Seth i-a pus în gură aceste trei seminţe şi din mormântul lui Adam a crescut un arbust scânteietor care avea proprietatea ca din ramurile tăiate din el să dezvolte mereu lăstari şi frunze noi. În interiorul cercului de flăcări ale arbustului este scris „Ehjeh asher ehjeh“, ceea ce înseamnă: „Eu sunt cel care a fost, cel care este, cel care voi fi“. Aceasta înseamnă acel lucru care trece prin toate încarnările: forţa omului care se reînnoieşte şi devine mereu, care coboară din lumină în întuneric şi care urcă din întuneric la lumină.

Toiagul cu care Moise şi-a făcut toate minunile este tăiat din lemnul acestui arbust. Poarta Templului lui Solomon este făcută din lemnul lui. Acest lemn a fost dus în lacul Bethesda şi acesta a primit forţa despre care ni se povesteşte. Din acelaşi lemn este confecţionată crucea lui Iisus Christos, lemnul crucii care semnifică ceea ce moare, viaţa care trece în moarte, dar care are în sine forţa de a produce o viaţă nouă.

Marele simbol cosmic se află în faţa noastră: viaţa care învinge moartea. Lemnul acestei cruci a crescut din cele trei seminţe ale pomului Paradisului.

Marile Misterii constau în faptul că omul trăia acel moment în care îi era permis să vadă forţele active în străluciri colorate, în lumina clară, şi lumea din jurul său plină de calităţi spirituale, de entităţi spirituale, când îi era îngăduit să vadă lumea de spirite din jurul său, când trăia lucrul cel mai înalt pe care îl poate trăi un om. Pentru toţi, absolut toţi, acest moment va veni odată! Toţi îl vor trăi cândva, chiar dacă poate după multe încorporări, dar va veni clipa în care Christos va reînvia în ei, în care o nouă vedere, un nou auz se vor trezi în ei.

Cei care erau pregătiţi ca elevi ai Misteriilor pentru trezire erau mai întâi instruiţi asupra a ce înseamnă această trezire în marele Univers; abia după aceea se trecea la ultimele acţiuni în vederea trezirii. Aceste acţiuni se întreprindeau când întunericul era cel mai mare, când Soarele exterior se afla cel mai jos pe bolta cerească: la vremea Crăciunului, pentru că cei care cunosc faptele spirituale ştiu că în acel moment în spaţiul Cosmic există forţe favorabile unei astfel de treziri. În cursul pregătirii i se spunea elevului că acela care vrea să cunoască cu adevărat nu trebuie să ştie numai ce s-a întâmplat pe Pământ de mii de ani, ci să înveţe să supervizeze întregul mers al omenirii. El trebuie, de asemenea, să ştie şi că marile sărbători din cursul anului sunt ordonate de individualităţile conducătoare şi că ele trebuie să fie dedicate privirii ridicate spre marile adevăruri eterne.

Ei se adunau devreme, în seara de Ajun. Într-o tăcere adâncă trebuiau să-şi clarifice ce însemna acest cel mai important eveniment. Stăteau reuniţi în întuneric. Când sosea miezul nopţii ei stătuseră deja aşezaţi de multe ore în sala întunecată. Interiorul lor era străbătut de gânduri ale veşniciei. Apoi, către miezul nopţii, se ridicau sunete tainice; ele străbăteau spaţiul, amplificându-se şi atenuându-se. Elevii care auzeau aceste sunete ştiau: Aceasta este muzica sferelor. O adâncă, sfântă evlavie le umplea inimile. Apoi apărea o lumină slabă. Lumina se vedea printr-un hublou slab luminat. Cei care vedeau aceasta ştiau că geamul reprezintă Pământul. După aceea geamul se întuneca, până când devenea complet negru. În acelaşi timp, spaţiul din jur devenea mai luminos. Cei care vedeau aceasta ştiau că geamul rotund negru reprezintă Pământul. Soarele, care altfel luminează Pământul, este învăluit; Pământul nu mai poate vedea Soarele. Apoi însă în jurul geamului-Pământ se formează, într-o succesiune care se întinde în afară, cerc după cerc, în culorile curcubeului. Apoi, treptat, spre miezul nopţii, în locul Pământului negru apărea un cerc roşcat-violet. Pe acesta era înscris un cuvânt. Acest cuvânt era diferit în funcţie de poporul căruia îi apariineau elevii ce participau la Misteriu. În vorbirea noastră actuală, cuvântul ar fi Christos.
Cei care vedeau aceasta ştiau: Acesta este Soarele. El le apărea la ora miezului de noapte, când lumea se odihneşte peste tot în jur, în întunericul cel mai adânc. Elevilor li se lămurea că ei au trăit acum în imagini ceea ce în Misterii se numeşte: a vedea Soarele la miezul nopţii.

