DEZLEGAREA UNEI ENIGME STATUILE DACILOR DIN FORUL LUI TRAIAN

    cropped-MATRIX-GREEN-EXCLUSIVE.jpg

SECŢIUNEA:

DE PRIN LUME ADUNATE

images

DEZLEGAREA UNEI ENIGME

STATUILE DACILOR DIN FORUL LUI TRAIAN

46485475_572579659840141_7116144550384500736_o

Partea întîi

Este o glumă afirmaţia că statuile despre care s-a făcut referire în postarea anterioară au fost ale unor “prizonieri” daci. Este o aiureală totală interpretarea asta “istoricistă” cu prizonierii. Evident că un prizonier nu stă cu mâinile în poală.

Statuile îi înfăţăşează pe zeii vii ai dacilor, poate chiar pe “babele” acestora –întemeietorii liniilor genealogice ale dacilor şi parţial ale romanilor. Traian şi-a întâlnit strămoşii în Dacia; războiul daco-roman a fost un război fraticid.

Înaintea primului război daco-roman, la Drobeta, împăratul Traian a poruncit preoţilor ce-l însoţeau să facă un ritual foarte puternic („lustratio exercitus”), prin care a încercat să-i înduplece pe zeii Daciei (pe zeii vii) să nu se amestece în conflict. În primul război unii dintre zei au intervenit de partea dacilor, dar în al doilea război daco-roman, zeii n-au mai intervenit. Puteau să intervină în război cu un rezultat dezastruos pentru romani, dar n-au făcut-o. Zeii aceia erau atât de puternici încât spulberau legiunile romane doar când strănutau (aveau siddhisuri, adică puteri). În primul război, o parte dintre zei (cei mai mici dintre ei, ca putere) s-au cam implicat în lupte. Au făcut să dispară cohorte întregi de luptători romani într-un soi de ceaţă deasă, din care n-a mai ieşit nici unul viu (episodul cu ceaţa s-a repetat pe timpul lui Ştefan cel Mare, în bătălia de la Vaslui. Un contingent al armatei turceşti a intrat într-o ceaţă groasă şi n-a mai ieşit de acolo; când s-a ridicat ceaţa nu era nici un turc, nici un leş şi nici un schelet; parcă n-ar fi existat; episodul a fost relatat cu groaza aferentă în cronici tuceşti).

46510613_572580109840096_1592388270640070656_n

Zei reprezentaţi în statui n-au ajuns niciodată la Roma ca “prizonieri”, dar nici ca oameni liberi. Zaii dacilor n-au părăsit teritoriul Daciei. Ceea ce înseamnă că artiştii romani (conduşi de Apollodor din Damasc) le-au făcut în mod direct portretele în schiţă (pe materialele de care dispuneau atunci) chiar la ei acasă, iar apoi le-au cioplit statuile când au ajuns la Roma. Probabil că artiştii romani care au însoţit legiunile romane i-au rugat pe zei să accepte imortalizarea în schiţe, iar zeii au acceptat. Altfel nu poate fi explicată existenţa statuilor. Ulterior, la Roma, probabil cu acceptul lui Traian, schiţele au servit ca modele pentru realizarea statuilor.

Romanii au ţinut statuile zeilor la loc de cinste în Forul lui Traian 1) fie pentru a arăta cine le-au fost strămoşii ; 2) fie pentru a demonstra că i-au înfrânt pe zeii dacilor, ceea ce evident era o minciună sfruntată, specific romană. Istoria romanilor prezentată în anale e o minciună de la un cap la celălalt. Minciuna fost făcută nu neapărat pentru posteritate, ci pentru senat (care dădea banii pentru războaie) şi pentru mulţimea care nu dorea decât pâine şi circ (nimic nou sub soare).

Partea a doua

46520129_572576549840452_973643131515830272_n

În Dacia, în jurul anului 100 a erei creştine, locuinţele zeilor vii se aflau în apropierea Sarmizegetusei, pe versanţii munţilor din împrejurimi, la Feţe Albe (unde se aflau kapnobataii, aşa cum am arătat într-o postare anterioară) la Meleiea, Pustiosu, Rudele etc.

