IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII 1 – RĂZBOIUL SFÂNT DE ELIBERARE

cropped-ALAYA1.jpg

cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

IMPERIUL RUM AL OAMENILOR ROŞII 46511329_573749379723169_6781188250062028800_n1 – RĂZBOIUL SFÂNT DE ELIBERARE

PROLOG

Pentru a celebra în felul meu 100 de ani de la marea unire, în zilele ce au rămas până la marea sărbătoare voi prezenta în premieră pentru cei interesaţi câteva postări referitoare la un aspect total necunoscut din istoria poporului român : imperiul „râm” sau „rum” din arealul balcano-carpato-danubiano-pontic.

Imperiul „râm” sau „rum” a fost locuit de oamenii „roşii” denumiţi ulterior „rumuni” (rum sau rumen înseamnă tot roşu).

Oecumena arhetipală (spaţiul vital) al imperiului rum avea munţii carpaţi şi podişul transilvaniei în centru: munţii balcani la sud, peninsula crimeea, nistrul (niprul sau chiar donul) şi pontus euxin (marea neagră, care în străvechime era numită marea aşchenaz) la est şi sud-est, versanţii carpaţilor nordici (din ucraina de astăzi – un stat artificial creat de serviciile secrete de informaţii prusace la sfârşitul secolului al xix-lea, păstrat însă de ohrana – serviciile de informaţii ţariste ca stat tampon între germania şi rusia) ) la nord, câmpia panoniei şi dunărea mijlocie la vest şi teritoriul actual al serbiei, muntenegrului şi bosniei (inclusiv “muntele verde al româniei” – u zelenoj romaniji – din bosnia şi o parte din ţărmurile mării adriatice) la sud-vest.

Imperiul rum sau râm a dăinuit mai bine de 1000 de ani. Sursele documentare slavone (de ex. Voskresenskaia letopis – letopiseţul moldo-rus din anul 1504) denumeau acest imperiu „starîi râm” (roma veche locuită de romanii „vechi”, strămoşii celor „noi” din peninsula italică) sau pe scurt „râm” (la care s-au referit miron costin şi ceilalţi cronicari moldoveni, care afirmau că „de la râm ne tragem”, dar râm nu înseamnă roma din pen. Italică, cum afirmă eronat istoriografia).

Imperiul rum s-a născut imediat după răscoala dacilor împotriva ocupantului roman în anul 117 şi şi-a încheiat existenţa aproape o mie de ani mai târziu, fiind sfărâmat de împăratului bizantin vasile al doilea, după bătălia de la srediţa (sofia de astăzi) din anul 1118.

Ioniţă asan denumit „cel frumos” (ioniţă kaloioannes) a încercat refacerea vechiului imperiu rum (redenumit de istoriografie după bunul ei plac cu titulatura „al doilea imperiu bulgaro-valah”), dar a fost asasinat în anul 1204. Urmaşii săi direcţi au fost români, dar în jurul anului 1250 imperiul a început să fie condus de etnici salvi denumiţi impropriu bulgari – adică proveniţi din preajma fluviului bulg – rusia de azi (unde întemeiaseră cu câteva sute de ani în urmă primul imperiu bulgar). Ultimul împărat român pe tronul celui de-al doilea imperiu româno-bulgar a fost cel denumit de istoriografie boris, dar pe care-l chema borilă (de la boreas, vântul din ţinuturile hiperboreenilor).

După aproape o sută de ani, o parte din acest imperiu uriaş – parte care, teritorial, poate fi inclusă în graniţele româniei mari – a fost refăcută de negru vodă cel tânăr (a existat şi un negru vodă cel bătrân – cel bătrân însemnând „cel vechi”, „cel de demult”, care a întemeiat mânăstirea câmpulung în 1215, fapt susţinut în continuare de călugării de acolo, dar nerecunoscut de istoriografie, care afirmă că respectiva manastire a fost construită o sută de ani mai târziu, data de pe frontispiciu fiind pentru istoriografie doar o eroare). Negru vodă cel tânăr a fost înscăunat în anul 1290 la câmpulung (muscel) cu titulatura „v hrista boga blagoveanomu blagocestivomu i hristo liubivomu samoderjavnomu, io radul negru voevod bojiu milosti gospodariu vseia zemli ungrovlahiskiia za planinski i ot almaş i fagăraş herţegu”. Urmaşul său a fost mihail vodă, cel menţionat în letopiseţul cantacuzinesc, dar pe care istoriografia refuză să-l ia în considerare, considerându-l „ficţiune” sau „legendă”, dar care a fost adevăratul învingător al regelui maghiar carol robert de anjou în bătălia de la posada în anul 1330.

