IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII – NOUA DACIE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII

46526251_573706726394101_8655672614108266496_n

NOUA DACIE

46510590_573749536389820_1403760153177620480_n

Războiul daco-geţilor şi ale aliaţilor lor, goţii, împotriva romanilor s-a dat cu intermitenţă în toată perioada de aproape o sută şapte zeci de ani în care Dacia a fost ocupată de trupele romane; de cele mai multe ori s-a concretizat în lupte de gherilă sau în incursiuni fulgerătoare (blitzkreig) pe teritoriul inamic.
După fiecare incursiune, trupele confederaţiei se reîntorceau la nordul Dunării încărcaţi cu prăzi bogate. Pentru a face faţă acestei situaţii, romanii au construit podul de la Celei, între Sucidava şi Oescus şi au fortificat multe dintre fortăreţele de pe Dunăre.

În anul 250, sub comanda unui rege pe nume Kniva (care pentru istoriografie a fost got), confederaţiile daco-geto-gotice au străpuns decisiv limesul dunărean şi au pătruns adânc în teritoriul stăpânit de romani, făcând prăpăd în Tracia, în cele două Moesii sud-dunărene, ajungând în Grecia şi chiar în Asia Mică.

Este foarte interesant de semnalat faptul că după străpungerea aliniamentului Dunării, o parte din trupe s-au întors înapoi pe Valea Oltului; aceştia erau de fapt trupele autohtone. Cele care au continuat ofensiva la sudul Dunării au fost trupele aliate acestora, denumite de către bizantini „gothice”.

Acesta este un element de importanţă deosebită care explică foarte multe. Se poate vorbi aşadar despre o primă disociere în vechea confederaţie ce lupta împotriva romanilor; o parte a oştirii confederate, formată chiar din autohtoni, nu a dorit să participe la operaţiuni în teritorii depărtate, mai cu seamă că scopul fusese îndeplinit: în mare parte, Dacia devenise liberă.

În schimb, celelalte forţe ale confederaţiei, conduse chiar de către regele Kniva, formate după câte se pare din două coloane principale, au dus lupte după lupte cu armatele romane. Pentru această parte a trupelor confederate, războiul de eliberare s-a transformat aşadar într-un război de pradă; în următorii ani, oraşele romane din sudul Dunării au căzut unul după altul. Balcanii au fost zguduiţi de această ofensivă a trupelor confederate. La un moment dat, oştile confederaţiei au ajuns până la Salonic. În una din lupte, chiar împăratul roman Decius şi-a găsit sfârşitul (împreună cu fiul său).
Aceste incursiuni, ce aveau încă baza de plecare în Dacia, au continuat şi pe timpul împăratului roman Gallienus (260-268).

După anul 262, o parte dintre geţii răsăriteni de lângă Marea Azov au format o flotă imensă de peste 1200 de vase şi au atacat cu aproximativ 300 000 de ostaşi (o armată incredibilă) oraşele romane de pe litoralul de apus al Mării Negre, au trecut în Marea Egee şi au atacat localităţile greceşti.(op cit)
Aşadar, nu a fost vorba nici un moment despre pasivitate, despre „barbarie” ori despre slaba pregătire a trupelor confederate.
Cu privire la acest război de eliberare al Daciei, istoriografia să-i spunem „oficială”, susţinută chiar şi de istoricii români, este foarte laconică, afirmând bunăoară că „Dacia romană a căzut pradă migratorilor”, de parcă istoricii respectivi s-ar fi aflat în solda Imperiului roman. Care Dacie „romană” şi care „migratori”?