Cel ce este cu adevărat un iniţiat învaţă să vadă Soarele la miezul nopţii, căci în el ceea ce este material s-a stins. Numai Soarele Spiritului trăieşte în interiorul său şi luminează întregul întuneric al materiei. Cel mai fericit moment este cel al evoluţiei umanităţii, în care omul resimte că, eliberat de întuneric, trăieşte în lumina veşnică. Iar acest moment era prezentat în imagine în Misterii, an după an la ora miezului de noapte, în Noaptea Sfinţirii. Această imagine reprezenta faptul că pe lângă Soarele fizic există un Soare mistic care trebuie născut, ca şi Soarele fizic, din întuneric, din beznă. Pentru a face elevilor mai clare lucrurile, după ce trăiseră răsăritul Soarelui, al lui Christos, ei erau conduşi într-o peşteră, în care aparent nu exista nimic decât piatră, materie moartă, lipsită de viaţă. Acolo ei vedeau cum iau naştere din piatră spice, ca semn al vieţii, ca simbol al faptului că din ceea ce aparent este mort ia naştere viaţa, că din roca moartă se naşte viaţa. Atunci li se spunea: Aşa cum forţa Soarelui, după ce aparent a murit, începe să crească din nou începând cu această zi, tot astfel din viaţa care se stinge ia naştere mereu noul.

Este acelaşi eveniment la care face aluzie Evanghelia după Ioan: „El trebuie să crească, eu însă trebuie să scad!“. Ioan, înaintemergătorul Christosului ce va veni, al luminii, a cărui zi de vârf se află în mijlocul verii, acest Ioan trebuie să scadă şi o dată cu aceasta creşte totodată forţa luminii viitoare, care devine din ce în ce mai puternică cu cât Ioan scade. Astfel se pregăteşte viaţa cea nouă ce pătrunde în sămânţa-grăunte care trebuie să putrezească şi să treacă pentru a lăsa să apară noua plantă. Acest lucru ar trebui să simtă elevii: că în moarte odihneşte viaţa, că din putrezire, din descompunere apar minunate flori şi fructe, că Pământul este plin de forţă născătoare de viaţă. Ei ar trebui să învete să creadă că în acest moment în interiorul Pământului se întâmplă ceva: depăşirea morţii prin viaţă. Viaţa care este prezentă în moarte, aceasta le era arătată prin lumina care biruie, o simţeau, o trăiau atunci când în întuneric vedeau apărând, radiind lumina. Acum vedeau în peştera de piatră viaţa crescând, viaţa care se naşte din lucrul aparent mort în toată splendoarea şi plinătatea.

În felul acesta, în elevi era educată această credinţă în viaţă, astfel creştea în ei ceea ce poate fi numită credinţa în cel mai mare ideal uman. În felul acesta învăţau să privească în sus, la acest ideal uman suprem, la acel timp în care Pământul îşi termina evoluţia, în care lumina va radia în întreaga omenire. Pământul însuşi se va transforma în pulbere, dar esenţa sa spirituală va rămâne în toţi oamenii, care au devenit luminoşi în interior prin lumina spirituală; se vor trezi atunci şi Pământul şi omenirea la o existenţă superioară, la o nouă fază a existenţei.

Şi pomul cu lumini este un astfel de simbol. El este pentru noi un simbol al pomului Paradisului. Acest pom al Paradisului reprezintă în cadrul raiului ceea ce dă viaţă şi cunoaşterea. Paradisul reprezintă întreaga natură înconjurătoare materială. Reprezentarea naturii spirituale este pomul care cuprinde cunoaşterea şi pomul vieţii. Cunoaşterea nu poate fi obţinută decât în schimbul vieţii.
Există o povestire care ne oferă, care dă sensul a ceea ce înseamnă pomul cunoaşterii şi pomul vieţii: Seth stătea în faţa porţii Raiului şi cerea să intre. Heruvinul care păzea poarta l-a lăsat. Aceasta înseamnă că Seth a devenit un iniţiat. După ce a intrat în Paradis el a constatat că pomul vieţii şi pomul cunoaşterii erau strâns încolăciţi unul în jurul celuilalt. Arhanghelul Mihail, cel care stă în faţa lui Dumnezeu, i-a permis să ia trei seminţe din acest pom încolăcit.

Acest pom se află aici ca indicaţie profetică pentru viitorul omenirii: când întreaga omenire va fi găsit înţelepciunea şi va fi iniţiată, atunci ea nu va purta în sine numai pomul cunoaşterii, ci şi celălalt pom, cel al vieţii. Atunci nu va mai exista moarte. Deocamdată însă numai iniţiatul poate lua de la acest pom cele trei seminţe, care aici înseamnă cele trei mădulare superioare ale omului.
Când a murit Adam, Seth i-a pus în gură aceste trei seminţe şi din mormântul lui Adam a crescut un arbust scânteietor care avea proprietatea ca din ramurile tăiate din el să dezvolte mereu lăstari şi frunze noi. În interiorul cercului de flăcări ale arbustului este scris „Ehjeh asher ehjeh“, ceea ce înseamnă: „Eu sunt cel care a fost, cel care este, cel care voi fi“. Aceasta înseamnă acel lucru care trece prin toate încarnările: forţa omului care se reînnoieşte şi devine mereu, care coboară din lumină în întuneric şi care urcă din întuneric la lumină.

Toiagul cu care Moise şi-a făcut toate minunile este tăiat din lemnul acestui arbust. Poarta Templului lui Solomon este făcută din lemnul lui. Acest lemn a fost dus în lacul Bethesda şi acesta a primit forţa despre care ni se povesteşte. Din acelaşi lemn este confecţionată crucea lui Iisus Christos, lemnul crucii care semnifică ceea ce moare, viaţa care trece în moarte, dar care are în sine forţa de a produce o viaţă nouă. Marele simbol cosmic se află în faţa noastră: viaţa care învinge moartea. Lemnul acestei cruci a crescut din cele trei seminţe ale pomului Paradisului.
(Rudolf Steiner, Conferinţă Berlin 17 Dec.1906)