După un război de aproximativ 40 de ani, negru vodă cel tânăr a unificat ceea ce fusese rispit – aceasta fiind prima unire, dar după decesul său, moştenirea sa a fost iarăşi risipită. În anul 1600 mihai viteazul (poreclit de maghiari „dacul cel rău”) a realizat, pentru scurt timp, a doua unire, iar în 1918 sub regele ferdinand, a fost realizată a treia unire.

Aşadar este vorba despre reunificarea unui teritoriu politico-administrativ care forma o unitate în străvechime.

46510590_573749536389820_1403760153177620480_n

RĂZBOIUL SFÂNT DE ELIBERARE

(temporal ne aflăm imediat după cucerirea daciei de către romani – de fapt legiunile romane n-au cucerit mai mult de 19 % din teritoriul daciei)

Mulţi istorici leagă ocuparea Daciei de către romani de bogăţia proverbială a daco-geţilor, care a stârnit nenumărate pasiuni. Împăratul Traian s-a întors triumfător la Roma nu doar datorită ecourilor victoriilor militare, ci datorită bogăţiilor – în special aur şi argint – luate de la daci. Roma s-a îmbogăţit considerabil cu aurul daco-geţilor. Dacă se are în vedere faptul că, la scurt timp după reîntoarcerea lui Traian la Roma, monezile romane din aur au devenit mult mai groase şi mai grele, ne putem face o idee cu privire la jaful la care a fost supusă Dacia.
În mod similar, afluxul extraordinar al populaţiilor străine în Dacia ce s-a produs după victoria lui Traian, trebuie privită nu ca pe o dorinţă din partea autorităţilor romane de a repopula teritoriilor stăpânite de către Decebal şi, implicit, de a apăra flancul nordic al Imperiului, ci ca o goană după aur. Dacia a devenit un „El Dorado” al antichităţii. Vestea că în Dacia aurul se găseşte din belşug a atras o populaţie pestriţă din toate provinciile întinsului Imperiu roman. Acaeastă populaţie nu s-a aşezat în moşiile tradiţionale ale daco-geţilor, ci a ales să locuiască alături de legiunile romane, în apropierea aşezărilor fortificate: nou constituitele oraşe şi municipii.
Cu privire la acest subiect, istoricul Neagu Djuvara avea perfectă dreptate atunci când afirma următoarele: „Iată o explicaţie pe care mi-a sugerat-o un profesor francez de istorie antică, Jerome Carcopino, care a descoperit un lucru la care nu se gândise nimeni până atunci. De ce a putut veni atâta lume în Dacia în puţini ani ? Fiindcă acolo se găsea aur. Decebal avea un tezaur colosal, pe care-l ascunsese sub un râu, dar unul dintre captivii luaţi de romani a dezvăluit taina. Iar romanii au găsit acolo aur în cantităţi uriaşe. Apoi se ştie că se putea extrage aur din Munţii Apuseni.
Carcopino a avut o idee foarte simplă: „Ia să văd cum arăta moneda romană înainte de Traian şi ce devine ea în timpul domniei lui Traian” – şi constată că, de unde banul de aur înainte de Traian era subţire ca o foiţă de ţigară, la sfârşitul domniei lui e gros. Înseamnă că a reeva¬luat moneda de aur a Romei pe baza exploatării aurului din Dacia. Se întâmplă, ca să comparăm cu istoria mo¬dernă, ceva asemănător descoperirii aurului din California, în veacul trecut, care a declanşat în Statele Unite un gold rush, cum spun americanii, o goană după aur. Aşa se explică probabil cum au putut veni în Dacia, în puţine generaţii, mii şi mii şi zeci de mii de colonişti din toată împărăţia. (…) Desigur, n-a avut loc, ca în America, o năvală desordonată, o masă de iniţiative individuale. A fost o colonizare organizată de împărăţie. Cronicarul zice că împăratul a adus în Dacia mulţime „din toată lumea romană” (ex toto orbe romano). Dar, fără îndoială, faptul că se găsea acolo aur trebuie să fi favorizat recrutarea de colonişti ” (op cit).

În faţa ofensivei fără precedent a populaţiilor Imperiului roman înebunite după aur şi comori, dacii din focarele de civilizaţie de munte-pădure s-au retras adânc în codrii seculari, unde nici un picior de roman nu a pătruns. Doar în cazuri excepţionale, în cazuri unor focare de răzmeriţă, romanii i-au urmărit pe autohtoni în desişurile codrilor. Chiar şi dacii care au trăit anterior în aşezările deschise de câmpie, s-au retras înspăimântaţi din faţa noilor veniţi.

