GEORGE GĂNESCU – MICROBIŞTI FĂRĂ BILETE & MECI ÎN STIL PARLAMENTAR

cropped-ALAYA1.jpg

În memoria tatălui meu,

scriitorul

George Gănescu

(16.05. 1936-18.11. 2015)

IMG_20160321_0016

În definitiv, ce poate fi mai plăcut decât somnul, decât uitarea aceea care încheagă toată fiinţa într-un punct, într-unul singur, în abandonare şi nefiinţă?
Da, experimentaţi Ideea care devine. Treceţi acum în eternitate… Iar Ideea care mi-a încolţit în minte – idee ce ar fi rămas neconcretizată, dacă disperarea n-ar fi concentrat în ea toată potenţialitatea fiinţei mele – a devenit acum realitate şi este pe cale să anuleze un simbol al forţelor distructive. (MISIUNEA)

GEORGE GĂNESCU

MICROBIŞTI FĂRĂ BILETE

IMG_20160321_0019

SCHIMB DE EXPERIENŢĂ & MECI ÎN STIL PARLAMENTAR

 

SCHIMB DE EXPERIENŢĂ

Într-o noapte frumoasă cu lună plină am fost trezit cu brutalitate de un zgomot intermitent ce provenea, după primele constatări, chiar din mijlocul tavanului. Cum stau la etajul zece, care-i şi ultimul, am încercat un sentiment de nelinişte, ştiam că nu există nici un somnambul prin bloc, iar hoţii sunt, de regulă, bine informaţi şi ar fi trebuit să ştie că sunt restanţier la întreţinere pe trei luni şi mâncam doar de două ori pe zi, pentru a strânge banii necesari achitării datoriilor.

M-am ridicat în capul oaselor, mi-am sprijinit ceafa de tăblia patului şi am aşteptat să văd ce-o să urmeze. În mod cert, nu erau zgomote produse de vreun patruped care trăieşte pe lângă casa omului. De altfel, felinele sunt destul de silenţioase în deplasările lor şi în nici un caz nu scrâşnesc precum frânele camioanelor de mare tonaj. N-a fost nevoie să-mi pun inteligenţa la alte grele încercări pentru dezlegarea enigmei, întrucât tavanul a şi intrat într-o puternică vibraţie. Curând, au început să cadă, în mijlocul camerei, bucăţi mari şi mici de tencuială, apoi chiar fragmente din tavan. Fireşte, am sărit din pat şi mi-am căutat refugiul în cel mai ferit şi strategic ungher – lângă uşă. Nu, nu putea fi vorba de un cutremur şi nici de vreo petrecere a vecinului de la nouă, care punea în alertă toată scara când îşi serba ziua de naştere sau onomastica – el sau alt membru al familiei, constituită din opt persoane. Eu ţineam o evidenţă precisă şi abia peste vreo două săptămâni cădea următorul bairam. În plus, zgomotul venea întotdeauna de jos, nu de sus, şi în nici un caz nu făcea o gaură circulară în tavan, prin care să intre – mai corect spus, să se înşurubeze – un obiect cilindric, de forma unui glonţ, dar incomparabil mai mare şi, pe deasupra, transparent.

Mi-am rotit limba prin gură să văd dacă visez şi am remarcat că limba se mişcă. Am făcut chiar şi nişte vocalize, în timp obiectul a continuat să coboare până ce-a atins podeaua. Abia atunci s-a oprit. Aş fi preferat să-şi continue coborârea până la vecinul petrecăreţ de sub mine, însă, aşa cum aveam să aflu peste puţin timp, nu era o vizită turistică. Vibraţia şi zgomotul s-au oprit, iar prin peretele transparent al obiectului – OZN, nu mai încăpea nici o îndoială! – am văzut o umbră bipedă, care stătea nemişcată, cu un braţ întins înainte şi puţin în sus, ca un fel de statuie a Libertăţii.