După anul 260, pe timpul împăraţilor Gallienus şi Aurelian, cea mai mare parte a Daciei a fost eliberată, fapt ce l-a determinat pe Aurelian să pornească mai multe războaie împotriva daco-geto-goţilor pentru recucerirea teritoriului, războaie care altfel nu se explică. În urma victoriilor repurtate în aceste războaie, Aurelian a primit titlurile de „Gothicus Maximus” şi „Dacicus Maximus”. Dacă dacii dispăruseră din istorie, aşa cum lasă să se înţeleagă mulţi istorici contemporani sau dacă erau atât de răzleţiţi sub ocupaţia romană, cu cine s-au luptat legiunile conduse de împăratul Aurelian ? Doar acesta nu a primit degeaba titulatura de învingător al dacilor ?
Oricum, decretul semnat în anul anul 271 de către Împăratul Aurelian, de retragere a legiunilor şi administraţiei romane din Dacia doar consfinţea o stare de fapt, din punct de vedere juridic, pentru uzul intern al senatului roman. Războiul fusese pierdut definitiv. În urma acestui decret, trupele regulate şi administraţia, precum şi acei cetăţeni romani legaţi de structurile acestora, s-au retras la sudul Dunării.

În Dacia nu prea s-a sinchisit nimeni de plecarea legiunilor romane. Romanii n-au fost niciodată iubiţi în Dacia, nici măcar toleraţi; acesta este motivul că nu s-a îmbulzit nimeni să le populeze oraşele, comunele şi satele pe care le înfiinţaseră. Oraşele şi tot ce amintea de ocupantul roman au fost lăsate în paragină, semn că nu a existat nici o simbioză cu populaţia locală. Autohtonii, în toată perioada ocupaţiei romane, şi-au văzut de treburile lor în propriile lor aşezări.

Ipoteza părăsirii in corpore a Daciei atât de către „dacii romanizaţi”, cât şi de către romani este o gogoriţă inventată de istoriografia ungară, interesată de măsluirea adevărului istoric în scopuri propagandistice. Din nefericire, ea a fost luată prea în serios de istoriografia românească, care s-a găsit mereu în defensivă faţă de insinuările ungureşti şi, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a pus un accent exagerat pe romanizarea Daciei şi pe simbioza daco-romană.

Adevărul este situat chiar la polul opus al acestei afirmaţii. Fiind alungaţi în urma unor lupte grele de către daci, romanii au părăsit in corpore Dacia şi s-au instalat la sud de Dunăre, pe teritoriul Bulgariei şi Serbiei de astăzi, unde, pentru a masca faptul că au pierdut Dacia, au inventat o nouă Dacie – Dacia ripensis (Dacia ripensis s-ar traduce prin formula „Dacia de pe malurile Dunării”).