Populaţiile aduse de mirajul aurului în Dacia, la fel ca şi legiunile romane, n-au avut de-a face decât foarte puţin cu dacii din tipurile de civilizaţie de munte-pădure; cel mult i-au cunoscut pe cei câţiva care mai rămăseseră în unele locaţii de la câmpie. De altfel, romanii n-au ocupat decât aproximativ între 17 şi 19% din teritoriul Imperiului dac. Restul nu putea fi cucerit pentru că era format din codri seculari, în care romanilor nici prin minte nu le-a trecut să se aventureze. Acolo, în desişurile codrilor seculari, s-au perpetuat focarele de civilizaţie de munte-pădure ale daco-geţilor (moşiile).

Astăzi, istoriografia vorbeşte despre daci „liberi” şi despre daci „ocupaţi”, situându-i pe cei liberi undeva în nordul României Mari, spre extremitatea Moldovei, în Maramureş sau în Transilvania. Aceasta este o eroare de interpretare. În afara celor ce luptaseră în războaiele romane şi care căzuseră pe câmpul de luptă, care au fost nu puţini, şi în afara luptătorilor daci luaţi în robie din cetăţile cucerite de romani, nici aceştia puţini, populaţia civilă a rămas în propriul habitat, liberă şi neaservită. Nu au existat aşadar daci „ocupaţi”, aşa cum spune istoriografia, ci doar „teritoriu vremelnic ocupat” – mai precis un sfert de teritoriu ocupat. Ceea ce este cu totul altceva. În consecinţă, moşiile tradiţionale au continuat să existe total nestingherite, iar dacii au continuat să fie liberi.

Aici se impune o comparaţie: dacii s-au comportat cu romanii în acelaşi fel în care s-au comportat românii de-a lungul întregii lor istorii cu cei care au cotropit vremelnic teritoriul României mari. Nu o dată, în decursul istoriei, teritoriul României mari a fost cucerit de diverşi cotropitori. Cotropitorii au cucerit, cât se poate de evident, principalele focare politice şi economice de civilizaţie, acolo unde se aflau principalele bogăţii. În răstimpul în care teritoriul României a fost cucerit, majoritatea românilor s-a retras strategic din calea invadatorilor, neavând forţa militară de a li se opune în mod direct. Chiar dacă, din punct de vedere politic, teritoriul României a fost cucerit, românii au rămas în propriul lor habitat, păstrând neştirbită fiinţa etnică şi identitatea de popor. Atunci când condiţiile au permis, românii s-au ridicat împotriva cotropitorilor: uneori prin lupte de gherilă, alteori ducând un război făţiş.
Aceasta este o strategie recunoscută în toate tratatele de artă militară, unde poartă titulatura de „acţiune militară în condiţii de teritoriu vremelnic ocupat”.

Mai trebuie spus că pe romani nu i-au interesat niciodată aceşti locuitori ai pădurilor, pe care probabil îi dispreţuiau pentru că în afara unor locuinţe sărăcăcioase nu aveau nimic; nu aveau aur, argint şi bogăţii. Pe romani nu i-au interesat în nici un fel „barbarii” ce răsăreau din păduri atunci când se aşteptau mai puţin, decât dacă se răsculau; în restul timpului îşi vedeau de treburile lor sau, mai exact spus, de sarcinile pe care împăratul le trasase: obţinerea a cât mai mult aur.

Coloniştii din celelalte provincii ale Imperiului roman nu au venit în Dacia pentru a o coloniza/popula sau în scopul nobil al realizării vreunei simbioze cu băştinaşii barbari, ci pentru a căuta aur. Romanii nu erau interesaţi să afle câţi autohtoni se ascund în codrii Daciei, codri în care nu au călcat vreodată, ci de păstrarea intactă a drumurilor de acces spre capitala Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apullum şi celelalte municipii, oraşe sau castre pe care le-au constituit şi le-au populat cu proprii lor cetăţeni. Şi, evident, erau interesaţi de strângerea impozitelor.
Cât despre Împăratul Traian, acesta este în continuare considerat, în mod total iresponsabil de către istoriografie, „întemeietor” al poporului român, alături de Decebal. Traian a fost doar un jefuitor al Daciei, iar tentativa sa ilegitimă de cucerire a Daciei a declanşat cel mai mare masacru al istoriei străvechi a românilor, faţă de care crimele conchistadorilor în Lumea nouă s-ar putea să fi fost doar opere de caritate.