Pe neaşteptate, pe peretele micuţei nave, în dreptul acelei chestii bipede s-a format un contur dreptunghiular, care s-a transformat într-o fantă, din care a descins, ca dintr-un film de animaţie, o făptură pe care îndrăznesc s-o numesc umanoidă. A făcut doi paşi mărunţi pentru el, dar enormi pentru mine şi s-a înclinat uşor.

Ozenistul, sau ce-o fi fost, deşi semăna cu unii dintre semenii mei, era totuşi diferit. Avea o gură subţire şi interminabilă, de parcă vroia să-i intre în urechi. Am crezut că îmi zâmbeşte, dar cum nu părea că are de gând să revină la normal – sau ce consideram eu că este normal – mi-am dat seama că asta era expresia lui obişnuită : de fiinţă plină de voie bună. Aşa încât, în mintea mea, l-am şi botezat : Voiosul.

– Ce-a fost mai greu, a trecut! a exclamat el, egal de zâmbitor, cu un accent străin îngrozitor.

Am schiţat un zâmbet de circumstanţă, să nu creadă făptura că noi, pământenii, nu ştim să zâmbim, că nu suntem şi noi voioşi.

– Nu vă supăraţi dacă vă deranjez cu o întrebare, l-am abordat eu, prudent.

– Nu, nicidecum, a continuat el să zâmbească – sau să fie voios. Care-i întrebarea?

– Sunteţi cumva extratetrestru?

Voiosul şi-a înclinat aprobator capul de forma oului de gâscă, în timp ce ochii rotunzi şi fără pleoape se mişcau cu repeziciune, înregistrând probabil cum este mobilat dormitorul unui burlac. A răspuns apoi prin viu grai.

– Da, nu sunt de prin partea locului.

– În misiune?

– Da. În misiune de documentare. Sunt cronicar sportiv.

Am tresărit puternic.

– Dar asta-i o coincidenţă nemaipomenită! Şi eu sunt tot cronicar sportiv.

A dat din cap, adică nu-i spuneam nici o noutate.

– Nu-i vorba de vreo coincidenţă, ştiam ce sunteţi, de aceea am venit aici.

– Aha! am zis eu.

– Aha! a zis şi el, crezând probabil că-i vreun welcome autohton.

– Pe ce sunteţi profilat? l-am tras eu de limbă sau de echivalentul acesteia, deşi ar fi fost posibil să n-aibă nevoie de aşa ceva…

– Fotbal! a răspuns el, sec.

– La fel ca mine! am exclamat eu surprins.

– Bineînţeles. Am spus doar că n-am pătruns întâmplător aici.

Deşi nu sunt un tip vanitos, am arătat în sus, ca pentru a sugera infinitul universului.

– Se ştie de mine şi acolo?

Zâmbetul-standard a persistat, dar tonul n-a fost tocmai convingător când a vorbit.

– Păi, cum să spun… Aşa a stabilit computerul. Cel mai important criteriu a fost etajul. Nu puteam străbate prea multe apartamente pentru a ajunge la un… confrate. Apoi, se impune cât mai multă discreţie, nu?

– Discreţie?! m-am mirat eu. Dar ce nevoie aveţi de aşa ceva? Doar este vorba de fotbal, nu de secrete de stat.

– Prezenţa mea aici are un caracter oarecum confidenţial.

– Confidenţial pentru cine? l-am întrebat eu, confuz.

Voiosul şi-a mai diminuat din zâmbet – bănuiesc că la el acasă asta înseamnă că s-a încruntat – şi a replicat repede.

– Nu-i vorba de pământeni, puteţi să comentaţi cum vreţi vizita mea aici, majoritatea tot n-o să creadă nimic. E vorba de cei de la mine, din lumea mea. Pricepeţi?

– Nu prea, ca să fiu sincer. Care-i rostul, dacă nici pe pământ, nici aiurea în cosmos nu se află ce am vorbit noi aici? De ce atâta deranj? Din partea dumneavoastră, se înţelege, m-am grăbit eu să adaug. Din partea mea, nici un deranj – şi m-am uitat, ca din întâmplare, spre tavan.

A ridicat din umerii săi de extraterestru, compunându-şi totodată o expresie enigmatică.

– Este, dacă vreţi, un schimb de experienţă secret.