Culmea este că locuinţele zeilor vii sunt prezentate pe Columa lui Traian, pe metopa (scena ) nr 62, dar nu s-a autosesizat niciun istoric. Singurul cercetător care şi-a dat seama că metopa 62 prezintă un mister a fost Dan Oltean, care afirma următoarele:
“Partea superioară a frizei (este vorba despre metopa 62) prezintă basoreliefurile a 4 construcţii rotunde situate fiecare pe un alt vârf sau munte spre care se îndreaptă două grupuri de soldaţi. Legionarii nu întâmpină nici o rezistenţă, iar în scenă nu e vizibil nici un dac. Acţiunea se petrece undeva sus în munţi, dovadă fiind apariţia a doi zimbri, aşezaţi în scenă tocmai pentru a arăta sălbăticia acestor locuri. Munţii sunt redaţi la fel ca în scena următoare, a şaijei maure, prin vârfuri goalaşe, stâncoase. Construcţiile sunt rotunde şi au în partea frontală o uşă dreptunghiulară. Acoperişul este conic. Încă din secolul trecut englezul Pollen aprecia că avem de-a face cu temple ale dacilor. Atunci, evident, nu erau cunoscute siturile de pe munţii Rudele, Meleia, Tâmpu şi Pustiosu. R. Vulpe în excelenta sa lucrare despre Columna Traiană nu localizează templele pe teren. Noi credem că în scena 62 arhitectul Columnei a redat iconografic unul din capitolele Geticii lui Traian şi că ceea ce avem în friză sunt templele de la Rudele, Meleia, Pustiosu şi Tâmpu. Realităţile de la faţa locului coincid cu ceea ce este redat pe spiralele Columnei. Templele sunt rotunde, amplasate în 4 locuri diferite şi totuşi pe aceeaşi culme, lipsesc apărătorii, iar izolarea este evidentă atât din scenă cât şi de la faţa locului. Constatarea că sculpturile Columnei redau pereţii templelor, executaţi în tehnica opus qudratum, nu trebuie să impieteze asupra destinaţiei lor, pentru simplul motiv că şi castrul roman e înfăţişat a fi ridicat în aceeaşi tehnică, când, de fapt, el era din pământ. Arhitectul Columnei a folosit diferite subterfugii tocmai cu scopul de a face mai picturale basoreliefurile Columnei.
O altă constatare provenind din dublă sursă este şi aceea că romanii nu au incendiat sau distrus aceste temple. Arheologic s-a observat că numai câteva locuinţe de la Meleia şi templul de la Pustiosu au ars, pe când celelalte nu. Şi pe Columnă soldaţii sunt arătaţi într-o postură destul de paşnică faţă de aceste temple. Apoi, spre deosebire de sanctuarele de la Sarmizegetusa şi Feţele Albe, templele de la Pustiosu, Rudele sau Meleia nu au fost demantelate. Nici o piatră de andezit sau de calcar de la Pustiosu nu poartă urmele loviturilor de baros ale romanilor aşa cum se constată în incinta sacră unde toate construcţiile religioase au fost distruse în mod ritual, modalitate prin care erau alungaţi zeii cetăţii ce nu voiau a se supune. De fapt, demantelarea constituie principalul criteriu de datare a înaintării armatelor romane în primul război dacic. Romanii nu au distrus sanctuarele dacilor decât după al doilea război, din cauza nerespectării condiţiilor de pace de către daci”- afirma Dan Oltean în excelenta sa carte, Religia Daciei.

(După umila mea opinie, Dan Oltean este unul dintre cei mai luminaţi cercetători actuali ai istoriei Daciei; ca nivel al informaţiior şi al interpretării surselor, Dan Oltean – la fel ca Aurora Peţan – este mult peste toţi istoricii de profesie din ultima jumătate de veac. )

La Pustiosu, Rudele sau Meleia s-au aflat însă zeii dacilor sau o parte dintre aceştia. În metopa 62 legionarii romani s-au apropiat cu teamă de acele locuri, căci ştiau de ce sunt în stare zeii vii când erau stîrniţi. Dacă nu-i ataca nimeni, zeii nu făceau rău nimănui; de fapt zeii vii erau paşnici (blajini). Probabil că în chiar acele momente descrise pictural în metopa 62, zeii vii ai Daciei au fost rugaţi de artiştii ce însoţeau legiunile romane să fie “fotografiaţi”, adică să li se facă schiţe, care ulterior au servit drept modele pentru statuile ce actualmente împânzesc marile muzee ale lumii. Zeii au acceptat. Statuile zeilor vii au fost realizate la scara 1:1, adică zeii vii au fost înfăţişaţi în mărime naturală. Acesta este motivul pentru care mai toate statuile au cel puţin 3 metri înălţime (zeii erau uriaşi).
Consider că înălţimea, frumuseţea şi puterea acestor zei vii ai dacilor au constituit de fapt, în epocile următoare, cauza ocultării vechilor scrieri despre Dacia. (vezi postarea următoare).
Totuşi, după anul 150 ai erei creştine, zeii vii nu s-au mai manifestat pe teritoriul Daciei. Numărul lor a fost de aproximativ 12 (de fapt au fost cam 12 la Sarmizegetusa şi 12 la Adamclisi). Nicolae Densuşianu în „Dacia preistorică” afirmă că în zona Caraş Severin, în apropiere de Sfinxul bănăţean, (lîngă Băile Herculane – Ţopoleţ) existau 12 statui uriaşe de zei sau de strămoşi ai dacilor.