46680237_573717246393049_4673027888105127936_n

Dacia a devenit, întradevăr, un teritoriu vremelnic ocupat, dar populat în mare parte de oameni liberi, care nu s-au supus ocupantului: nu au plătit impozite împăratului şi nu au fost folosiţi ca robi la construirea diferitelor edificii. Aceşti oameni liberi au trăit cu precădere în cadrul focarelor, deloc puţine, de civilizaţie de munte/pădure.
Doar acei autohtoni care au continuat să trăiască în aşezările deschide de tip câmpie, au intrat în relaţii cu romanii. Unii dintre ei – cei bogaţi – au continuat să facă comerţ cu romanii, aşa cum au făcut şi înainte de războaie, şi să se îmbogăţească în continuare; alţii – în special cei săraci – au devenit robi ai romanilor.

Nu numai că femeile – muierile – dace nu şi-au pregătit paturile în vederea unei simbioze cu ocupantul roman, aşa cum total eronat afirmă istoriografia modernă, ci dimpotrivă; cu multă înţelepciune, ca demne urmaşe ale Dochiei, muierile daco-geţilor au luat rapid toate măsurile posibile pentru a supravieţui, pentru a-şi perpetua neamul şi pentru a rezista în istorie. S-au retras în codri, departe de răsuflarea otrăvită a ocupantului roman, şi-au crescut fiii şi fiicele şi i-au educat cum se cuvine. Nu întâmplător, femeile dace refugiate în munţi, dar nepângărite de romani, s-au răzbunat zece ani mai târziu, în anul 117, la scurt timp după moartea marelui jefuitor, împăratul Traian, printr-o revoltă de mari proporţii.

Foarte puţini istorici se întreabă de ce principala răscoală a daco-geţilor împotriva romanilor s-a produs în anul 117 şi nu câţiva ani mai devreme sau mai tîrziu. Răspunsul este foarte simplu şi este la îndemâna oricui: în anul 117, deci la unsprezece ani după al doilea război, fiii muierilor dace retrase în codri au devenit maturi. Cei care, în anul 106 aveau între cinci şi cincisprezece ani şi îşi urmau mamele la adăpostul codrilor, au devenit în anul 117 tocmai buni de luptă. Motivul răscoalei nu l-au constituit cauze economice, aşa cum lasă să se înţeleagă istoriografia, ci faptul destul de banal că fiii muierilor dace dobândiseră vârsta la care puteau duce o acţiune armată împortriva ocpantului roman. Şi, de fapt, ceea ce s-a întâmplat în anul 117 nu a fost o răscoală propriu-zisă, ci un război în adevăratul sens al cuvântului; poate că a fost „răscoală” din punctul de vedere al ocupantului care se considera stăpânul acestui teritoriu, dar din punctul de vedere al daco-geţilor a fost un război sfânt de eliberare.

Anul 117 a fost momentul în care s-a declanşat războiului sfânt de eliberare al dacilor împotriva ocupantului roman şi este regretabil faptul că în această problemă istoriografia românească se plasează de partea cealaltă parte a baricadei, a ocupatorului şi continuă să vorbească în mod „obiectiv” despre o răscoală. De altminteri, în scrierile lor, unii istorici care sunt români doar în actele de identitate, parcă scuză o asemenea mojicie din partea autohtonilor: păi, care va să zică (vorba lui I. L. Caragiale), după ce că soldaţii romani munceau noaptea în paturile femeilor dace să realizeze simbioza mult aşteptată, iar în timpul zilei munceau pentru a-i civiliza pe dacii „barbari”, aceştia au complotat împotriva lor într-un puseu de nerecunoştinţă şi s-au răsculat ! Curat murdar, nu-i aşa !?

În anul 117, răscoala daco-geţilor a fost înăbuşită; dacii au fost înfrânţi din nou: acesta este verdictul istoriografiei. Adevărul este însă altul: ceea ce s-a petrecut în anul 117 a fost doar începutul războiului sfânt de apărare al daco-geţilor, război care s-a încheiat în anul 271, când împăratul Aurelian şi-a retras trupele la sudul Dunării şi a întemeiat o nouă Dacia, Dacia ripensis.

Cu privire la acest aspect, istoriografia mai face o eroare de proporţii, alimentată se pare de intoxicarea cu date inexacte introduse cu bunăştiinţă de forţe interesate în manipularea istoriei. În anul 271, romanii s-au retras din Dacia nu datorită pericolului reprezentat de populaţiile migratoare (în speţă, goţii), ci datorită faptului că au fost înfrânţi de daco-geţii aliaţi cu goţii.

(c.g. – în postările următoare vor fi prezentate fragmente din cartea aflată în lucru „împărăţia focului sacru”, toate drepturile rezervate pt editura alaya)