Sincer să fiu, mă îndoiam că putea exista posibilitatea de a face un asemenea schimb de experienţă, era ceva cu totul neobişnuit pentru mine şi cred că nu exista un precedent de acest fel în istoria umanităţii terestre.

– Schimb de experienţă secret?! Am totuşi impresia că reprezentăm două lumi cu diferite!

– Tocmai de aceea, vom avea de beneficiat, fiecare în parte, din această experienţă.

Am devenit brusc interesat.

– Dacă-i vorba de beneficii… La capitolul ăsta, eu unul stau cât se poate de prost, aşa încât… despre ce-i vorba? Concret!

S-a apropiat şi s-a aplecat spre mine, deşi nu era nimeni prin apropiere.

– Pe planeta de unde vin eu, sunt câteva echipe de fotbal cu adevărat bune şi, între ele, se dă, de regulă, lupta pentru supremaţie.

– Aşa-i şi la noi, am zis eu.

– Da, numai că una dintre ele este ceva-ceva mai bună decât celelalte şi, în ultima vreme, a câştigat campionatul planetar, învingându-le pe celelalte pretendente.

– Păi, nici la noi, treburile nu stau altfel. Vreau să spun că, dacă una dintre echipe e ceva mai bună, e normal să câştige.

Zâmbetul i s-a redus cam cu cincizeci la sută.

– Nu-i câtuşi de puţin normal, a zis el cu o voce parcă tocmai scoasă din congelator.

– Nu!?

– Nu, nu-i normal ca reprezentativa de fotbal a unui orăşel oarecare – pe care abia îl găseşti pe hartă – să câştige în dauna echipelor cu renume din marile oraşe. Înţelegeţi ce vreau să spun?

– Absolut deloc.Mi se pare normal să câştige cel mai bun.Cel puţin aşa stau lucrurile aici, pe Terra.

– Aveţi o opinie total greşită, m-a contrazis ozenistul, reducându-şi şi mai mult din zâmbet. Mai avea puţin şi-i puteam spune – în gând, fireşte – Posomorâtul.

N-am vrut să-l irit prea mult, nu ştiam cum reacţionează, aşa că m-am mulţumit să dau uşurel din cap, un gest care putea semnifica orice, chiar şi acceptarea spuselor sale.

– S-ar putea ca la noi să existe unele… anomalii, am completat eu pe un ton conciliant. Adică, ceea ce acolo e considerat normal, la noi să fie anormal. Şi viceversa.

– Nici vorbă că aşa stă problema, s-a destins el. Credeam că n-o să puteţi înţelege.

– Păi, acuma pot. M-am străduit şi pot. Un club de fotbal dintr-un orăşel oarecare nu poate să aibă cea mai bună echipă de fotbal, deoarece strică ordinea firească a lucrurilor.

– Exact, a rostit el, triumfător, ca şi cum făcuse rost de un proaspăt discipol, mult mai repede şi mai uşor decât se aşteptase…Astfel încât, s-au luat unele măsuri.

– Da? Şi împotriva cui s-au luat „unele măsuri”? nu m-am putut eu abţine să întreb.

M-a privit dojenitor.

– Împotriva echipei care a avut neruşinarea să câştige campionatul.

Am dat din cap cu o falsă indignare.

– Reprezentativa unui clubuleţ oarecare să-şi permită aşa ceva?! Ia te uită ce îndrăzneală! Nici o moleculă de ironie în tonul meu.

– Cam aşa ne-am spus şi noi, cei care răspundem de destinul fotbalului: Îndrăzneală inadmisibilă!

– Le-aţi spus-o şi celorlalţi? Celor mulţi şi greu de cap?

– Nu, lor nu le-am spus-o, trebuie să respectăm aparenţele, spectatorii nu trebuie să afle prea multe, ei merg la stadion să urmărească o dispută neinfluenţată de…anumite considerente. Pricepeţi ce vreau să zic, colega?

– Evident că pricep…, colega. E la mintea cocoşului!

– Cocoşului?! Adică?