26903835_407591333005642_9061650132016480493_n

Noua Dacie, constituită la sudul Dunării, a fost o creaţie artificală prin care împăratul Aurelian şi generalii de la Sirmium, au încercat să-şi mascheze înfrângerea atât în faţa Senatul roman, cât şi în faţa propriilor cetăţeni, care le cereau socoteală pentru această pierdere teritorială. Şi, în mod aproape cert, decizia de părăsire a Daciei a fost luată de Aurelian la sugestia generalilor din centrul de comandă de Sirmium.
La Sirmium (actuala Sremsca Mitrovica din Voivodina, odinioară teritoriu locuit de vlahi) era sediul central al legiunilor de la Dunăre. Nu mai puţin de şase dintre generalii de vază de la Sirmium, care s-au făcut remarcaţi în lupte, au devenit împăraţi romani, fiind impuşi de legiunile de la Dunăre. Printre aceştia se numără Decius Traianus, Marcus Aurelius, Maximian, Constanţiu al II-lea, Graţian. Şi, bineînţeles, Aurelian.
Mai trebuie menţionat şi faptul că funcţionarii şi colonii din Dacia au fost mutaţi nu atât pe teritoriul Moesiei, în Bulgaria de astăzi, aşa cum afirmă în ziua de astăzi mulţi istorici, ci pe teritoriul Serbiei, pe teritoriul cuprins între Morava şi Vukovar. Nici legiunile romane luate de pe teritoriul Daciei n-au rămas pur şi simplu să păzească partea de sud a Dunării, ci au fost transferate în sudul continentului european; de fapt, unele dintre aceste legiuni l-au urmat în anul 272 pe Împăratul Aurelian în Libanul de astăzi, unde autoproclamatul regat de Palmyra dorea să iasă din componenţa Imperiului roman. Drept urmare, linia Dunării a rămas fără legiuni suficiente, semn că situaţia strategică şi politică s-a modificat în mod radical.
Imediat după părăsirea Daciei, Aurelian a încheiat pacea cu reprezentanţii daco-geto-goţilor, acordându-le statutul de foederaţi, cu îndatorirea de a apăra linia Dunării. Pentru aceasta le-a plătit mari sume de bani. Această situaţie s-a menţinut până la moartea împăratului Aurelian, în anul 275, în urma unui complot pus, se pare, la cale de unul dintre apropiaţii săi.
Totuşi, după anul 275 lupta daco-geto-goţilor împotriva romanilor nu s-a încheiat, ci a continuat cu aceeaşi înverşunare, dar nu a mai fost vorba despre un război de eliberare, ci despre o tentativă de zdrobire definitivă a Imperiului roman cu capitala la Roma. Lupta nu s-a mai dat de această dată pe teritoriul Daciei, ci chiar pe teritoriul Imperiului roman – în special la sudul Dunării, în Balcani şi, uneori, în partea nordică a Greciei.
Au existat tentative de suprimare a acestei ofensive sub împăratul Prob, în anul 277, care a dus războaie împotriva bastarnilor care locuiau între Dunăre şi Nistru, şi sub împăratul Diocleţian, care a dus mai multe războaie împotriva carpilor. Cu toate acestea, ofensiva daco-geto-goţilor – în această categorie fiind incluşi carpii, costobocii, dar şi triburi doar aliate în acest război antiroman precum bastarnii şi sarmaţii – asupra Imperiului roman a fost implacabilă.
Mai trebuie menţionat şi faptul că însuşi împăratul Aurelian era din neamul carpilor; de asemenea, mulţi dintre generalii de la Sirmium erau fie de neam tracic, fie de neam getic. Mai mult decât atât, la sfârşitul celui de-al doilea secol şi la debutul celui de-al treilea secol al erei creştine, s-a modificat ponderea etniei legiunilor romane: italicii (cei din peninsulă) au devenit din ce în ce mai puţini în armată şi administraţie, crescând în schimb numărul daco-geto-goţilor – evident, este vorba despre partea răsăriteană a Imperiului. Aceasta înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât schimbarea aproape totală a polilor de putere în ceea ce priveşte Imperiul roman.
Deşi puterea politică era încă apanajul Senatului de la Roma, puterea reală în Imperiu, bazată fiind pe puterea militară, devenise apanajul exclusiv al împăraţilor-războinici care se sprijineau pe legiunile loiale.
Apogeul acestei stări de fapt s-a produs pe timpul împăratului Galerius (care a domnit între anii 306-311) care la începutul domniei sale a declarat că urăşte numele de roman şi că doreşte să schimbe titulatura imperiului din Imperiul roman în Imperiul dac. Şi nici nu este de mirare, căci Galerius (Gaius Galerius Valerius Maximianus) s-a născut undeva pe Valea Timocului dintr-un tată probabil trac şi o mamă dacă, pe nume Romula.

Deşi, de-a lungul vieţii sale, aşa cum afirmă sursele istorice, a fost un prigonitor al creştinilor, cu puţin timp înaintea morţii, Galerius a dat un surprinzător edict de toleranţă ce a permis religiei creştine să fie practicată fără teamă pe tot cuprinsul Imperiului. După cum afirma Paul Lemerle în Istoria Bizenţului, Galerius a permis creştinilor libera întrunire, cu condiţia de a se ruga pentru sănătatea şi prosperitatea împăratului şi a statului roman.