Partea a treia

46508908_572576413173799_2255874573713014784_n

Dacia în acea perioadă era un subiect “fierbinte” – ceva de genul subiectului marii piramide în ziua de astăzi. Într-o lucrare apărută la finele secolului al XIX-lea, intitulată „Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia”, scriitorul Alexandru Papaodopol-Calimah trecea în revistă nu mai puţin de 282 de paragrafe extrase din scriitorii antichităţii ce făceau referire la scrieri pierdute ce ofereau informaţii cu privire la seminţia daco-geţilor. Aşa cum precizează cercetătoarea Aurora Peţan în prefaţa cărţii citate, în comparaţie cu ceea ce ne-a mai rămas din scrierile istoricilor antici ce făceau referire la daco-geţi şi poate fi studiat în ziua de astăzi, procentul pierderilor depăşeşte 90%. „Este posibil, afirmă Aurora Peţan, să nu se fi scris despre nici un alt neam al Europei din afara lumii greco-romane atâta cât s-a scris despre daci… Această constatare ne conduce spre o concluzie surprinzătoare: interesul anticilor pentru neamul daco-geţilor era mult mai mare decât ne-am imaginat până acum” (Scr vechi pierd).

Printre cărţile pierdute, de mare importanţă pentru cunoaşterea civilizaţiei daco-geţilor, figurează „Istoria Daciei” (titlu prezumtiv) a lui Dio Chrysostomos, cartea Dacica sau De bello Dacico scrisă de împăratul Traian după cele două războaie cu dacii, cartea Getica scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, scrierea lui Apollodor din Damasc despre construirea podului peste Dunăre de la Drobeta.
În afara acestora, cercetătoarea Aurora Peţan enumeră multe altele: operele istoricilor de curte ale lui Traian, cel puţin patru la număr, care au scris despre războiul cu dacii; o biografie a lui Traian scrisă de Tacitus; edictul lui Traian în care erau înfăţişate operaţiunile militare şi cheltuielile celor două războaie cu dacii; scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten cu Traian, despre acelaşi subiect; poemul lui Caninius, prieten al lui Plinius, care a scris în versuri istoria războaielor romanilor cu dacii; biografia lui Traian scrisă de Plutarh; toate capitolele referitoare la Dacia dintr-o istorie scrisă de Ammianus Marcellinus; istoria scrisă de Dio Cassius despre războaiele duse de Domiţian împotriva daco-geţilor şi despre expediţiile lui Traian în Dacia, din care nu se păstrează decât câteva fragmente (Id). Din toate aceste scrieri se păstrează fie rezumate, fie scurte fragmente preluate de autori care au trăit sute de ani mai târziu.

46516650_572576496507124_8667833835481726976_n

PS: MAI RĂMĂNE, PENTRU MINE, CA SUBIECT “FIERBINTE”, ÎNTREBAREA: CINE A IMPRIMAT ÎN PIATRĂ, ÎN ZORII EREI CREŞTINE, CHIAR LA BAZA COLUMNEI LUI TRAIAN, O LEBĂDĂ. CUM SE FACE CĂ PE MORMÂNTUL DOMNESC DE LA BISERICA CURTEA DE ARGEŞ (CONSTRUITĂ 1300 DE ANI MAI TÂRZIU) CARE ESTE ATRIBUIT LUI VLAICU VODĂ, ESTE IMPRIMAT DE ASEMENEA O LEBĂDĂ. CE LEGĂTURĂ ARE LEBĂDA DACO-ROMÂNEASCĂ CU VESTITA LEBĂDĂ (GÂSCĂ) A HINDUŞILOR, HAMSA. RĂSPUNSUL POATE ÎNTR-O POSTARE ULTERIOARĂ.

FRAGMET INCLUS, ÎNTR-O FORMĂ APROPIATĂ, ÎN CARTEA DACIA PRIMORDIALĂ, ED ALAYA.

PS – AM PREZENTAT ÎNTR-O POSTARE ANTERIOARĂ CÂTEVA INFORMAŢII CU PRIVIRE LA CEI DOI ZEI VII AI DACIEI, ZEI CARE ÎNCĂ EXISTAU DUPĂ RĂZBOAIELE DACO-ROMANE. INIŢIAL AU FOST 12 ZEI VII. NU SUNT SINGURUL CARE MI-AM PERMIS SĂ PREZINT INFORMAŢII DESPRE ZEII DACIEI. PREZINT ÎN CONTINUARE DESENELE REMARCABILE ALE UNUI PERSOANE PE CARE NU O CUNOSC, CARE A PREZENTAT ACUM CÂŢIVA ANI INFORMAŢII SIMILARE CU ALE MELE. UNUL DINTRE ACESTE DESENE ÎI PREZINTĂ PE CEI DOI ZEI VII MENŢIONAŢI DE MINE.