– Adică, am priceput prea bine ce-ţi vrut să spuneţi…

M-a privit cu oarecare suspiciune, dar n-a comentat.

– Prin urmare, a continuat el, dacă obrăznicăturile acelea n-au înţeles că-i ceva umilitor pentru echipele cu blazon să-şi plece steagul în faţa lor, am luat măsurile de rigoare.

– Pe gazon?

– Nu, acolo nu avem cum, se observă… Aşa c-am început lupta mai pe ocolite, să nu se vadă că suntem implicaţi. Cum se spune, din culise.

– Ca la teatru.

– Întocmai, trebuie să stopăm o dată pentru totodeauna tendinţa unor echipe fără renume, dar ambiţioase, de-a o lua înaintea echipelor cu palmares. Există interese economice majore care nu pot fi ignorate…

– Majore pentru cine?

– Pentru cei care deţin puterea economică, se-nţelege.

– Parcă spuneaţi că aţi făcut deja ceva în sensul acesta.

– Am făcut, nu se putea altfel. Am discutat, neoficial, cu o serie de arbitri. Amical, desigur. Le-am cerut doar să arbitreze „corect”. Adică nu corect, ci „corect”.

– Păi, nu arbitrau conform regulamentului?

– Cum să zic…Dădeau uneori câştig de cauză şi echipelor mai modeste, în dauna celor cu suport financiar solid. Asta înseamnă a arbitra „corect”?! Corect, da, dar nicidecum „corect”.

M-am scărpinat după ceafă, extraterestrul avea o logică totalmente diferită de a mea. Am încercat să gândesc cu voce tare.

– Prin urmare, când fluierau în favoarea celor fără suport financiar solid, arbitrau incorect. Dar, dacă echipele care dispuneau de susţinere financiară serioasă, beneficiau în orice situaţie de bunăvoinţa arbitrului, atunci totul era O.K., nu?

Şi-a lărgit din nou zâmbetul, mai să-şi înghită urechile.

– Asta am vrut să spun, sunteţi pe fază.

– Sunt receptiv, am îngânat eu, cu modestie. Foarte receptiv.

– De aceea mă şi obosesc să vă spun toate acestea, mi-am dat seama că aveţi o minte ageră .

Voiosul mă flata la scenă deschisă.

– Continuaţi, vă rog, l-am rugat eu, curios să aud cum e tratat sportul cu balonul rotund pe altă planetă.

– Aşadar, am stat puţintel de vorbă cu arbitrii – doar cu unii dintre ei, ceilalţi au aflat şi au reacţionat în consecinţă. Adică, pozitiv. I-am povăţuit să arbitreze „corect”.

– Ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi refuzat să arbitreze… „corect”!? Aţi fi luat măsuri împotriva lor?

S-a uitat la mine cam strâmb. Adică, cu zâmbetul din nou diminuat.

– Ne confundaţi! Noi nu facem presiuni asupra nimănui. Direct, în nici un caz. Însă e bine să reţineţi că marile cluburi dispun de multiple relaţii, iar arbitrii au şi ei nevoile lor…Cluburile fără resurse nici nu-i pot ajuta cu ceva şi nici nu le pot crea niscaiva necazuri, chiar dacă ar vrea. Aşa încât, n-a fost nevoie să le spunem chiar explicit ce trebuie să facă şi ce nu. Doar un lucru le-am cerut: Să arbitreze… „corect”.

– „Corect”, bineînţeles… Începusem să transpir. Dar trebuia să rezist. Voiosul venise tocmai de pe altă planetă pentru schimb de experienţă, nu se cuvenea să-l contrazic, eram doar gazdă.

Mi-am dres vocea şi mi-am desfăcut doi nasturi de la pijama.

– Au dat rezultate discuţiile acestea? m-am interesat eu, curios.

Vizitatorul s-a strâmbat, adică a făcut o grimasă de parcă l-ar fi săgetat nervul trigemen – sau corespondentul acestuia – fără însă a renunţa cu totul la zâmbet. Îl durea, nu-l durea, el tot zâmbea.

– Da şi nu. Ambiţiile echipelor sărace au mai scăzut, dar au rămas totuşi la un nivel destul de periculos. Din păcate, multe meciuri sunt televizate, astfel că arbitrii nu reuşesc să fie întotdeauna aşa cum ar trebui.

– Vreţi să spuneţi, „corect”…

– Da, asta vreau să spun. Ne-am gândit, desigur, şi la alte modalităţi de a înfrânge străduinţelor echipelor respective. Televiziunea fiind, în cea mai mare parte în mâinile noastre, am folosit-o aşa cum se cuvine. Numai că, dacă imaginile pot influenţa opinia publică mai mult sau mai puţin, nu prea are efect direct asupra rezultatelor din teren. Ba, de multe ori, jucătorii, dacă se simt nedreptăţiţi, se ambiţionează şi dovedesc contrariul celor afirmate de comentatorii televiziunii. Cu alte cuvinte, luptă cu şi mai mare îndârjire pe teren.

– Dar federaţiile de specialitate ce spun?

– Acestea trebuie să pară şi ele imparţiale, nu? Apoi, să nu uităm, nici federaţiile nu pot influenţa rezultatul de pe teren, chiar dacă ar dori s-o facă. Aşa cum am mai spus, spectatorii şi telespectatorii au ocazia să vadă meciurile pe viu sau pe ecrane şi este din ce în ce mai greu să-i convingem că avem dreptate. Acesta e şi motivul pentru care am fost trimis aici, pe Terra. Pentru a face un util schimb de experienţă şi a mă interesa ce metode folosesc pământenii, atunci când doresc să… remedieze nefericitele împrejurări, care conduc spre vârful piramidei fotbalistice o echipă săracă din punct de vedere financiar. Cluburile, marile cluburi care au finanţat misiunea mea, doresc să afle cum vă descurcaţi în privinţa aceasta. Plătim oricât, nu ne uităm la bani. Plătim în valută forte, se-nţelege.

M-am uitat la făptura aceea voioasă sau zâmbitoare cu milă. Înţelesesem ce vroia, dar sincer să fiu, nu ştiam cum să-l pun la punct, fără să-l ofensez prea tare. Tot el m-a ajutat, căci a zis:

– Spuneţi-mi, cum se desfăşoară pe aici treburile astea? Asta ca să-mi pot da seama de aspectele principale şi apoi să trag nişte concluzii.

Mi-am dres glasul.

– Păi, la noi nu există „aspecte principale”. Există doar unul singur, iar acesta e legat de ideea eminamente sportivă, care cere tuturor să fie corecţi – nu „corecţi” – şi să se întreacă în spiritul celui mai desăvârşit fair-play.

Chiar dacă o să vi se pară ciudat, fotbalul, pentru noi pământenii, nu-i numai o afacere. Este, mai întâi de toate, un joc colectiv, o întrecere în care cei mai buni au prima şansă. La noi nu există jocuri de culise pentru a determina arbitrii să favorizeze o echipă sau alta… Nu există nici federaţii de fotbal părtinitoare… Nici antrenori sau jucători care să transforme unele meciuri în afaceri profitabile pentru ei! La noi nu câştigă campionatul echipa cu cei mai bogaţi acţionari sau patroni, ci echipa cu cei mai buni şi mai cinstiţi jucători, cu cel mai entuziast şi mai civilizat public… Da, la noi nu există meciuri trucate, arbitraje necinstite, spectatori huligani, afacerişti venali, mafie în fotbal… Nimic din toate astea la noi! Şi dacă aţi străbătut spaţiul şi timpul doar pentru aşa ceva…

Vorbeam singur, Voiosul dispăruse, ca şi cum nici n-ar fi existat, iar eu continuam să stau în mijlocul patului şi să mă întreb, dacă acel coşmar nu fusese cumva rezultatul iritării produse de meciul pe care tocmai îl văzusem în ziua precedentă la televizor. Meci în care arbitrul tăiase şi spânzurase după pofta inimii, încât chiar şi cei pe care îi favorizase rămăseseră de mai multe ori buimaci la deciziile sale.

M-am dat jos din pat şi am pornit-o spre baie. Simţeam nevoia unui duş, fierbinte-rece, pentru a mă elibera şi a mă curăţa de reziduurile acelui vis urât.

MECI ÎN STIL PARLAMENTAR

Scandalul pornise de la discutarea proiectului de lege pentru crearea Ligii fotbaliştilor amnezici. Propunerea de a pregăti şi promova fotbalişti care urmau să suporte periodic şedinţe de spălare a creierului, venise din partea unui parlamentar obez şi mustăcios, care nu suporta în ruptul capului fotbaliştii şi fotbalul.

Babanul, cum era alintat parlamentarul, avea o copilă care fusese sedusă şi abandonată de un vârf de atac, înalt, suplu şi cu părul creţ, de la o echipă obscură, care se zbătea să scape de retrogradare. Parlamentarul – fire poetică, deci sensibilă – îşi iubea mult unica odraslă, astfel că seducerea, dar mai ales abandonarea acesteia, îl afectase atât în sentimentul patern, cât şi în amorul propriu de persoană cu puteri parlamentare. Aşa încât, jurase să se răzbune pe toţi fotbaliştii. După o lungă şi obositoare reflecţie, găsise de cuviinţă să se folosească de poziţia lui socială şi înaintase spre dezbatere şi aprobare o lege , unică în Istoria fotbalului. Cluburile profesioniste ar fi urmat să-şi supună jucătorii, periodic, unei şedinţe de Creier senin. Aşa denumise Babanul tratamentul de spălare a minţilor fotbaliştilor : Creier senin. Pe drept cuvânt, colegii lui se întrebară la ce se referea acel tratament Când opoziţia obiectă, că, prin votarea unei asemenea legi s-ar putea produce modificări funcţionale şi chiar structurale, mergând până la involuţie psihică la tinerii fotbalişti, Babanul replică sec:

– Poate, dar le-ar creşte capacitatea fizică. Le-ar veni adică în ajutor, mulţi fotbalişti au o condiţie fizică deficitară.

Un parlamentar din rândul al doilea scrâşni printre dinţi:

– Sunt oameni mai întâi şi apoi fotbalişti.

Babanul ripostă cu promptitudine:

– Sunteţi sigur?

Fu un moment de derută printre parlamentari, care considerară că disputa avea toate şansele să degenereze într-o polemică neserioasă şi, în consecinţă, preferară să nu răspundă provocării.De altfel, unii parlamentari mai studioşi, citeau revista Cancanul săptămânal şi participau doar c-o ureche la dezbateri. Alţii, mai obosiţi, moţăiau discret şi refuzau să ia parte la discutarea unei legi care nu privea mărirea propriilor îndemnizaţii. Totuşi, la o remarcă venită din fundul sălii, replica violentă a Babanului îi trezi pe mulţi aleşi ai poporului la trista realitate : cum că se aflau într-o şedinţă parlamentară, iar nu acasă în fotoliul confortabil din faţa televizorului. Că se dezbătea o lege, de care, probabil, depindea soarta unor tineri.

– Asta-i o insultă grosolană! ţipase Babanul, cu o voce propulsată de cele aproximativ ll0 kilograme de carne, muşchi şi grăsime – mai ales grăsime. Era riposta sa la auzirea cuvântului paraşută, rostit de vocea unui parlamentar, repede identificat după timbrul vocii sale inconfundabile.

Lăsând Cancanul la o parte, cu oarecare regret, independentul Mintosu se înturnă spre vecinul lui de scaun parlamentar.

– Ce naiba se întâmplă? Ce-a mai păţit Babanul?

– Zice că s-a luat Guriţă de moralitatea fetei sale, de Fraga. Zice că a insultat-o pe inocenta copiliţă.

– Cum a insultat-o? se interesă Mintosu, curios.

– Zice că s-a lăsat sedusă, în mod premeditat, de un fotbalist suplu şi cu părul creţ, motiv pentru care Babanu vrea să ne bage pe gât un proiect de lege imbecil. Sămânţa insultei se află în cuvântul paraşută, adresată copiliţei.

– Este un eufemism, nu? întrebă Mintosu, pe un ton ambiguu şi fără să zâmbească, pentru a nu fi învinuit de partizanat politic.

– Păi, cine crezi că o să voteze asemenea lege? întrebă un alt parlamentar, din rândul din faţă, care trăsese cu urechea la discuţie.

Cel interpelat tuşi discret.

– Ştii, chestia este ceva mai complicată, mai cunosc cazuri asemănătoare, aşa încât… Dar mai bine mă abţin.

– Vrei să spui că şi alte progenituri de…au păcătuit cu…

– Mai mult sau mai puţin! se grăbi să adauge celălalt, prudent. Sunt suficiente două-trei voci mai insistente pe tema asta şi, până să te prinzi, legea-i votată. Ştii, fetele din ziua de azi sunt din ce în ce mai atrase de balonul rotund. Printre altele…

– La noi, la independenţi, nu cred că se pune problema, avansă Mintosu. Greşesc cumva?

– Nu mă pot pronunţa, zise celălalt, evaziv. Eu n-am fată, am băiat. El poate ajunge, cel mult, paraşutist…Se lansează de sus, aterizează la punct fix…şi…asta-i.

Mintosu reflectă câteva secunde, părând să guste ceea ce ar fi putut să fie interpretat ca o butadă, apoi întrebă.

– De ce nu propune Babanu o lege mai rezonabilă, una care să spele creierele fetelor care păcătuiesc cu fotbaliştii? Nu ar fi mai eficient?

– Babanu crede că atunci ele şi-ar îndrepta atenţia spre voleibalişti. Sau spre boxeri. Sau spre înotători.

– Spre înotători?! Mintosu era nedumerit. De ce tocmai spre înotători? Ăştia stau mai tot timpul în apă rece…

– Găsesc ele o ramură sportivă! ripostă cu nerăbdare colegul parlamentar. Deocamdată, Babanu are ce are cu fotbaliştii, deoarece apreciază că unul dintre ei a ispitit-o pe Fraga lui să calce alături. După care a abandonat-o.

Mintosu îşi îndreptă din nou atenţia spre Cancan, pentru a-şi relua lectura, nu înainte însă de a face o remarcă cam în doi peri.

– Mă îndoiesc că Fraga mai avea nevoie să fie ademenită de cineva. Este ea însăşi o ispită, care magnetizează şi locul pe unde calcă. Am avut ocazia s-o cunosc…de la distanţă.

– Păi, abia a împlinit optsprezece ani!

– Are rotunjimile uneia de 30. Să nu uităm că fetele din ziua de azi se maturizează foarte repede, zise Mintosu, pregătindu-se să citească pagina cu Ultimele violuri. Fraga este o ispită majoră, care nu ţine seama de vârstă, dacă înţelegi ce vreau să spun…

În pauză, Mintosu asistă la o păruială în toată regula între Babanu şi Guriţă, parlamentarul care se legase de moralitatea Fragăi. După părerea lui, fu meci nul, până în momentul în care, între cei doi combatanţi se interpuseră oamenii de ordine. Aceştia, discret, ca din întâmplare, aplicară câteva ghionturi eficiente în ficatul lui Guriţă – care, de, era din opoziţie – determinându-l să abandoneze, în vreme ce Babanu continuă să-l împroaşte cu epitete din cele mai colorate, dar în limite strict parlamentare, pentru a nu dăuna imaginii şi prestigiului instituţiei.

În final, propunerea fu respinsă, argumentându-se că preferinţele tinerelor domnişoare pentru fotbalişti ar creşte, nu ar scădea, dacă s-ar vota legea, deoarece, se ştie, lucrurile prohibite sunt şi cele mai dorite. Iar un creier senin nu le-ar incomoda în nici un fel de la satisfacerea anumitor dorinţe pe candidele copile, indiferent că sunt odrasle de parlamentari sau de neparlamentari. Întrucât, lucru constatat, dacă uiţi că ai mâncat, eşti tentat să mănânci din nou, ori de câte ori vezi ceva comestibil, care stimulează sucul gastric…